Gândurile unui stoic în alergare

Acest articol a fost trimis pe 14 februarie 2020 celor abonați la newsletterul meu, Friday Read. Dacă îți place, îți recomand să te abonezi de aici.

***

“Gândește-te că e doar o drumeție mai lungă.”

Joi, 6 februarie 2020.

Eram în tren, mă întorceam de la Brașov, unde probasem o pereche de încălțăminte de alergare montană pe distanțe lungi – mai lungi decât orice am alergat până acum. Am nevoie de așa ceva, că m-am înscris la primul meu ultramaraton și încerc să mă pregătesc cât de bine pot. Mă concentrez pe toți factorii aflați sub controlul meu, iar încălțămintea joacă un rol critic.

În fiecare zi mă gândesc la ce mă așteaptă pe 16 mai și îmi imaginez toate lucrurile care pot merge prost pe munte. 50 de kilometri. 3,320 metri diferență de nivel (că atunci când alergi 50 de kilometri prin Bucegi ai timp destul să urci și să cobori de mai multe ori, nu doar urci până pe vârfu’ Omu’ și gata, te-ai dus acasă). Nu pot să nu mă întreb – tot zilnic – ce-o fi fost în capul meu de m-am înscris la așa ceva.

“Gândește-te că e doar o drumeție mai lungă.“, încerca Robert să mă ajute să-mi schimb mindset-ul.

Drumeție mai lungă? Mersi, ție ți-e ușor să spui asta!

Nu i-am spus asta cu voce tare, că mi-e rușine să mă plâng în fața lui, dar am gândit-o.

Robert e high performer, vicecampion mondial la alergare montană pe 100 de mile. În anul în care l-am cunoscut tocmai stabilise un nou record de cursă la proba de 100 de km de la competiția la care voi participa și eu în mai.

Câțiva ani mai târziu, lua locul 2 la UTMB, Ultra-Trail du Mont-Blanc, 171 de km cu peste 10,000 m diferență de nivel, unde participă cei mai buni alergători din întreaga lume. Începuse să planifice și să se antreneze pentru acea competiție cu 5 ani înainte.

***

“Hai, încă puțin!”

Sâmbătă, 14 februarie 2015.

Văzusem un status pe Facebook de la Radu, un tip despre care nu știam mare lucru. Ne cunoscusem în perioada când lucram amândoi în presa online, pe când eu încă aveam blogul de muzică și el lucra la o publicație concurentă. Trecuseră 5 ani de atunci, timp în care el plecase din presă, se angajase în agenție și se îngrășase… un pic cam mult.

Când medicul i-a atras atenția că a depășit 0.1 tone, s-a șocat. S-a apucat de sport ca să slăbească. A început să alerge, a luat-o de la zero și, după multe luni de antrenament, a făcut primul lui semi-maraton. Pe urmă primul maraton. S-a apucat și de spinning, tot ca să slăbească, dar i-a plăcut atât de mult încât și-a luat certificare și s-a făcut instructor.

Sportul îi schimbase viața în bine și s-a hotărât să-i ajute și pe alții să se apuce de sport de la zero. La începutul lui 2015 a pus un status pe Facebook și a zis că vrea să antreneze 5 oameni, să-i ajute să termine primul lor semi-maraton. Am văzut statusul și m-am înscris și eu, fără să conștientizez în ce mă bag (tipic).

Era perioada când aveam prea mult timp liber. Eram disperată, mega frustrată că nu se legau lucrurile pe plan profesional. Petreceam mult timp în casă, suficient cât să-mi perfecționez skillurile de gătit și de uitat la seriale, așa că pusesem câteva kile extra pe mine. Era la modă House of Cards, unde personajele principale obișnuiau să alerge împreună. Mi se părea romantic.

Pe 14 februarie 2015 am avut prima alergare, în parcul Tineretului, într-o dimineață de sâmbătă. După nici jumătate de kilometru într-un ritm de melc turbat deja nu mai puteam și începusem să mă plâng. Aveam fața de culoarea Coca-Cola, mă dureau plămânii, mă dureau picioarele, îmi curgea nasul, mi-era extrem de cald și în același timp, culmea, mi-era frig. Două lucruri erau clare: eram veriga slabă a grupului, iar alergatul nu e nici pe departe atât de romantic precum părea în filme.

“Hai, Cristina, hai încă puțin! Hai că poți!”, țipa Radu după mine de fiecare dată când o luam la pas sau îmi doream să renunț.

Cred că am auzit cuvintele astea de mii de ori. Dacă nu era Radu să tragă de mine, dacă nu îmi era alături grupul 321sport, nu știu dacă mă țineam de alergat. Mi-au fost alături atunci când îmi era mai greu și-mi doream să renunț (spoiler alert, niciodată nu devine ușor). Nu știu dacă terminam primul semi-maraton în mai 2015. Sau primul maraton, 2 ani mai târziu. Sau toate cursele de alergare montană la care am fost în toți acești ani. Și sigur nu ajungeam să mă înscriu la primul meu ultra.

***

“Eu n-o să pot face niciodată asta.”

Toamna 2013.

Eram la începutul relației cu Ergo (care între timp mi-a devenit soț) și în fiecare seară ieșeam să ne plimbăm prin alt parc din București. Pretext bun să dezbatem live sutele de sms-uri pe care ni le dădeam în timpul zilei.

În seara aia am ales să ne plimbăm prin Herăstrău. Se întunecase de ceva timp, dar încă era suficient de cald afară ca să putem sta doar în tricou și gecuță.

Ne-am luat cu vorba și ne-am trezit că dădeam tura completă în jurul lacului. Nu mai conta dacă o luam înapoi sau continuam, la fel de mult mai aveam până ajungeam înapoi la “civilizație”. Mai făcusem tura o singură dată, în copilărie, cu unchii mei. Întreg parcul mi se părea uriaș și mi-am dat seama că o să ne ia o veșnicie să ne întoarcem la mașină – yay, mai mult timp împreună, doar noi!

Fix când mă gândeam la cât de intimidant de mare e parcul ăla, trece o tipă pe lângă noi. În alergare. Singură.

Nu m-am putut abține să nu gândesc cu voce tare:

“Wow. Eu n-o să pot face niciodată asta.”

Alergare?
Singură?
Noaptea?
În parc?
În București?
Eu?
Ca femeie?

Pff.

Da, clar. Niciodată!

Eram o sedentară care își petrecuse mare parte din ultimii ani la volan, conducând mii de kilometri prin țară, la concertele CTC (perioadă despre care am povestit puțin în podcastul cu Deliric). Nu dormeam. Nu aveam seri în care să nu beau alcool. Dacă eram acasă, îmi petreceam nopțile stând strâmb, cocoșată în fața calculatorului, cu un picior îndoit sub mine.

O tură în jurul lacului Herăstrău reprezintă acum o banală seară de marți, cu Radu și 321sport. Mă găsești acolo în fiecare marți, la 19:30. Și uneori alerg și singură, în alte seri. [* Notă: scriam aceste rânduri pre-pandemie.]

La un moment dat, s-a alăturat și Ergo grupului de alergare. Fiind mai ambițios decât mine, a evoluat mult mai rapid, deși conduce o afacere și are mai puțin timp liber. Dar își face timp.

A terminat deja câteva ultramaratoane montane pe distanțe mai lungi de 100 de kilometri. Anul trecut a făcut OMT100 (Olympus Mythical Trail, o competiție de 100 de kilometri care se ține pe muntele Olimp, în Grecia). Fiindcă dorește să dea înapoi comunității, marți și miercuri ține două antrenamente pentru comunitatea 321sport: tura de începători de marți din Herăstrău, respectiv antrenamentele de viteză pentru avansați, de pe pista de atletism Lia Manoliu. Iar Robert îl ajută cu planul de antrenamente pentru ultra-uri.

Niciodată să nu spui niciodată.

***

“Oamenii supraestimează ce pot face într-un an și subestimează ce pot face în 5.”

A spus-o Bill Gates și mi-o reamintește Robert cu fiecare ocazie.

Ca înainte de fiecare milestone, mă întreb ce naiba a fost în capul meu de am decis să fac asta.

Nu există antrenament la care să nu mă îndoiesc de mine. Întotdeauna e greu, întotdeauna doare câte un organ pe care nu știu să-l numesc (dacă îmi arăți oriunde spre abdomen, eu ți-aș spune că acolo se află ficatul), întotdeauna mă întreb cât mai pot, dacă mai pot.

Autorul James Clear vorbește despre “atomic habits”: acele acțiuni extrem mici, dar care adunate, în timp, ajung să facă diferența. Dacă vrei să te apuci de sport, o iei încet. La început doar îți legi șireturile la încălțăminte și alergi 1-2 minute pe zi, în jurul blocului. E aberant de puțin, nu? Ai fi tentat chiar să spui că tu vei face mai mult, că știi că poți. Faza cu atomic habits e că începi cu obiceiuri suficient de mici încât să nu devină intimidant și să ajungi să renunți. Dar crești în timp, după ce-ți formezi obiceiul.

Dau zoom out și îmi dau seama că, totuși, hai că nu e atât de rău. Dar nu las egoul să preia controlul, ci mă concentrez pe următorul pas.

Încerc să fiu cea mai proastă / slabă / incompetentă din cameră. Atunci când nu sunt, e pentru că am preluat un rol în care încerc să dau altora înapoi din ce am învățat, atât cât știu. M-am înconjurat de oameni care sunt printre cei mai buni la ceea ce fac și de la care am la rândul meu în permanență de învățat, și coincidență – sau nu – sporturile de anduranță reprezintă o parte importantă din viața lor. Pe mulți dintre ei îi voi avea invitați în primul sezon al podcastului (apropo, urmează să lansez episod nou în curând happy ).

Acum 5 ani nu puteam alerga nici 500 de metri fără să-mi vomit plămânii și să devin extrem de creativă la înjurături noi, iar acum mă pregătesc să alerg 50 de kilometri. Pe freakin’ munte. Și încerc să-mi amintesc să nu-mi compar începutul cu vârfurile altora.

***

Ce m-a ajutat mult în antrenamente? Posibil să sune dubios: stoicismul. Da, această filosofie antică, veche de câteva mii de ani, de care am fost atrasă fiindcă are principii extrem de pragmatice și folositoare în mediul haotic modern.

Principiul de bază este că nu controlăm ce ni se întâmplă, dar putem controla felul în care reacționăm. Sună ușor în teorie, dar este ceva ce încerc să exersez zilnic (nu-mi dau seama dacă am fost atrasă de filosofia asta și fiindcă by default sunt genul care-și asumă 100% responsabilitatea și, când lucrurile merg prost, sunt convinsă că e întotdeauna doar vina mea).

Regula nr. 1 a stoicilor spune așa: te concentrezi pe ce este aflat sub controlul tău, pe cum reacționezi.

Regula nr. 2premeditatio malorum: îți imaginezi ce poate fi mai rău, astfel încât să nu te poată lua nimic prin surprindere (și să nu iei for granted lucrurile, să nu uiți să le apreciezi).

Regula nr. 3: faci experimente prin care testezi totul în cele mai nasoale condiții. Renunți la lucruri și vezi cum te descurci fără, să afli de ce ți-e frică, de fapt. Pot fi lucruri mici: nu bei cafea câteva zile, sari peste micul dejun, ieși mai dezbrăcat din casă când e frig, lași mașina și o iei doar oe jos, faci dușuri cu apă rece. Orice percepi tu ca fiind o dependență. Așa îți antrenezi rezistența mentală, Ajungi să-ți crești încet-încet zona de confort.

Nu pot controla cum va fi vremea la primul meu ultramaraton, dar pot controla antrenamentele, pot încerca să ies să alerg în cele mai vitrege condiții, când aș face orice altceva (gen să stau pe canapea), pot încerca să simulez condițiile din timpul cursei. Este posibil ca vremea să fie ideală la cursă, dar dacă nu este? Nu este un risc pe care să vreau să mi-l asum. Vreau să știu că m-am mai confruntat cu așa ceva. Pe lângă asta, am studiat motivele pentru care abandonează cel mai des alergătorii la astfel de curse, ocazie cu care am aflat că bășicile și problemele gastro-intestinale sunt principalele motive de abandon, nu lipsa antrenamentului fizic, așa că încerc să le previn. Și de asta m-am dus săptămâna trecută până la Brașov ca să probez încălțăminte de alergare: vreau să am timp suficient s-o testez.

Ce e sub controlul tău? Ce poți schimba azi?

***

Te las cu câteva dintre resursele mele preferate despre introducere în stoicism (vei găsi în ele și recomandări de cărți):

Sursă foto: Ciucaș X3, ediția 2019.

Acest articol a fost trimis pe 14 februarie 2020 celor abonați la newsletterul meu, Friday Read. Dacă ți-a plăcut, îți recomand să te abonezi de aici.


Leave a Reply