Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Suntem în spatele unui geam, ne uităm prin el și observăm ce se întâmplă într-un laborator de cercetare. Înăuntru se află o maimuțică care a fost învățată că, dacă apasă de 10 ori pe un mâner, o să primească răsplată o stafidă. Prima oară când primește stafida, creierul îi este inundat de dopamină, hormonul plăcerii.
După un timp, maimuțica apasă din nou de 10 ori pe mâner, dar de data asta – surpriză! Primește recompensă două stafide, nu doar una. Creierul îi este inundat de și mai multă dopamină față de doza inițială.
Dar, pe măsură ce maimuțica continuă să apese pe mâner și să primească de fiecare dată tot două stafide, doza de dopamină revine la nivelul de dinainte, de când primea una singură.
La un moment dat, maimuțica apasă de 10 ori pe mâner și… surpriză: primește o singură stafidă, nu mai primește două.
Nivelul de dopamină scade, maimuțica devine nefericită și dezgustată, începe să se plângă la prietene că viața e nedreaptă, își îneacă amarul în alcool sau înghețată, uită de ea pe canapea făcând binging de seriale pe Netflix, și suferă de insomnii.
De ce? Pentru că nivelul de dopamină se adaptează și scalează în funcție de context. Nimic nu oferă la fel de multă plăcere ca la început.
Obișnuiește maimuțica să primească drept recompensă o doză de 2 sau 20 de stafide – în funcție de anumite circumstanțe. Dacă primește brusc 4 sau 40 de stafide, doza de dopamină eliberată crește și maimuțica este mai fericită. Dacă primește 1 sau 10 stafide, dopamina scade față de doza inițială, de când primea 2 sau 20.
Dopamina este un hormon al plăcerii și fericirii, produs de cea mai veche parte a creierului nostru. Suntem dependenți de dopamină și creierul nostru este inundat cu această recompensă chimică de fiecare dată când facem lucruri care ne cresc șansele de a supraviețui și a duce specia mai departe.
Pur și simplu așa suntem construiți: suntem ‘hardwired’ să ducem specia mai departe, vrem mâncare, vrem căldură, vrem interacțiune socială (Dave Asprey le spune Cei Trei F: Fight/Flee, Food & F*ck). Ne este de ajuns să ne gândim la aceste lucruri ca dopamina să ne inunde creierul.
Dopamina nu este despre fericirea cauzată de primirea recompensei, ci este despre așteptări. Crește la veștile bune, surprinzătoare, și scade când primim vești rele. Dacă primim exact ceea ce ne așteptam să primim, doza rămâne stabilă.
Vrei să cumperi ceva și descoperi că prețul este mai scăzut decât te așteptai? Dopamina crește. Este mai scump decât credeai? Ești dezamăgit.
În ultimii ~50 de ani, ne-am cam rezolvat toate nevoile de bază pentru a trăi în siguranță și a supraviețui.
Acum avem cu toții mâncare din abundență. Nu mai suntem nevoiți să vânăm, să căutăm să ne culegem caloriile, sau să fugim de animalele din junglă. Avem fast food la toate colțurile. Avem supermarketuri deschise non-stop. De fapt, nici măcar nu mai trebuie să ieșim din casă, că avem destule aplicații care ne livrează mâncarea la ușă. Mai mulți oameni mor din cauza excesului de mâncare decât a foametei.
Am rezolvat și cu căldura, avem acoperiș deasupra capului, nu trebuie să ne spălăm cu apă rece (mă rog, discutabil; cc: Radet) și avem acces la haine incredibil de ieftine (cc: fast-fashion).
Am rezolvat și cu interacțiunea socială, că acum putem discuta oricând cu oricine de pe blog. Avem social media, avem pornografia, avem rețele de dating, avem vloguri. Toate pe gratis.
Nu apăsăm mânere, dar apăsăm tot felul de taste, butoane și ecrane aflate la mai puțin de un deget distanță. Suntem capabili să ne inventăm surse de plăcere artificială, care stimulează producția de hormoni ai fericirii și stârnesc în creierul nostru reacții chimice mult mai puternice decât cele naturale.
Înapoi la laborator și la maimuțica noastră, care muncește din greu pentru a-și primi stafidele. Se aprinde o lumină: e semnalul că începe din nou procesul prin care urmează să fie răsplătită. Se duce la mâner, apasă de 10 ori, primește o stafidă, creierul îi este inundat de dopamină.
Se repetă de suficient de multe ori acest lucru, până când creierul se obișnuiește. Maimuțica învață cum funcționează procesul iar creierul începe să producă dopamină din momentul când se aprinde lumina. Dopamina ajunge să depindă de anticiparea recompensei, de acel ‘trigger’ dat de context, și e produsă dinainte ca maimuțica să înceapă să apese mânerul și să-și primească recompensa. Se aprinde lumina, e fericită: știe ce urmează să se întâmple, știe cum funcționează lucrurile, știe că urmează să-și primească recompensa. Se crede în control.
Hai să schimbăm contextul. Se aprinde lumina, maimuțica e încrezătoare, știe că începe procesul, știe și că urmează să fie răsplătită. Se duce la mâner, apasă de 10 ori pe el, în așteptarea stafidei, dar, surpriză… Acum primește stafidă în doar 50% din cazuri, nu mai primește de fiecare dată.
Se repetă procesul suficient de des, până când maimuțica se obișnuiește că doar în jumătate din cazuri va primi o răsplată, iar doza de dopamină… crește. Doza inițială de dopamină, cea care anticipează răsplata, rămâne stabilă, dar acum este eliberată o doză secundară de dopamină, activată imediat după ce-și primește stafida și află ce a ‘câștigat’.
Acum schimbă din nou procentul de cazuri în care maimuțica este răsplătită pentru munca prestată. Înainte era obișnuită să primească doza de dulce doar în 50% din cazuri, acum scade la 25%. Ce se întâmplă? Prima doză de dopamină rămâne la fel, dar scade a doua doză de dopamină eliberată. Creștem procentul la 75% din cazuri în care este răsplătită, și… se întâmplă același lucru: prima doză de dopamină rămâne stabilă, scade dopamina eliberată la răsplată.
De ce? Fiindcă dopamina este corelată cu incertitudinea. Dacă este mai mare incertitudinea că va fi răsplătită, va crește doza inițială de dopamină, cea care anticipează că va fi răsplătită.
Dopamina este despre așteptări, despre proces, despre munca depusă, cu condiția să existe și șanse decente să îți primești recompensa.
Cei care au construit cazinourile știu foarte bine aceste lucruri. La fel și creatorii platformelor de socializare, telefoanelor, algoritmului care-ți servește notificările, știrile șamd.
Intri în email să-ți verifici inboxul și nu știi niciodată dacă următorul email pe care-l vei citi va fi pozitiv sau negativ.
Dai un refresh la aplicația de social media, te uiți peste newsfeed, și nu știi niciodată sigur dacă următoarea postare din newsfeed va fi utilă sau interesantă.
Nu ne mai permitem niciodată să ne plictisim, fiindcă suntem conectați 24 din 24 la acest carusel.
Iar dacă ai ‘câștiga’ de fiecare dată, dacă ți-ai lua ceva nou și interesant, creierul tău s-ar obișnui astfel. N-ai mai deveni la fel de dependent de a-ți verifica notificările telefonului, email-ul sau rețelele de social media în anticiparea unor noi informații pentru creier.
Această ruletă emoțională poartă numele de intermittent variable rewards system.
Înainte trebuia să muncim mult pentru a fi răsplătiți, indiferent de recompensă, că era vorba de mâncare, căldură sau relații de calitate. Eram lipsiți de astea pentru perioade lungi de timp, și eram mult mai fericiți atunci când beneficiam de ele. Ne opream să mirosim trandafirii, eram prezenți 100% când aveam ocazia să discutăm cu cei dragi, admiram cerul plin de stele noaptea și apreciam că vedem lumina caldă a soarelui când răsare dimineața.
Acum avem toate aceste recompense create artificial, de care am devenit dependenți. Ajungem să nu mai apreciem ce avem, fiindcă ne obișnuim cu un anumit nivel și ne dorim ‘recompense’ din ce în ce mai mari. În același timp, suntem din ce în ce mai stresați și anxioși.
Cu cât suntem mai stimulați artificial, cu cât consumăm mai mult, cu atât suntem și mai dependenți, și mai lacomi, iar ceea ce rămâne în urmă este un mare vid. Ne obișnuim cu “instant gratification”, nu mai avem răbdare, ne scade puterea de concentrare, renunțăm rapid și fără să depunem multă muncă, fiindcă nu mai suntem în stare să ne gândim la recompensele care ar putea veni pe termen lung.
***
Pe 29 octombrie s-a împlinit un an de când am fost invitată la SO Meetups și am vorbit pentru prima oară public despre The Attention Economy și cum viitorul le va aparține celor care sunt în stare să reziste acestor tehnologii construite special să ne distragă atenția de la ceea ce vrem să facem.
Există câteva cărți excelente pe tema asta, le-am citit și recitit de câteva ori, le-am și recomandat în acest newsletter. Problema cu multe dintre ele este că sunt scrise de oameni de știință sau profesori cărora le lipsește experiența personală și nu au joburi care să depindă direct de activitatea lor online. Este ușor să vorbești despre cum mediul digital te ține dependent și să dai sfaturi despre cum să renunți complet la social media / email atunci când tu nu ai avut niciodată cont de social media și îți permiți să plătești o echipă de oameni care să se ocupe de prezența și promovarea ta online.
Din acest motiv, în ultima perioadă am lucrat la a pune cap la cap soluții (a se citi: workshops 
) pentru cei care fac marketing sau au un job care nu le permite să se deconecteze complet de mediul digital, dar au nevoie de uneltele (raționale și emoționale) care să-i ajute să țină sub control toate aceste platforme.
Dacă vrei să intri mai adânc în subiect, îți recomand să citești:
- Acest articol scris de Tristan Harris, ex angajat Google, actual co-fondator și director al Center for Humane Technology: How Technology is Hijacking Your Mind — from a Magician and Google Design Ethicist;
- Sau acest material din Wired despre el: Tech Is ‘Downgrading Humans.’ It’s Time to Fight Back
- Acest articol al lui Nir Eyal (autorul Hooked, o carte pentru antreprenori, product & marketing people, despre cum să creezi tehnologii care țin userii dependenți, iar recent a lansat și ‘antidotul’ Indistractable): The Psychology Behind Why We Can’t Stop Messaging (pe Nir am avut ocazia să-l văd live în urmă cu un an, când a fost invitat să vorbească la GPeC)
- Cărțile lui Cal Newport sunt cea mai bună introducere în subiect (dar insuficiente): Deep și Digital Minimalism (următoarea lui carte va fi tot pe subiectul ăsta, se va numi A World Without Email)
- Probabil cea mai bună carte de anul ăsta (din ea sunt și informațiile despre studiile de care vorbesc mai sus), dar și cea mai hardcore: Behave, a lui Robert Sapolsky; dacă vrei să înveți mai multe despre creierul uman și comportamentul nostru. Am scris despre ea și în newsletterul anterior, probabil voi mai scrie.
***
Cu ce mă mai ocup zilele astea:
- În cazul în care ai ratat newsletterul anterior, unde am scris despre schimbarea cea mare: m-am retras din The CEO Library.
- De abia aștept să-l văd pe Ryan Holiday săptămâna viitoare la GPeC, am început să număr orele rămase
Am explicat pe blog cum am ajuns să-mi formez obiceiul de a citi cărți (și) datorită lui. Nu mă așteptam să existe vreodată ocazia să-l văd live la noi, încă o lecție să nu zic niciodată „niciodată”.
By the way, presupun că și tu ai oameni pe care-i admiri și îți dorești să-i vezi vorbind live la un eveniment în România și sunt curioasă: cine ai vrea să fie și de ce? Dacă-mi dai un reply – dar doar cu numele lor + maaaaxim 3 rânduri, poate reușesc să pun niște vorbe bune mai departe (să fie cineva care încă e în viață, totuși).
- Pe 25 noiembrie voi fi pe scenă la Pe Bune Live, eveniment organizat de Andreea Vrabie și DoR. Se ține în București, biletele se pun în vânzare luni dimineața, urmărește pagina de FB a DoR dacă vrei să vii (don’t sleep on it).
Este o perioadă extrem de încărcată, marcată de multe schimbări. Încerc să mă țin de obiceiurile sănătoase, că știu că am nevoie de ele pentru a avea energie (asta înseamnă somn – cantitate & calitate, interacțiuni sociale – cantitate redusă, dar de calitate, mâncare ok – ca să-mi ofere energie, mișcare fizică și meditație). Mă concentrez pe lucrurile care vor face diferența pe termen lung și mă chinui să spun nu la orice altceva.
Din păcate, asta include multe NU-uri mici și mi-e greu de fiecare dată când spun nu cuiva, fiindcă-mi doresc să fiu plăcută de toată lumea (ceva ce știu că este imposibil, dar deh, așa suntem noi construiți, ca oameni). Din motivele de care vorbeam mai sus, și eu simt nevoia de a avea ‘instant gratification’, mi-e greu să mă gândesc la rezultatele care se vor vedea, în cazul ideal, poate peste un an. Însă, dacă nu am grijă de obiceiurile fundamentale și dacă nu-mi impun aceste limite, risc să rămân blocată la un nivel superficial, să nu ajung niciodată să am impact la nivelul la care-mi doresc.
Urmează finalul de an, această perioadă a exceselor pe toate planurile posibile. Încearcă să ai răbdare – și cu tine, dar și cu cei din jur. Încearcă să spui NU mai des și să ai grijă întâi de tine, fiindcă altfel nu vei putea ajuta pe nimeni altcineva.
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
