Să zicem că ai investit energie, atenție și creativitate într-o relație în care primești înapoi din ce în ce mai puține lucruri.
Au existat niște ani minunați în relația voastră, dar anii ăia s-au dus de mult, acum parcă a mai rămas doar anxietatea și frica. Sau rușinea și vinovăția, fiindcă ai impresia că doar în capul tău e o problemă.
Într-un final – după mulți ani în care relația s-a tot dus pe o pantă descendentă – stai și te întrebi totuși pentru ce faci asta. Chiar mai are șanse să funcționeze? Merită să continui în ritmul ăsta?
Decizi într-un final – cu greu – să luați o scurtă pauză. Doar că pauza aia te face să te simți atât de bine, încât ajungi să o prelungești pe termen nedefinit (însă nu fără luptă și șantaj emoțional din partea cealaltă).
Well, cam așa am simțit eu relația mea cu Facebook-ul.
Pe 24 decembrie 2017, chiar cu o zi înainte să aniversez 10 ani de când am creat contul acolo, m-am întrebat cum ar fi dacă aș lua pauză timp de o săptămână.
Aveam un comportament care mă deranja (petreceam prea mult timp pe Facebook), simțeam că interferează grav cu felul în care funcționez social și profesional și, în același timp, era o dependență – voiam să tai din timpul petrecut acolo, dar tot nu reușeam.
Acea pauză de o săptămână mi-a eliberat atât de mult spațiu mental și mi-a eliminat atât de multe emoții negative, încât am prelungit-o la o lună.
Ego-ul țipa din răsputeri, se întreba dacă prietenii oare au observat că lipsesc, dacă-mi duc lipsa (evident, la nivel rațional știam că dacă o prietenie depinde de cât de rapid răspund la mesaje pe social media, înseamnă că aia nu e o prietenie reală – dar ce e la nivel rațional nu prea e aliniat cu emoționalul). În tot timpul ăsta, Facebook îmi trimitea mail-uri în care-mi spunea cât de dor le este prietenilor X și Y de mine.
Țin minte că m-am enervat atât de tare pe cât de puternică este dependența mea față de Facebook, încât am decis că nu o mai vreau înapoi prea curând.
M-am încăpățânat și am prelungit experimentul pe perioadă nedeterminată.
Read more…
