În ianuarie și august obișnuiesc să fac pauză de la social media – sunt niște luni când oricum este liniște și mi-e ușor să fac asta. (am mai povestit în 2022). Suntem în ianuarie 2026, las în scris câteva gânduri despre pauza actuală.
Pentru mine, pauză înseamnă că dezinstalez aplicația de Instagram și dau log out din browser de la Reddit – pe astea mi-am petrecut cel mai mult timp în ultimii ani. Rămân mici excepții: îmi amintesc că am Strava (de pe care ies la fel de rapid), X – fostul Twitter (ce glumă), mai intru pe Facebook de pe laptop unde am două pagini pe care le verific (n-o să ghicești niciodată pe ce teme, but here we go: pagina 1, pagina 2), respectiv pagina mea unde anunț când / dacă mai scriu articole aici pe blog.
Nu e suficient să știu ce NU fac, am nevoie să știu și cu ce înlocuiesc. Dacă nu intru pe social media, atunci default este Kindle-ul (am renunțat temporar la cărțile în format fizic, de când am născut, fiindcă citesc cel mai mult noaptea și am nevoie să țin beznă când doarme cel mic), urmat de Readwise Reader – aplicația de read-later, unde am salvate diverse articole – deci texte lungi. Uneori mai instalez jocuri, în august 2025 am ajuns la un super nivel în Mahjong.
Anul acesta a fost cel mai ușor să fac această pauză, fiindcă starea social media este din ce în ce mai blah. Mă enervează algoritmul pe care-l văd cum încearcă să-mi exploateze vulnerabilitățile emoționale din perioada asta de mămicie, mă plictisesc să văd bots care postează conținut și comentarii politice, am obosit să stau să mă întreb constant dacă ceva este făcut cu AI și, dacă da, cât de mult etc.
Cu toate aceste limite, rămân 2 provocări mari:
1. Provocarea chat-ului @ Whatsapp
Limitele actuale, puse în practică deja de câțiva ani, arată așa: telefonul este by default pe silent și fără notificări la 99% din aplicații. Pe Whatsapp țin pe mute pe toată lumea în afară de jumătatea mai bună, așa că nu îmi arată notificările de acolo. Dacă urmează să mă văd cu cineva și mă aștept să-mi scrie pe tema asta (să-mi spună dacă întârzie sau să întrebe dacă e nevoie să cumpere ceva, de ex), scot acea persoană temporar de pe mute și permit notificările. Ne-am văzut, înapoi pe mute. În rest, mai intru eu în app când îmi este convenabil. Încerc să nu intru pe chat în prima parte a zilei, fiindcă știu că îmi deturnează puținele ore când am creier pentru alte lucruri și ajung să le pierd pe chat în loc să orice altceva. Răspund eu ulterior în batch la mesajele de acolo în momentele cu adevărat moarte / când nu pot face mare lucru (când gătesc, de exemplu). Cuvântul cheie aici este „încerc”, fiindcă nu-mi iese mereu.
Problema cu Whatsapp însă nu este timpul total în aplicație, ci costul disponbilității constante și fragmentarea atenției. Nu este doar o oră petrecută pe zi, ci este o zi fragmentată în minute în care mai dau un check pe whatsapp și care-mi distrag atenția de la orice altceva are nevoie de profunzime (citit lucruri mai grele, reflectat, scris etc). Este o gaură neagră, o hidră, fiindcă orice mesaj pe care-l dau generează instant alte 7 mesaje. Și nu-mi place această asimetrie, este o bătălie pierdută din start.
Cel mai rău a fost când de abia născusem – mă simțeam copleșită de volumul de mesaje primite în fiecare zi. Nu voiau să deranjeze cu telefoane, așa că scriau, să răspund eu când pot. Ce faci, cum sunteți, cum te simți, cum e bebe, dă-mi poze. Aveam impresia că stau să dau raportul în loc să mă bucur de timpul petrecut cu cel mic. Și mă mai și simt vinovată că gândesc așa, că ei n-au de unde să știe că am sute de mesaje în fiecare zi, doar ar trebui să fiu recunoscătoare că le pasă de mine și se gândesc la mine în timp ce atâtea mame se simt singure.
Cognitiv, știu că inbox zero este un ideal imposibil, nu este sustenabil să răspund la toate și am nevoie să mai încep să dau și cu seen. Sistemul actual simt că penalizează trăsăturile mele de personalitate – introvertă, cu simț ridicat al responsabilității, care mă face să vreau să răspund la toate mesajele primite sau măcar să semnalizez că am citit, altfel „îmi stau pe cap”.
Este un conflict fals. Există în mine această idee că dacă pun limite atunci sunt nerecunoscătoare, când de fapt așteptarea de a răspunde rapid la toate mesajele este o normă culturală recentă, doar de câțiva ani. În realitate, cât de rapid răspund nu reflectă dacă / cât de mult țin la cineva.
2. Provocarea știrilor omniprezente
Am terminat facultatea de jurnalism, rămâne prima mea iubire, deși n-am apucat niciodată să lucrez în presă. Însă în ziua de azi simt că nu mai reușesc să scap de știri, e prea mult chiar și pentru mine. Ajung la mine peste tot – și pe Reddit, și pe Instagram, și în newslettere, și pe bloguri, și pe Whatsapp. Să ne înțelegem, mă refer aici la surse care nu sunt dedicate știrilor.
Mi-am atins o limită emoțională, simt cum sunt stoarsă de energie din cauza emoțiilor negative stârnite. Sentimentul de apocalipsă inerentă, totul este rău și fără speranță, nu se va schimba nimic și nici nu este sub controlul meu. În trecut îmi hrăneau iluzia că aș fi mai în siguranță dacă știu ce se întâmplă. Nu sunt mai informată, sunt doar neputincioasă în fața crizelor locale și globale care nu se opresc niciodată.
***
Vreau mai puțină fragmentare, mai multă lungime de bandă ca să mă pot duce în profunzime pe subiecte. Mai puțin creier de veveriță pe cocaină. Este și mai important acum că sunt mamă și timpul și energia mea sunt mult mai limitate.
Sunt nostalgică, mi-e dor de modelele vechi de telefoane Nokia, alea cu butoane. Le foloseam pentru lucrurile critice și puteam să le abandonez oricând (pe lângă faptul că aveau designuri interesante, nu arătau toate ca trase la xerox). Sunt nostalgică și după perioada când îmi luam știrile o singură dată sau cel mult de două ori pe zi, din ziare, nu din 489000 de surse care mă bombardează peste tot. Nu mă simțeam sclava telefonului – era o unealtă, avea o funcție, nu era non-stop în mâna mea. Acum observ când copilul încearcă să-mi ia telefonul – și normal că vrea, doar îi vede non-stop pe părinți și bunici că se uită în ecran, înseamnă că e ceva fascinant acolo și mai important decât el, nu?
Telefoanele „inteligente” mă țin captivă, prizoniera lor. Am totul într-un singur dispozitiv, au devenit indispensabile. Am nevoie de el pentru anumite aplicații, cum ar fi 2FA la bancă (nu trimite prin sms) sau tot felul de situații profesionale în care oamenii nu pot vorbi la telefon și îți scriu ei direct pe Whatsapp.
Tot mediul este construit să mă ducă într-o direcție, nu-l pot schimba eu. Dar pot alege, conștient, cât îi permit.
Așa că am început să separ niște funcții ale telefonului – ipod shuffle, viniluri sau radio (fizic, portabil) pentru muzică. Cameră foto și cameră video pentru foto/video (îmi place să printez anual poze înainte de Crăciun și le punem în albume foto). Îmi place să merg la cafea la Steam, unde n-ai voie să stai pe laptop / tabletă. Am diverse activități pe care le fac doar de pe laptop sau chiar de pe PC. Este extrem de greu în perioada asta să mă văd fizic cu oameni, dar nu mai suport nici iluzia că știu ce fac doar fiindcă mai vorbim pe chat sau urmăresc ce postează pe social media.
Sunt soluții cu multă fricțiune, lente, necesită mult timp – dar ăsta este un feature, nu un bug, fix asta vreau. Fiindcă atunci când devin incomode, merită mai mult. Și accept că unele relații vor slăbi sau poate chiar vor dispărea complet din cauză că nu mai sunt disponibilă non-stop și nu le mai întrețin digital, la fel cum accept că nu mai pot să fiu la curent cu noile scandaluri politice. Îmi păstrez energia și atenția pentru a rămâne prezentă unde contează. Orice altceva poate să treacă pe lângă mine.
