Înapoi la sport – câteva cuvinte despre revenirea post-partum la alergare

Nu zic asta suficient de des despre mine și încerc să mă obișnuiesc s-o fac: sunt mândră de mine. Am revenit la alergare după o pauză de aproape un an, după ce am devenit Mamă.

Ultima activitate înregistrată pe Strava a fost în ultima zi a lunii august 2024. N-am cum s-o uit: eram plecați cu rulota în vacanță când am văzut cele două liniuțe pe testul de sarcină. Venisem în Chamonix ca să-i susținem pe cei de la UTMB – concursul de alergare montană care adună crema cremelor. Ca o fan girl ce sunt, am urcat singură până la ultimul checkpoint al competiției ca s-o văd pe Katie Schide, după care m-am întors la finish – aproape 12km cu 857m diferență de nivel. (Apropo, ce minunat este să faci trasee montane când știi că te poți întâlni doar cu marmote. Sper ca într-o zi să revenim în zona aia și să facem turul Mont Blanc în noua formulă a familiei.)

La începutul lui septembrie, după ce am revenit din vacanță, m-a lovit o oboseală cum nu am cunoscut vreodată. Cum îmi imaginam eu că va arăta sarcina n-a avut legătură cu realitatea. Eram convinsă că voi continua să fac sport oarecum normal și doar voi încetini gradual până voi naște. Corpul a râs și a zis „noup, avem alte priorități acum„. Mă trezeam dimineața direct cu gândul că de abia aștept să mai dorm. Cu fiecare ocazie dormeam de prânz, uneori chiar și de 2 ori / zi, și mai dormeam și noaptea aproape 12 ore. M-a ținut oboseala aia tot primul trimestru. Nu era doar oboseală fizică, nici creierul nu mai coopera, nu mai puteam accesa informațiile pe care știu că le aveam totuși înmagazinate undeva, gândeam înceeet. The Mom Brain is real.

În al doilea trimestru mi-a mai revenit energia, dar m-a luat spatele – altă durere pe care n-o cunoscusem până atunci. M-a salvat echipa lui Djoko (#forevergrateful) și am ținut-o astfel sub control, cu antrenamente de 2-3 ori pe săptămână. Iar pe urmă pe finalul sarcinii deja devenise un antrenament în sine să mă deplasez, încă aveam niște zile în care mă lovea oboseala aia de voiam să dorm non-stop, așa că am rămas doar cu mersul meu pe jos până am născut.

Garminul zice că am adunat în total 2.5 milioane de pași pe tot parcursul sarcinii. Buni și ăștia. Chiar foarte buni, că m-au ajutat psihic și sigur m-au ajutat și cu recuperarea post-partum.

Și iată-mă la final de iunie cum am reluat eu încet alergările. Am început cu o tură ușoară prin cartier, 20 de minute în care am combinat alergarea cu mersul, în timp ce băieții au ieșit și ei la o plimbare. Am revenit pe urmă la alergările 321sport de marți seară – tura scurtă, de începători, după care într-un weekend am reușit să dau și prima tură completă de Herăstrău. Evident, toate aceste „alergări” sunt de fapt un amestec cu mult mers, la viteză de broască țestoasă, mai ales că încă nu am apucat să mă obișnuiesc cu temperaturile.

***

Ce simt că mă ajută:

– Să-mi amintesc constant să îmi calibrez așteptările astfel încât să fie realiste. Nu mai sunt Cristina de acum un an, nu am de ce să mă frustrez că nu mai dau tura de parc ca în „viața de dinainte”. Totuși, am avut vreo 10 luni de pauză de la alergare, am dus o sarcină la termen, am născut, sunt Mamă acum. Nu mă întorc la pace-ul meu obișnuit, ci o iau oarecum de la zero. Și n-am nicio problemă s-o iau de la zero de oricâte ori e nevoie și să am încredere în proces. Nu e prima dată când fac asta, probabil nici ultima. Așa că noul meu motto este „orice kilometru alergat este mai bun decât 0„.

O completare importantă aici – adăugată după ce am publicat articolul, mulțumesc Maria: E GREU! E greu să alerg și, mai ales, mi-e greu să nu mă compar cu toate femeile pe care le văd pe instagram și care continuă cu alergarea de parcă nu ar fi fost însărcinate (este vorba de femei care au avut sarcini diferite sau cu alt baseline – atlete profesioniste, în general – și sunt convinsă că au și ele propriile bătălii).

– Mi-am cumpărat două perechi de încălțăminte nouă și frumoasă de la ON. Atât s-a putut În apărarea mea, chiar rămăsesem fără încălțăminte de alergare, am rămas însărcinată când eram deja la limită cu perechile pe care le aveam, în toamnă mi-am luat unii noi și am mers de atunci doar în ei, până au acumulat vreo 1500 de km. Deci chiar era nevoie să dau un refresh la încălțăminte, ca să nu risc să mă accidentez.

– Alergările de grup. Mi-e infinit mai ușor atunci când nu alerg singură. Marți seara e alergarea 321sport în Herăstrău (București), unde se ține și o tură scurtă pentru începători, așa că marți seara la 19:30 sunt acolo. Ok, ajung să alerg 30 de minute și să fac de 2 ori mai mult pe drum ca să fiu acolo, dar aia e. Știu că așa funcționez eu. Iar băieții vin și ei în parc să mă aștepte când nu sunt niște temperaturi inumane. Dacă nu am aceste alergări de grup puse în calendar și doar îmi propun să alerg eu singură prin cartier, sunt infinit mai mici șansele să se întâmple. Sunt conștientă că nu m-aș fi ținut de alergare dacă nu era această comunitate, cu care alerg din februarie 2015, de la început. Și am continuat să vin la alergările de marți și pe tot parcursul sarcinii, indiferent de vreme, fiindcă era o ocazie bună să mai fac niște pași pe jos și să salut prietenii (sau să-mi iau o înghețată de la intrarea în parc).

– Am reluat drumețiile pe munte. Nu e alergare, dar orice formă de mișcare ajută la creșterea rezistenței… și la starea mea psihică. Am încercat să mergem undeva în fiecare weekend în ultima perioadă – drumeție ușoară, scurtă, e normal, fiindcă suntem în formulă de 3 acum, dar orice e mai bine decât nimic. Punctul ăsta cu muntele e mai ușor de zis decât de făcut, fiindcă s-au amplificat toate anxietățile mele de dinainte (urși, furtuni) și nici nu ajungi imediat din București la startul unui traseu. Însă este important pentru noi să petrecem cât mai mult timp în natură și, în timp, sper să devină ceva valoros și pentru omuleț.

– Am noroc că sunt înconjurată de niște femei minunate și care-mi sunt model – femei pentru care mișcarea fizică este importantă și care s-au reapucat și ele de sport cât au putut de rapid după ce au devenit mame. Sunt cea mai mare fană a lor. Maria H., Maria A., Criss CM, Simona M., Carmen A. – sunt primele nume care-mi vin acum în gând (și mă simt vinovată fiindcă sigur uit multe – The Mom Brain continues).

– E ultimul punct pe listă, dar e cel mai mare dintre toate, ar fi trebuit să încep cu asta: am un soț care mă sprijină și face tot posibilul să mă ajute să mă reapuc de sport. Nu este doar despre sport, ci despre a face lucruri care sunt valoroase pentru mine și care țin de a avea o viață în afara copilului. Și știu că n-aveam nicio șansă fără el – nu am cuvinte să descriu cât de important este.

***

Concluzia sună a clișeu, dar asta e realitatea mea: dintre toate lucrurile menționate aici, oamenii contează cel mai mult și le sunt recunoscătoare. Ergo, femeile la care aleg să mă uit, Radu și comunitatea 321sport. Da, este despre oameni.

Pe termen mediu-lung știu ce am de făcut. Cel mai mult o să mă ajute să-mi stabilesc un obiectiv – o competiție de alergare la care să particip, să fie o provocare fun, și să reiau antrenamentele cu Rachel – am povestit despre cum am lucrat împreună în articolul post-maratonul CiucașX3 din 2023.

Pe termen scurt mă concentrez pe a-mi reforma obiceiul de a alerga, fără vreo altă presiune. Știu că este o provocare în sine, pe măsură ce crește omulețul, fiindcă se schimbă rapid lucrurile de la o zi la alta. Însă costurile de a nu face sport sunt mult prea mari, ar costa prea mult sănătatea mea emoțională și fizică.