Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Un tip povestea zilele trecute în newsletterul lui de o discuție pe care a avut-o cu un autor faimos (îți zic mai încolo despre cine este vorba). L-a ridicat de la aeroport și au mers în orașul unde locuiește un alt autor, prieten comun, ca să ia împreună cina.
Pe drum, printre multe altele, în timp ce povesteau despre scris, autorul a spus că în ultimii 10+ ani n-a mai avut deloc noroc cu asistenții pe partea de documentare – și a lucrat cu cel puțin 20.
De ce n-au fost buni? Fiindcă, fără excepție, niciunul nu putea să se plictisească.
Există o diferență între cei care au succes și cei care nu au: ca să devii bun la ceva, la orice, ai nevoie de antrenament, ai nevoie să exersezi. Doar că antrenamentul vine la pachet cu plictiseală și monotonie, fiindcă faci același lucru la nesfârșit. E important să fii capabil să stai cu plictiseala aia.
Mi-a amintit de ce spunea Robert în 2018, după ce a luat locul 2 la UTMB: dacă vrei să faci performanță, monotonia este un mușchi ce trebuie antrenat la fel ca oricare alt mușchi. Mai ales la cei care fac ultramaratoane montane, care implică mult antrenament plictisitor – este o provocare mentală la fel de mult cât este una fizică.
Însă noi avem acces doar la vârful de iceberg – și pe social media, și în orice fel de media. Este o cursă pentru captarea atenției, iar modelul de business este de a da dependență și a genera interacțiune. Care e cel mai bun mod de a face asta? Prin a stârni reacții emoționale cât mai puternice. Iar plictiseala nu se încadrează aici.
Ne uităm pe social media la ce fac alții, ăia care sunt cu adevărat buni, și vedem frânturi, vedem vârful activității lor. Vedem adrenalina curselor. La fel și în muzică, la artiști: vedem niște puncte culminante, vedem experiența unui concert.
Ce ne scapă? Păi ne scapă faptul că în spate există ani și ani în care s-au antrenat în fiecare zi. Zeci de ore de antrenamente plictisitoare. Nu vedem munca aia investită zi de zi, că nu e nimic sexy în niște antrenamente repetitive.
(Folosesc cuvântul „antrenament” ca umbrelă pentru orice abilitate, indiferent că este vorba de scris, programare, sporturi, muzică etc).
Ce altceva nu mai vedem? Păi nu vedem că cei care fac performanță într-un domeniu de obicei nu o duc prea bine pe alte planuri, tocmai fiindcă au investit totul într-o singură zonă. Există un dezechilibru în viețile lor.
Doar că noi avem așteptarea să devenim și noi buni la ceva, eventual fără să plătim aceleași costuri. Fără să stăm cu plictiseala aia, cu munca repetitivă investită zi de zi. Și pe urmă suntem dezamăgiți că noi de ce nu suntem la nivelul celor care sunt printre cei mai buni. Păi nici n-avem cum să fim!
Și, ca să fugim de acea monotonie, de greutatea muncii necesare, preferăm să ne amorțim sentimentele acelea.
Avem un număr infinit de moduri prin care să ne distragem atenția. Poate sunt serialele de pe Netflix, poate sunt niște subreddits, tweets sau posturi de pe Linkedin, poate sunt jocuri, podcasturi, newslettere sau cărți – choose your poison.
Procrastinăm ca să fugim de plictiseală, să fugim de greutatea „antrenamentelor”, de acele emoții negative cărora nu știm cum să le facem față. Iar pe urmă intrăm într-un cerc vicios, fiindcă atunci când evităm acele emoții negative ajungem să fim și mai sensibili la ele decât dacă le-am confrunta.
La un zoom out, realizăm că facem asta în general, cu toate lucrurile în care ne băgăm, și nu e vorba doar de procrastinare pe taskuri punctuale. Nu ne concentrăm pe un singur lucru și investim totul doar acolo, ci ne băgăm în cât mai multe proiecte. Tot adăugăm, ca să avem opțiuni, să avem o plasă de siguranță. Și pe urmă ne mirăm că nu a ieșit nimic.
Normal că nu ne-a ieșit nimic, că oricare din ele avea nevoie de investiție mult mai mare. Avea nevoie de o asumare de 100%. N-o să iasă nimic remarcabil atunci când investim câte 5% din energie și timp în zeci de proiecte, indiferent de cât de mult timp facem asta.
Dacă vrem să facem ceva semnificativ, avem nevoie să ne asumăm un angajament pe o perioadă mai lungă de timp.
Problema e că am ajuns să avem anxietate de angajament și ne atrofiem mușchiul plictiselii. Uităm că plictiseala e necesară pentru a face orice fel de performanță, dacă nu vrem ceva la nivel… mediu. Ca să nu zic chiar mediocru.
***
Autorul la care mă refeream la începutul newsletterului este Robert Greene, cel care a scris Mastery (pe lângă multe alte cărți), iar povestea a apărut în newsletterul lui Billy Oppenheimer.
Este doar ceva la care să reflectezi în următoarele zile, printre cozonaci și sarmale, în timp ce-ți faci planificarea pe 2022. Iar dacă nu te regăsești în rândurile de mai sus și simți că nu e despre tine… mă bucur. 
Sărbători liniștite! ????????????
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
