Transylvania20k 2026 – povestea

23 mai 2026: prima mea participare la Transylvania100k, la cursa de 20k – 21.86 km mai exact, cu 1158m+ diferență de nivel. Primul semi montan din această nouă etapă a vieții, la 1 an și ~o lună după ce am devenit mamă. Terminat în 3h36′. Per total, a fost un antrenament bun.

Profil: Este singura cursă din cadrul Transylvania100 unde se pleacă din Moieciu de Sus (din capăt, de lângă hotel Mistral) și nu din curtea castelului Bran, unde doar am avut finishul. Nu știam la ce să mă aștept, fiindcă nu mai făcusem nicio bucată din traseul ăsta până acum, deși am bălăurit ceva prin Bucegi. Și oricât am stat eu să mă uit la videouri pe YouTube de la alergătorii din alți ani, tot nu e același lucru ca o tură cinstită de recunoaștere. (Ruta exactă, poate spune ceva cuiva: Moieciu de Sus -> Grohotiș / km 5, punct de control -> Poiana Guțanu / punct de control + alimentare și hidratare -> Poiana Gaura -> Șaua Polițe -> sat Poarta / ultimul punct de control / alimentare / hidratare -> finish la castelul Bran).

Realitatea din teren a arătat cam așa: primii 5 km = urcare grea prin pădure, unde-mi simțeam pulsul în gât. Ne-a dus de la 1117m până la 1760m, la primul punct de control (n-am făcut nicio poză până acolo). Noroi, noroi, noroi, totuși mai puțin decât mă așteptam, niște ape de traversat – multe traversate direct, unele pe bușteni rupți și super alunecoși (aș fi mers direct prin apă și acolo, dar nu era posibil în toate cazurile). Ceață după ce am ieșit din pădure, aveam impresia că mi-a intrat ceva în ochi, dar din în când se mai ridica și se zăreau vârfurile înalte din Bucegi. Altă urcare grea, dar mult mai scurtă la km 12.5. Ultima porțiune a fost superbă – se ridicase ceața, eram pe niște dealuri alergabile, livezi cu vaci, teren uscat, soare – a fost partea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Dacă până acolo nu mă simțeam în stare să depășesc, pe acea ultimă bucată de vreo 5km am depășit la greu, am simțit că mi-am dat restart la picioare. Am alergat și porțiunile scurte de urcare – încet, dar le-am alergat, și am terminat puternic. Am pus câteva poze la final, încă n-au fost publicate și cele făcute de fotografi pe parcursul cursei.

Sunt mai multe lucruri care au mers bine, din punctul meu de vedere. Toate alegerile de echipament – încălțămintea, îmbrăcămintea, accesoriile. Le-am testat înainte pe traseele de la Subcarpați și le-am ales perfect pentru vremea pe care am avut-o – în pantaloni scurți și tricou, da, da, iar backupurile de vreme rea cărate în spate (n-a fost nevoie, mi-a fost super cald). Aveam un pic emoții cu încălțămintea, mi s-au mai lățit picioarele de când cu sarcina, dar până la urmă a fost ok – o pereche de Hoka Torrent 4 în care am tot făcut curse (prefer încălțăminte care se usucă rapid, nu am nimic waterproof / goretex). Până și setările de la fețele ceasului erau exact cum trebuie (făcusem upgrade la Garmin fenix 8 chiar în ziua când am aflat că sunt însărcinată și încă mă joc cu setările, n-am multe ocazii să le testez „live”).

Din categoria “fiecare cu piticii lui”, mă gândeam să iau spray-ul de urși la mine. Am decis să nu după ce am văzut câți participanți sunt la 20k (aprox. 500 de oameni) – mi-am dat seama că nu voi fi nicio clipă singură pe traseu și am avut dreptate.

Mă bucur că am mâncat la fiecare 30 de minute. Am setat o alarmă pe ceas, am respectat-o. Îmi venea să sar ultimele 2 geluri, dar i-am auzit vocea lui Rachel (antrenoarea mea) în cap spunându-mi să mănânc până nu e prea târziu. Nu m-am oprit în niciun checkpoint, nu simt nevoia să mă opresc la cursele scurte, aveam suficientă apă și mâncare la mine.

La ce trebuie să mai lucrez? Gleznele – cu antrenamente de forță și coborâri tehnice abrupte. De obicei mă mișcam bine pe coborâri, realitatea post-sarcină mi-a arătat unde sunt cu adevărat. Post-cursă, am avut doar puțină durere în cvadricepși și nicio problemă la urcat sau coborât scări. În schimb am reușit să răcesc, ceva virus care a prins o fereastră de oportunitate în sistemul meu imunitar.

Credeam însă că o să mă bucur mai mult de cursă. Aș fi spus că îmi place profilul ăsta, cu o urcare luuungă și apoi în mare parte coborâri. În realitate, n-a fost așa, probabil fiindcă a fost destul de NE-alergabilă, cel puțin nu de mine, nu cu nivelul meu de antrenament din prezent. Am simțit că m-am încălzit abia spre final, când era uscat și soare.

Am spus că nu-mi pun vreun obiectiv de timp mai departe de „să termin în timpul limită„, dar tot mi-am notat la începutul lunii mai o estimare: 3h30. Timpul final a fost 3h36 – cele 6 minute probabil au fost cât am așteptat un prieten după un checkpoint (efharisto poli pentru companie, Kostas!). Sunt mândră de estimarea aia scoasă mai mult instinctiv.

[mai dă scroll, continui după poza cu harta]

***

Și acum, elefantul din cameră – incidentele de la altitudine. Încerc să scriu ca pentru cineva apropiat care vrea să înțeleagă ce s-a întâmplat, dar care nu știe cu ce se mănâncă alergarea montană.

Cum ziceam mai devreme, cursa mea a urcat la doar 1760m altitudine, am prins niște ceață și temperaturi bune de alergare. Însă undeva mai sus, la peste 2100m, a fost cu totul altă poveste. A fost rău. În zona refugiului Țigănești și la Hornuri, pe unde treceau toate celelalte curse, de 30k, 50k, 80k și 100k, au fost zone cu zăpadă / gheață și vânt puternic. Acolo au fost mai multe incidente, alergători care au alunecat, citez direct de la organizatori:

„Un concurent a alunecat în afara traseului și a fost preluat de elicopter în stare „conștientă și cooperantă”; opt concurenți au alunecat și au suferit contuzii și/sau hipotermie și au fost escortați pe picioare până la punctul de prim ajutor de la Mălăiești; două persoane care au alunecat au fost localizate și ajutate să revină pe traseu; șapte concurenți s-au prezentat la punctul de prim ajutor de la Mălăiești pentru tratamente minore.”

Alergarea montană nu e mai niciodată în atenția presei naționale, iar acum a fost exploatată din plin, odată cu filmările făcute în zonele alea nasoale. S-au adus în dezbatere cei care au murit în trecut la astfel de curse, și în România, și prin alte țări. Normal, sângele atrage atenție. A fost încă o ocazie de polarizare și judecat ce fac alții și întrebat cum se împarte responsabilitatea.

Cei care participă la curse de alergare montană sunt mai mult sau mai puțin conștienți de riscuri. Și la maratoanele de oraș se poate muri (există studii cu statisticile). Și când ne urcăm în mașină există riscul să murim. Siguranță 100% nu există în viață, oricât de mult ne-am dori, și fiecare decide nivelul de risc cu care este ok. Cu mențiunea aici că ce înțelege fiecare prin „risc” este ceva extrem de subiectiv – ce este pentru mine lipsit de risc s-ar putea să nu fie confortabil pentru altcineva, depinde de personalitate și context / etapa vieții. Am avut și eu în trecut multe curse unde se putea termina nasol, odată cu înaintarea în vârstă mi-a mai scăzut apetitul pentru risc.

Revenind la Transylvania100k. Din punct de vedere al organizatorilor, înțeleg că nu este atât de ușor să decizi că amâni sau anulezi evenimentul. Au fost 2227 de alergători care au terminat cursa iar mulți dintre ei erau străini, veniți din toate colțurile lumii ca să alerge la acasă la Dracula – pe traseu se vorbește majoritar în engleză și estimez 50% străini la un ochi aruncat rapid pe lista de participanți. Au venit alergători din Australia, Malaysia, Mexic, Maroc, China, Japonia, Chile, Venezuela, Singapore. Pe podium au urcat din Noua Zeelandă, Canada, Franța, Italia, Polonia, pe lângă români. Cursa asta, precum maratoanele din orașele mari, este o super oportunitate pentru turismul țării, nu poți să le zici să revină peste o săptămână, că e vânt sus (mai ales că oamenii știu în ce se bagă). Pe urmă: ca alergător ai un număr limitat de curse la care te poți duce într-un an – timpul e limitat, resursele să călătorești la fel, ai nevoie de recuperare între ele. Există un sistem de punctaj care îți permite să participi la alte curse și îți faci niște calcule bazându-te pe cursele pe care le termini – este o planificare făcută cu mult timp înainte, poate chiar cu un an (cel puțin după un anumit nivel de performanță). Încă ceva – nu știu cât este de adevărat, dar la finish se vorbea cum că nu se poate muta cursa mai târziu în an deoarece în lunile de vară nu se permite organizarea de evenimente în curtea castelului. Dacă este adevărat, aș argumenta că ăla este mare parte din farmecul pentru străini – că au plecarea și finishul la castel, cu startul dat de cineva deghizat în contele Dracula 🧛‍♀️.

În schimb, puteau face multe altele – nimic exotic, ci măsuri obișnuite, pe care le-au mai luat în alți ani când a fost nevoie, tocmai fiindcă Bucegii în luna mai au în general parte de astfel de riscuri. Ce-mi vine acum rapid în gând: punct de salvamont pentru support în acele zone riscante (că nu erau atât de multe, mai ales raportat la lungimea totală, și erau cunoscute). Colțarii / gheruțele să nu fie echipament recomandat, ci obligatoriu, și să se facă verificarea lor la start – eventual să fie lăsate la Peștera, unde este checkpoint accesibil cu mașina. Puteau verifica experiența celor care se înscriu, cursele anterioare alergate, mai ales la traseele de 30k și 50k (acolo cred că a fost cel mai mare risc, fiindcă la 80k și 100k mai slabe șanse să ajungă alergători fără experiență – și chiar dacă există tone de videoclipuri și fotografii online de la această cursă, tot nu ai cum să înțelegi exact ce înseamnă urcarea pe Hornul Mare pe rafale puternice de vânt, de exemplu). Puteau decide schimbarea traseului ca să evite acele zone, cum s-a mai făcut în alți ani când a fost vremea rea. Nu știu de ce n-au făcut-o și în acest an, nu am vizibilitate în ograda lor.

L-am rugat pe Ergo să scrie un pic și cum s-a văzut de la el, ca participant la cursa de 80k:

Fara vreo ordine anume: Bucegii sunt munti grei. La final de luna mai se poate vorbi in continuare despre conditii de iarna. Alerg de peste 10 ani pe munte, iar in 2018 am luat pentru prima data startul la Transylvania100, proba de 80 km. De atunci am alergat cursa de mai multe ori, in toate conditiile posibile. M-a plouat de la start pana la finish, am alergat pe canicula si am suferit de insolatie; m-a nins.

Organizatorii o descriu chiar pe site drept „very hard ultra-marathon”. Iar dificultatea ei nu vine doar din distanta sau diferenta de nivel; vremea este imprevizibila aproape in fiecare an. Cred chiar ca zonele de altitudine sunt plasate devreme in traseu tocmai pentru ca participantii sa le parcurga cat sunt inca odihniti si lucizi.

Conform trackingului, am ajuns la Tiganesti pe locul 17. Eram un grup destul de compact. Da, conditiile erau dificile, dar nimic care sa mi se para iesit din comun pentru Bucegi, pentru Transylvania100 sau pentru prognoza anuntata.

Pe portiunea respectiva am mers in coloana. Am alunecat si eu cativa metri, m-am ridicat si mi-am vazut de drum. Nu voiam sa petrec nici macar o secunda in plus decat era necesar in zona aceea. Personal, nu zapada sau traseul mi s-au parut cele mai problematice, ci vantul. Am aproape 80 kg si chiar si asa au existat momente in care vantul m-a mutat cativa pasi lateral.

Urcarea pe Horn a fost mai degraba un exercitiu de orientare. Din cauza cetii nu mai faceam diferenta intre zapada si cer. M-am ratacit, am revenit pe traseu si am preferat sa raman alaturi de un grup pentru a iesi de acolo in siguranta. Am urcat mare parte din Horn in patru labe sau in mersul piticului. Nu pentru ca nu se putea altfel, ci pentru ca asa m-am simtit eu safe.

Nu am neaparat o parere despre organizatori sau despre concurs in ansamblu. Pot spune doar ca, cel putin in momentul in care am trecut eu prin zona respectiva, dintre toate masurile care ar fi putut fi luate – gherute obligatorii, o varianta mai sigura a traseului, corzi fixe sau alte elemente de siguranta – impresia mea este ca nu a fost implementata niciuna. Ne vedem in 2027.

***

Personal, iubesc Bucegii, dar în perioada asta a anului îi simt prea riscanți pentru stomacul meu – oricât aș fi de echipată și antrenată, prefer să mă bucur de alergare. Sunt conștientă de locurile expuse și că a fost mai multă zăpadă târziu în an, am ales cursa de 20k tocmai pentru că știam că nu ajunge în zonele alea. Și asta nu înseamnă însă că-i judec pe cei care fac alte alegeri.

Pot fi și curse cu risc extrem de scăzut, la fel cum sunt curse care trec prin zone expuse, unde un pas greșit face diferența între viață și moarte. Același traseu poate avea alte pericole în diferite luni ale anului (zone acoperite de gheață la finalul primăverii, furtuni violente vara, ninsori toamna). Depinde mult de experiența oamenilor cu muntele / condițiile meteo și de apetitul lor pentru risc. Nu este vorba doar de cât de bine sunt pregătiți fizic, deși ajută – cu cât stai mai puțin pe munte sau la altitudine (fiindcă te miști mai rapid), cu atât scad șansele să prinzi vreme rea.

În orice caz, cursele de alergare montană se transformă încet-încet. În trecut, la aceste competiții participau puțini oameni, dar care știau ce să facă pe teren expus, mulți cu experiență în alpinism. Pe măsură ce sportul a crescut în popularitate la nivel global iar numărul participanților a explodat (cursele evident că optimizează pentru și mai mulți participanți), organizatorii au început să elimine din elementele dificile – ceea ce înseamnă că încep să dispară traseele cu adevărat tehnice. Kilian Jornet detaliază bine treaba asta în blog postul lui din ianuarie: Trail Running 2026, where are we, where are we going, punctul 3 – The Death of technical races?. Probabil că asta se va întâmpla și cu Transylvania100.

***

În încheiere vreau să le mulțumesc celor care au făcut cursa asta să devină realitate:
– Jumătatea bună Ergo, evident, care mă susține și mă ajută în tot ceea ce-mi propun.
– 👶 D. care a stat în timpul ăsta cu bunicii și a salutat toate 🐮🐮🐮 și 🐶🐶🐶 din Moieciu/Bran (mulțumim, bunicii!)
– My dear coach Rachel, who always knows just the right things to say to me and helps with better perspectives :)
Multe mulțumiri se duc și către minunata echipă de support (detaliată în postarea mea de pe Instagram) + toți prietenii care au alergat sâmbătă + cei de acasă, care au stat cu gândul la noi și ne-au sunat / dat mesaje ca să se asigure că suntem cu toții safe.

Much love for everyone ❤️

Câteva poze (poate mai completez după ce apar și cele făcute de fotografii de pe traseu).

P.S. poza de la începutul articolului este cu cu Piatra Craiului. pe acolo n-am ajuns, doar i-am admirat de la distanță.