Îi știi pe ăia care se plâng că sunt nepregătiți, n-au învățat nimic, dar mereu iau 10 la examen? Salut 👋
09 septembrie 2023 – primul meu maraton montan.
Ocazia? CiucașX3, proba The Ridge. 39.7 km cu 2350m+ diferență de nivel.
Am trecut linia de finish după 6 ore și 3 minute, pe locul 11 (f).
Și am avut și cea mai rapidă recuperare posibilă.
Cu toate astea, mă simțeam complet nepregătită pentru a face primul meu maraton montan. Nu spun asta din rațiuni de modestie falsă, ci fiindcă e ceva în care cred 100%.
Vezi tu, my brain is an asshole, obișnuiește să facă tot felul de comparații cu un ideal care este imposibil de atins. Iar dacă îmi iese ceva bine – pentru nivelul la care sunt în acel moment, atunci uită toată munca depusă și găsește scuze pentru care nu este meritul meu. „Ai avut noroc, concurența a fost slabă, erau puțini și nepregătiți, puteai mai bine, nici măcar nu e maraton full, că-i lipsesc vreo 2 km” bla bla.
Deci da, aș putea spune că eram nepregătită pentru un maraton montan, dar doar dacă mă compar cu un alergător de elită. Cum nu sunt alergător de elită, ar trebui să apreciez totuși că am realizat ceva extraordinar pentru nivelul meu. (O las aici în scris, că poate se lipește de mine la un moment dat.)
***
Am început antrenamentele pentru CiucașX3 în iulie, deci cu doar 2 luni înainte de cursă, când am început să lucrez cu Rachel. Deși alerg constant din 2015 și am multe semi-maratoane la „bord”, peste iarnă și primăvară am avut un volum scăzut, cu doar o alergare – maxim 2 pe săptămână, plus multe săptămâni fără nicio alergare. A fost unul dintre costurile asumate ale masterului în Etică Aplicată, despre care povesteam într-un alt articol.
Imediat ce am terminat cu sesiunea m-am mobilizat și am contactat-o pe Rachel ca să lucrăm împreună. Știu despre mine că funcționez bine într-un cadru în care cineva mă ține responsabilă, așa am cele mai mari șanse să-mi iasă. Nu este problemă de lipsă de informații – de altfel, în momentul când am început să lucrăm împreună, am scris aceste rânduri în formularele pe care mi le-a dat Rachel de completat:
„Strengths / weaknesses: My feeling is that I’m a naturally good runner, I progress really fast and never had an injury (so I can probably push way more 
), but I need a form of accountability / constant checks for that to happen. I have a chaotic schedule that varies a lot and because of this I’m inconsistent in my running – my biggest weakness. I work best if I schedule a few weeks in advance. […] I don’t lack information – I’ve read many technical running books and did UESCA’s course. If anything, consuming more information (and gathering / analyzing data from wearables) makes me procrastinate.”
So, pentru context: am început să alerg în februarie 2015, cu Radu Restivan și al lui minunat grup 321sport. Primul semimaraton montan a fost în septembrie 2016, la CiucașX3, și mi-am dorit să fac primul maraton tot la CiucașX3, că deja e concurs de suflet (are mai multe probe, pe distanțe pentru toate gusturile și vârstele). Am făcut și un maraton pe asfalt (Varșovia, septembrie 2017), dar alergarea montană e complet alt sport, mă atrage mult mai mult. Cu toate astea, până anul ăsta nu alergasem mai mult de 30 de km pe munte.
Trust the process
O cursă este ca și alergată cu mult înainte de a te prezenta la linia de start, prin antrenamentele făcute, vizualizarea și simularea celor mai nasoale lucruri care pot apărea. Așa, ca să nu te miri că scriu mai mult despre perioada de dinaintea cursei decât despre cursă în sine.
Cum spuneam mai sus, am început să mă antrenez cu Rachel în iulie, după ce am încheiat sesiunea și știam că am suficient timp și spațiu mental pentru a mă concentra pe alergare. Am descoperit-o la recomandarea lui Doug (TMR Coaching) și, câteva chestionare și un call mai târziu, am început oficial să lucrăm împreună.
Am instalat o aplicație unde Rachel îmi urca planul de antrenamente pe următoarele 2 săptămâni (sincronizată automat cu ceasul – un Garmin fenix 6 pro pe care-l am din 2020) și adapta planul dacă era nevoie, în funcție de comentariile mele, cum mă simțeam + ce mai discutam la call-urile noastre recurente.
Alergările erau bazate pe RPE (efort perceput) și număr de kilometri sau timp. M-am bucurat că nu lucrăm pe un pace bătut în cuie, dar e o preferință care depinde de personalitatea fiecăruia.
Antrenamentele au mers bine, am reușit să mă țin de cele mai multe dintre ele, mai ales că planul a fost construit peste ce făceam deja. Alergările cu 321sport au rămas la fel: marțea țineam tura de începători de 3 km, dar mergeam și alergam înainte, să-mi fac și antrenamentul meu. Alergarea de joi de la pista de atletism Lia Manoliu a rămas neschimbată – acolo sunt antrenamente pentru avansați, de viteză, n-aș putea să le fac singură.
Pe lângă astea, mi-a mai introdus alergări lungi în weekenduri și seturi de exerciții cu greutatea corpului.
Cum au arătat toate astea puse în practică?
În cele mai multe weekenduri mergeam cu Ergo pe trasee prin Ciucaș, ca să-mi fac alergările lungi. Traseele le planificam dinainte prin Strava routes. Plecam dimineața din București, conduceam cam 2 ore jumate până acolo (cu tot cu oprit la Lidl). Partea bună este că am alergat parțial pe traseele pe unde urma să se desfășoare cursa. În plus, cele mai multe trasee de acolo sunt suficient de turistice și pline de oameni ca să scădem șansele să ne întâlnim cu urși (asta nu înseamnă că nu alergam cu sprayuri și goarne după noi și nu făceam zgomot încontinuu, sunt și mulți kilometri de trasee pe unde nu umblă nimeni).
În iulie am stat câteva zile în Brașov cu Maria și i-am hijackuit antrenamentele ca să nu alerg singură pe munte, ceea ce m-a ajutat să mai adaug niște diferență de nivel.
Scurtă paranteză, dar cred că este important pentru cei care n-au legătură cu alergările montane: ce e cu diferența asta de nivel pe care o tot menționez? Păi la un traseu pe munte tu tot urci și cobori – iar diferență de nivel înseamnă câți metri urci în total. Dacă alergi la o cursă de 160km cu 9000m+ diferență de nivel, înseamnă cumulat mai mult decât urcarea de la nivelul mării până pe Everest. Deci nu este vorba doar de distanță sau de cel mai înalt vârf de pe un traseu, fiindcă poți avea curse de 100km cu doar 2000m+ sau poți avea curse de 50km cu 5000m+ (și mai contează și cum este „așezată” elevația aia). Închidem paranteza, revenim la etapa de antrenamente.
Odată cu alergările cu Maria am început să mă obișnuiesc să mănânc la alergări – greeeeeu, fiindcă am plecat de la 0. Adică nu mâncam deloc înainte de alergări / curse sau în timpul lor, cel mult băgam o cafea. A fost mai puțin o chestiune de antrenat stomacul (deși e importantă și asta) și mai degrabă o credință limitativă cu care m-am luptat. Nu știu de ce sau de unde vine, dar aveam în subconștient ideea asta că dacă mănânci în timpul unei curse înseamnă că trișezi. Ceea ce n-are niciun sens. Cum ar spune Irina (psihoterapeuta mea), îmi place să îmi dau eu mie greu.
Și apropo de greu. Am avut multe alergări făcute în mijlocul zilei, indiferent de temperatură sau cât de grele erau antrenamentele. A fost ceva mai groaznic la începutul verii, dar m-am adaptat rapid. N-am luxul unui program care-mi permite să alerg când e mai răcoare – dacă aș fi așteptat condiții ideale, așteptam eu mult și bine, că nu mai apucam deloc să alerg. Și vorba aia, este cea mai răcoroasă vară din restul vieții noastre, might as well get used to it.
Am avut un singur weekend când a trebuit să rămân în București și mi-am făcut alergarea lungă în Herăstrău – am atins atunci peak boredom. Am încercat s-o fac inițial în pădurea Băneasa, am renunțat după 5 pânze de păianjen luate din plin în față (not fun pentru cineva alergic la înțepăturile lor).
În a doua jumătate a lui august am plecat în Grecia pentru 2 săptămâni și m-am odihnit (mult somn de prânz – lux!), dar am și făcut niște alergări mai lungi în munții Olimp. Este foarte diferit terenul față de ce știam că mă așteaptă pe Ciucaș, dar este minunat să pot alerga fără stresul că trebuie să car spray de urși sau că prind noaptea prin munți. Acolo am făcut și cea mai lungă alergare a mea, 32 de km cu 2300m+, 8 ore de efort (de fapt a fost mai mult hike decât alergare, fiind traseu greu). O surpriză mai puțin plăcută a fost că m-am ales cu o răceală imediat după ce am ajuns acolo – a fost light (probabil din noul val de COVID), nu-mi dau seama cât de mult a influențat starea mea fizică.
În total, în iulie am reușit să alerg 158 de km (cu 4200m+), respectiv 197 km în august (cu 6600m+) – o creștere mare de volum față de ce făceam înainte.
Not ideal conditions
Trei lucruri care ar fi putut merge mai bine înaintea cursei:
1. Recunoașterea traseului. Știam doar prima jumătate a traseului și aș fi vrut să facem recunoașterea completă înainte de cursă, adică și bucata de la pasul Bratocea (km 21) – vf Babeș – până la final. Am încercat s-o alergăm înainte, dar nu ne-a ieșit. Sunt niște kilometri care nu sunt pe vreo potecă sau traseu marcat turistic, ci se urcă pieptiș prin niște bălării înalte cât mine. Pe lângă asta, e o zonă în care nu e țipenie de om și nu mă simțeam deloc safe, așa că ne-am întors. (Bucata aia se marchează și se curăță de către organizatori doar cu câteva zile înainte de cursă.)
2. Săptămâna de dinaintea cursei. M-am întors din Grecia direct în muncă la intensitate maximă – as you do. Am avut 3 zile petrecute la conferința Mastering the Music Business – am deschis-o ținând un workshop despre stres și burnout în industriile creative, a ieșit de vis, după care am rămas să urmăresc celelalte panel-uri / discuții. După conferință aveam sesiuni 1-la-1 și ultimele antrenamente (light) programate înainte de cursă. Au fost niște zile extrem de satisfăcătoare pe partea profesională, dar obositoare. Mâncarea și hidratarea n-au fost nici ele ideale – fiind prinsă cu conferința, nici nu am mâncat, nici nu prea m-am hidratat, iar de atenție la macronutrienți nici nu mai zic. De asemenea, fiind introvertă, bateriile mele sociale s-au dus rapid în cap, mi-ar fi prins bine măcar o zi de nevorbit cu nimeni ca buffer pentru cursă. (E stupid fiindcă ăsta este fix unul dintre lucrurile pe care pun accentul în workshopurile despre stres și burnout – din seria „fă ce zice popa, nu cum face” ).
3. Ziua de dinaintea cursei. Vineri după-amiază, când terminasem în sfârșit cu munca și tocmai ieșeam cu bagajele pe ușă, să ne punem la drumul de aproape 3 ore până în zona de unde pleca a doua zi dimineață cursa (Cheia, județul Prahova), mă sună cei de la cazare. Să-mi spună că cei de la Booking au făcut overbooking și ei nu mai au camere libere. Și să întrebe dacă nu putem veni cu o zi mai târziu. (Cazarea luată cu multe săptămâni înainte, teoretic deja se putea face check-in-ul de câteva ore în momentul când purtam conversația asta). Mi s-au înmuiat picioarele când am auzit, știam că n-am nicio șansă să mai găsesc cazare în zonă cu atât de puțin timp înainte. În fine, le-am zis că n-avem cum să venim cu o zi mai târziu, și au făcut cumva de au rezolvat. Am avut cameră, dar cu zgomot, așa că somnul în noaptea de dinainte de cursă a fost prost, am dormit fragmentat. S-a ascultat muzică tare până pe la 2 noaptea și am făcut prostia să iau la mine niște dopuri de urechi noi, netestate (nu acopereau mare lucru). Lecție pentru data viitoare.
What went well?
1. VIZUALIZAREA
Înainte de CiucașX3 am studiat mult traseul și am încercat să vizualizez fiecare bucată pe care urma să alerg.
În ce echipament alerg? (nu testez niciodată ceva nou la cursă, nici măcar lenjeria / șosetele). Câtă apă și mâncare iau la mine? Mai are rost să car sprayul de urși? (aș fi vrut să zic nu, dar tot am luat ceva la mine, just in case).
Ce muzică ascult pe drumul spre start? (Another one bites the dust, întotdeauna). Unde parcăm, când fac încălzirea, când mă duc la baie ca să nu prind coadă? Unde mă așez la linia de start, cum e atmosfera dimineața, cu ce energie vin eu?
Pe urmă am vizualizat fiecare urcare și coborâre, cum estimam că mă simt pe fiecare kilometru, unde mi-e mai greu, la cât timp mănânc (cu alarmă pusă la ceas), unde sunt checkpointurile, în care mă opresc și cât stau în ele, ce beau (Cola, doh).
Și, evident, mi-am imaginat tot ar putea merge prost și ce fac în acel caz. Chestii de genul ce fac dacă mi-e rău (mă opresc, respir 3 minute, beau apă, după care încerc să merg până în următorul checkpoint – la pas, nu alergare); ce fac dacă mă aleg cu bășici și mai am mai bine de jumătate de cursă (mă opresc și mă ocup de ele) etc etc. Din fericire, n-a fost nevoie de astfel de problem-solving skills, fiindcă n-am ajuns în niciun punct critic.
O filmare făcută de Ergo:
View this post on Instagram
Fiindcă mi-au dus motivația și energia la complet alt nivel decât dacă alergam eu în izolare.
2 comentarii. Leave new
Felicitări pentru competiție și rezultat, Cristina!!!
Mulțumesc!