Acest text a fost trimis întâi celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Howdy, fellow geek,

Mă prezint azi în inboxul tău cu raportul celor mai interesante cărți pe care le-am citit în Q1 al acestui an.

Până acum am reușit să mă țin de planul de a citi mai puține cărți… să zicem. Au fost într-adevăr mai puține ca număr, dar au fost cărți lungi (cred că doar 3 din ele au avut împreună 2800 de pagini).

Am căutat să citesc mai multă ficțiune, cu scopul de a mă deconecta, dar am ajuns să intru în niște cărți destul de apropiate de realitate. O să înțelegi imediat la ce mă refer.

Nu voi menționa absolut tot ce am citit în ultima perioadă, fiindcă nu toate merită atenție. Ține în minte:

“Research your own experience, absorb what is useful, reject what is useless, add what is essentially your own.” (Bruce Lee)

Cele mai interesante cărți din 2022 – Q1:

1. Atlas Shrugged & The Fountainhead, de Ayn Rand

Munca lui Ayn Rand a influențat unii din cei mai mari investitori și antreprenori – din lume, dar și din România, așa că de mult timp eram curioasă să o citesc..

Ca s-o înțelegem pe Ayn Rand, avem nevoie să înțelegem contextul în care a scris și au devenit populare romanele ei.

S-a născut în Rusia în 1905, într-o familie burgheză evreiască, ceea ce înseamnă că a prins revoluția bolșevică și a experimentat comunismul pe propria piele. Afacerea tatălui ei (o farmacie și clădirea în care se afla ea) a fost confiscată, iar pe urmă aproape au murit de foame. În anii ‘20 a fugit singură în America, unde a luat-o de la zero.

Ceea ce a scris a fost ca reacție la experiențele ei personale, iar succesul lor s-a datorat contextului în care se afla lumea în acea perioadă.

A devenit cunoscută de abia în 1943, odată cu The Fountainhead – asta după ce cartea a fost inițial respinsă de 12 edituri.

Romanele ei sunt povești care-i ilustrează filosofia de viață: o preferință pentru libertate individuală, rațiune și capitalism pur. O lume în care oamenii au dreptul la propria viață, să-și caute singuri fericirea, niciun om nu se sacrifică pentru altul și nici nu se așteaptă ca altcineva să se sacrifice pentru el.

Rand și-a denumit filosofia “objectivism” (obiectivism) și este reprezentată în cărțile ei de ficțiune prin aceste idei:

1. Scopul moral al omului este propria fericire și doar prin rațiune poate să fie fericit – este singurul său compas. Are nevoie să gândească singur, să trăiască bazându-se pe propria judecată, să decidă ce e alb sau negru, bine sau rău, adevărat sau fals.
2. Doar un capitalism pur poate permite libertatea individuală de care avem nevoie pentru a fi fericiți – și este singurul sistem (social și moral) care poate funcționa pe termen lung. Guvernul există doar pentru a proteja drepturile oamenilor și nu intervine în economie, să salveze afacerile mari.

The Fountainhead este povestea unui tânăr arhitect care refuză facă vreun compromis, să lucreze la un nivel mediocru. Nu acceptă să construiască la fel ca toți ceilalți din epoca lui, preferă să se întoarcă să lucreze în carieră decât să se lase corupt și să joace jocul politic.

Faima lui Rand a culminat cu Atlas Shrugged – a patra și ultima ei carte de ficțiune, publicată în 1957.

În Atlas Shrugged își duce ideile la o extremă și arată cât de ușor poate colapsa o societate liberă într-o dictatură și, de acolo, în anarhie. Acțiunea se întâmplă într-o America bazată pe industrie.

Good guys: oamenii care construiesc ceva, produc valoare prin ceea ce fac, indiferent de nivel, nu fug de muncă grea și nu se așteaptă să primească nimic de la nimeni altcineva – oameni de afaceri, inventatori, cercetători etc. Bad guys: guvernul, politicienii de la Washington care, sub pretextul că vor să facă bine și să ajute pe toată lumea, încep să intervină în economie, să dea tot felul de legi prin care iau de la cei care produc și dau celor care nu fac nimic.

Atlas Shrugged arată ce se întâmplă atunci când cei care chiar fac treabă se satură să fie căpușați, așa că își iau jucăriile și pleacă în munți. La propriu: intră în grevă și se mută în Rocky Mountains, unde-și construiesc de la zero propria comunitate, cu o economie liberă independentă, cu tot cu propria monedă.

În tot timpul ăsta, societatea se destramă fiindcă nu mai are cine să facă munca. Politicienii dau vina pe “lăcomia oamenilor de afaceri”, intervin și mai mult în economie, le iau profitul, proprietățile, drepturile intelectuale, ceea ce doar înrăutățește problema.

Când toată lumea așteaptă să primească și nimeni nu mai vrea să muncească, se ajunge la un colaps total al societății.

Cărțile lui Rand sunt idealiste, cu principii duse la extrem, deloc flexibile. O simți cum judecă prin fiecare replică a personajelor ei (și care par toate trase la xerox dpdv al personalității). Mi-ar fi plăcut să-i citesc cărțile când aveam 15 ani, cred că m-aș fi bucurat mai mult de ele, mai ales că are și povești de dragoste în ele. Dacă ai răbdare să te bagi în munca lui Ayn Rand, să le citești ținând în minte contextul în care au fost scrise.

Printre principiile cu care am rezonat mult este lupta împotriva mediocrității. În ultima perioadă văd din ce în ce mai mulți oameni care folosesc banii drept scuză pentru a face muncă mediocră: “Oricum fac puțini bani, deci de ce să mă agit?”

Nu spun că nu sunt importanți și banii – dimpotrivă, este nevoie să fie la un nivel care să ne permită să muncim în continuare, să fie sustenabil ceea ce facem. Dar banii n-au cum să fie niciodată scopul principal. Întâi vine mândria unui lucru bine făcut – doar asta poate să ne aducă respectul față de noi.

Indiferent de cât de mulți bani facem, indiferent de rezultat, indiferent dacă ajungem doar la un om sau la sute de mii de oameni, hai întâi să ne concentrăm pe a face munca aia cât putem noi de bine.

Unde am ajunge dacă am aplica astfel de mentalitate ca regulă generală? „Ah, păi oricum nu fac bani, deci îmi permit să fac lucrurile prost”. Bine, păi atunci hai să ne angajăm cu toții în IT (deși la un moment dat s-ar ajunge la saturație și nu s-ar mai face la fel de mulți bani, dar să lăsăm asta la o parte). Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă toți învățătorii ar gândi așa: “Oricum fac puțini bani, deci hai să-mi fac treaba prost” – ce s-ar alege de viitoarele generații? (Știu, foarte mulți deja gândesc așa). Și toată treaba asta are legătură cu valorile promovate în societate, cu oamenii pe care-i punem pe un piedestal – fie el chiar și doar un piedestal al (social) media.

Ok, rant over. Revenind la Ayn Rand. Dacă vrei să citești și tu ceva de la ea, îți recomand să începi cu Atlas Shrugged, mi se pare că ilustrează cel mai bine filosofia ei.

Este ilustrația acestei anecdote:

„Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen, dar odata a picat o grupa intreaga.

Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, toata lumea EGALA !

Profesorul le-a spus, „OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului. Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota, astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi nota 10.”

Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit un 8. Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.

Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o „pomana”, asa incat si ei au studiat mai putin.

Media celui de-al doilea test a fost 5 !!! Nimeni nu mai era fericit.

Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost 3.

Notele nu au fost crescatoare deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.

Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat in final deoarece, atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa aiba succes.

Nu putea fi o explicatie mai simpla.

Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:

„Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul ei, nu primeste pentru ceea ce a muncit. Statul nu poate da cuiva ceva, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, si cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.”

Nu poti multiplica bogatia divizand-o!”

​

2. The Second Mountain: The Quest for a Moral Life, de David Brooks

Cărțile lui Ayn Rand s-au completat bine cu The Second Mountain. Dacă Rand este despre libertate individuală și capitalism pur, cartea lui David Brooks (non-ficțiune) ne arată unde a dus cultura hyper-individualismului din ultimele decenii și cum stă la baza crizelor sociale din prezent:

1. Criza singurătății
2. Criza neîncrederii
3. Lipsa unui sens
4. Tribalismul

Primul munte pe care-l urcăm în viață este cel al succesului.

Ieșim din școală și începem să ne construim o reputație în carieră. Acumulăm lucrurile pe care ni se spune că e normal să ni le dorim: experiențe, prieteni, bani, familie, vacanțe, casă etc.

Unii ajung pe vârful muntelui, realizează ce înseamnă succesul dorit și îl găsesc… nesatisfăcător. „Asta e tot?” Au vânat niște lucruri care ar fi trebuit să-i împlinească, să-i facă fericiți, doar că, odată atinse acele lucruri, nu simt nimic. Se uită mai bine la oamenii din jur, cei care au atins un succes similar, și realizează că nici ei nu sunt deloc fericiți.

Succesul nu este rădăcina răului din lume, nu e nimic rău cu asta.

Dar să vânezi succesul este ceva rău – atunci când devine singura dorință pe care o ai. Nu este rău pentru societate, este rău pentru tine, pentru că este o cursă fără sfârșit. Este un contract cu tine să rămâi mizerabil. Este ceva ce îți va ocupa în permanență spațiu mental, totul va gravita în jurul acestui obiectiv.

Dacă iubești succesul și îl cauți, atunci niciodată n-o să fie suficient. Este o capcană să crezi că o să fie vreodată de ajuns.

Și tot ce scriu acum este adevărat și când vine vorba de bani sau faimă.

Iar cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult și cu atât devii mai paranoic că o să pierzi ce ai deja.

„Happiness as a byproduct of living your life is a great thin. But happiness as a goal is a recipe for disaster.” (Barry Schwartz)

Alții sunt aruncați din drumul lor de pe primul munte de o experiență care-i șochează. Au un eșec care le distruge cariera / reputația sau se întâmplă ceva neașteptat cu familia lor. Alteori evenimentul declanșator este moartea cuiva apropiat, lupta cu cancerul sau o altă tragedie. „Nu așa mă așteptam să decurgă viața!”

Urcau un munte încet și sigur, iar acum brusc muntele capătă altă formă. Au ajuns într-o vale a suferinței, unde descoperă un nou strat în interiorul lor. Unul pe care-l neglijaseră.

Suferința le dă unora putere – în timp ce altora le consumă complet orice urmă de viață rămasă în ei. Continuă să trăiască, să existe fizic, dar în interiorul lor au renunțat, au murit de mult timp.

Însă cei care capătă noi puteri încep să urce pe al doilea munte.

Se răzvrătesc împotriva egoului lor, fiindcă-și dau seama că niciodată nu le va satisface nevoile acelea (re)descoperite în adâncul lor.

Se răzvrătesc împotriva culturii mainstream. Toată viața li s-a spus să vâneze anumite idealuri, bani, putere, faimă, doar ca să-și dea seama că de fapt nu sunt atât de interesați de acele lucruri.

Nu vor independență, vor interdependență. Nu vor libertate individuală, vor intimitate (care poate exista doar când ești vulnerabil), vor responsabilitate și să-și asume angajamente. Vor să aibă grijă de alții.

Vor să dea un alt sens vieții.

Dacă primul munte este despre hrănit egoul, despre căutat succesul și faima, al doilea munte este despre renunțarea la ego. Este despre a ne gândi și la alții, a ne asuma responsabilitatea să facem lucruri pentru ei, pentru comunitate, pentru țară, pentru lume. Este despre satisfacția luată din niște bucurii morale, din faptul că suntem aliniați cu un bine care e mai mare decât noi.

***

În ultimii ani, societatea s-a dus exagerat de mult spre primul munte, cel al hiper-individualismului, axat pe sine. A fost o reacție normală la momentul respectiv, a reprezentat o contra-cultură care rezolva problemele pe care le avusesem înainte.

Lucrurile care erau respectate înainte acum sunt respinse. Înainte era respectată autoritatea, acum autoritatea nu mai are putere. Înainte erau admirate vârsta și experiența, acum cei tineri sunt cei slăviți. Înainte era admirată reticența, acum e mai important să fii expresiv. Viața era o serie de generații cu rădăcinile într-un loc, iar acum este o călătorie pe un drum deschis. Înainte „eram cu toții în asta”, iar acum este despre autonomie, independență, autenticitate.

Și, așa cum se întâmplă de obicei când lucrurile sunt duse la extreme și nu există nimic să contrabalanseze, au apărut noi probleme.

Suntem liberi să facem orice vrem noi, dar libertatea ca obiectiv în sine ne împiedică să mai facem promisiuni și să ne mai luăm angajamente. Nu mai avem nicio direcție, nicio busolă morală sau filosofică, și ne simțim mai rătăciți ca oricând.

„If you don’t know where you’re going, any road will get you there.” (Lewis Carroll)

Iar în loc să ne centrăm, să ne echilibrăm, în curând pendulul se va duce în extrema cealaltă. Privește în jur și vezi cum răsare o nouă contra-cultură, ca soluție (sau mai bine zis reacție extremă) la problemele actuale.

​

3. The Ministry for the Future, de Kim Stanley Robinson

Am pus “on hold” problema încălzirii globale și ne-am ocupat de ce ardea mai întâi (o pandemie, o “intervenție militară”). Doar că o să ne doară atât de tare (ca să nu spun că o să ardă la propriu) că nu vom mai putea ignora problema asta.

Se întâmplă deja: toate fenomenele meteo extreme care înainte se întâmplau o dată la sute de ani acum au devenit știri obișnuite. Și de fiecare dată avem impresia că nouă nu ni se poate întâmpla, că noi suntem feriți. Chiar și când tragediile se întâmplă la doar câțiva kilometri de noi.

The Ministry for the Future este ficțiune, mai exact SF – însă este un SF realist. KSR descrie un viitor probabil, având ca temă schimbările climatice.

În 2025, un val de căldură lovește India și omoară zeci de milioane de oameni în doar câteva zile.

În același an se înființează The Ministry for the Future, o organizație cu sediul în Zurich, care are scopul de a asigura un climat sigur pentru următoarele generații.

Cartea începe din perspectiva celui care a fost singurul supraviețuitor al valului de căldură din orașul Lucknow (oh, ironia acestui nume). India decurge pe urmă la soluția de a împrăștia în atmosferă dioxid de sulf, pentru a simula erupția unui vulcan – asta duce la o scădere a temperaturii timp de câțiva ani. În același timp, este „taxată” de țările bogate fiindcă a riscat cu astfel de experimente. India le reproșează că țările cele mai sărace și populate din lume au acum de suferit cel mai mult, fiind cele mai expuse la schimbările climatice, doar fiindcă alte state s-au îmbogățit în timp ce au adus planeta în stadiul actual. Și ăsta este doar începutul cărții.

Autorul a documentat bine zona de climate change și ne trece prin mai multe posibile soluții: geoinginerie, economie, politică. De altfel, una din ideile principale din carte este că nu există o singură soluție pentru încălzirea globală, ci este nevoie de mai multe soluții la care să se lucreze simultan și toată lumea să contribuie.

Cartea este o experiență în sine și merită citită măcar pentru felul interesant în care este scrisă: fiecare capitol este din punctul de vedere al altcuiva, ceea ce dă mai multe perspective sociale. Există capitole care sunt ca niște ghicitori, altele sunt notițe de la întâlniri, altele sunt din jurnalul unor refugiați, altele sunt fragmente de știri șamd. Sunt doar două personaje urmărite pe tot parcursul cărții: Frank, supraviețuitorul (extrem de traumatizat) al valului de căldură din India, și Mary, care conduce The Ministry for the Future și este frustrată de birocrație.

„Easier to imagine the end of the world than the end of capitalism.”

O carte simultan lipsită de speranță și în același timp totuși oferă speranță.

Am descoperit-o datorită acestui video cu Neal Stephensen de la un eveniment al The Long Now Foundation (organizație non-profit axată pe gândire și responsabilitate pe termen lung):

NOTĂ DE FINAL:

Până în urmă cu câțiva ani nu citeam deloc, nici măcar o carte pe an. Era o repulsie cauzată de școală și sistemul educațional românesc, peste care am reușit să trec de abia la 20 și ceva de ani, când am realizat cât de mult m-a tras în jos faptul că nu citeam cărți.

Acum citesc mult, în încercarea de a recupera tot acel timp pierdut. Am decis să vorbesc public despre asta, în speranța că nu vor face și alții greșeala pe care am făcut-o eu.

Happy Friyay!

– Cristina

Acest text a fost trimis întâi celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.