Pași mici [provocarea lunii iunie 2020: 13k pași / zi]

În planurile mele pre-pandemie, pe 16 mai ar fi trebuit să alerg 50 de kilometri prin Bucegi, la o cursă pentru care mă antrenam de anul trecut. Evident, în contextul nou, toate competițiile de alergare s-au amânat, oricât de izolate în munți ar fi fost ele. S-a amânat inclusiv cea la care eram și eu înscrisă, mai ales că cei mai mulți participanți sunt străini și nu puteau călători.

Când am ieșit din izolare am simțit că am luat-o din nou de la zero cu alergarea. Ce 50 de kilometri pe munți, că eu nu mai eram în stare să alerg nici 4 pe plat fără să inventez o groază de înjurături creative. Cât am stat în casă, am făcut zilnic o oră de exerciții cu greutatea corpului sau greutăți mici, dar partea asta de alergare tot a fost făcută pulbere. (Ca idee, nu-mi regret decizia, mă așteptam să se întâmple asta, a fost asumată și aș proceda în continuare la fel, aș sta în casă oricât este nevoie pentru a câștiga timp de partea doctorilor și a oamenilor de știință.)

În loc să mă frustrez că nu mai sunt la nivelul la care eram în martie, am zis că este o oportunitate bună să o iau de la zero și să-mi reconstruiesc fundația. Și cum s-o construiesc mai bine decât prin mers? Indiferent de cât de încet mă deplasez, măcar mă deplasez. Tot e mai bine decât nimic. Pași mici!

Mi-am setat să fac minim 13.000 de pași pe zi – atât mergeam pe jos înainte de pandemie într-o zi obișnuită, în care nu alergam. L-am ales special să fie la intersecția dintre “prea puțin / poți face pașii ăștia doar din drumurile până la toaletă” și “prea mult / o să-ți blestemi zilele“. Știam că-mi va lua ceva timp să-i bifez, dar în același timp nu e nici o provocare prea intimidantă.

Am luat o foaie albă, mi-am desenat calendarul cu luna iunie, am scris acolo mare: “Iunie 2020 Challenge: 13k+ pași / zi“, am desenat niște piciorușe de yeti – vezi că e mai jos poză (drawing skills 100!). Am pus foaia împreună cu un pix pe ușa frigiderului, ca să mă auto-terorizez în fiecare dimineață. Pașii i-am monitorizat cu ceasul pe care-l folosesc și pentru alergare, un Garmin nou – mi l-am făcut cadou odată cu ieșirea din izolare / lansarea webstorului lor românesc, ca extra șut în fund pentru motivație (a funcționat cu brio).

În fiecare dimineață îmi notam pe foaia aia câți pași am făcut în ziua anterioară, dacă i-am bifat sau nu. Dacă-i bifam, marcam cu X căsuța pentru ziua respectivă, pe modelul Seinfeld. Dacă nu-i bifam, desenam un sad face. Dacă nu-i bifam două zile la rând, acel sad face avea două paranteze. N-am avut trei zile consecutive în care să nu-mi fac pașii.

Până la urmă, orice pas e mai bun decât 0 pași. Am zis că mai bine mă concentrez pe a mă încălța și a ieși din casă, că după aia vine totul mai ușor. Dacă-mi propun prea mult, sunt mai mici șansele chiar și să ies din casă, că deja creierul meu știe că o să eșuez și nici măcar nu mai vrea să încerce.

Ca să-mi fie mai ușor să-i bifez:
– Mi-am pus toate întâlnirile în parcuri. Walk&talk. Am bătut Herăstrău, Cișmigiu și Tineretului aproape zilnic. Mă duceam pe jos până acolo. După ce terminam cu întâlnirile, mă mai plimbam un pic singură, fie ca să-mi reașez gândurile, fie ca să dau niște telefoane.
– Îmi inventam tot felul de drumuri cu scopuri care, de fapt, nu erau critice și în mod normal nu s-ar fi întâmplat. “Hai să merg să scot niște cash de la ING” (6,000 de pași), “Hai să merg până în piață după roșii din alea bune” (3,000 de pași) (btw, au pus la intrare tabletă care-ți ia automat temperatura – damn!), “Hai la Lidl după banane” (fix atunci n-aveau) (4,000 de pași), “Hai să merg până la Urbanist după o matcha” (peste 13,000 de pași), “Hai să văd cum mai arată centrul vechi” etc. Drumuri scurte, de câte o stație sau două de metrou, doar ca să mă scot din casă.
– În aceeași idee, mi-am dat toate comenzile prin easybox / tonomate, ca să merg eu să mi le ridic.
– Am făcut pe jos aproape toate drumurile până la birou. Excepțiile au fost când aveam prea multe de cărat în cârcă și preferam să iau tramvaiul.

La început, în primele zile, mă durea un pic spatele de la niște drumuri care înainte ar fi fost o glumă, dar în timp mi-am revenit. Au fost zile când nu-i bifam, au fost și zile când am făcut cu mult peste cei 13.000 de pași. Dar, per total, i-am bifat. Ca efect secundar, au început să revină și antrenamentele alea bune de alergare. Da, ok, sunt tot la viteza unui melc fumat, dar deocamdată mă concentrez pe cei mai mici pași pe care-i pot face.

De încheiere, te las cu câteva articole mișto despre beneficiile mersului pe jos:
– Ryan Holiday: Take A Walk: The Work & Life Benefits of Walking
– Sebastian Marshall: The Pleasure of Walking
– New Yorker: Why Walking Helps Us Think.
– BBC: The slow death of purposeless walking

Și bonus pentru fanii Lord of the Rings: există o provocare de a merge până în Mordor și înapoi, cu spreadsheets & all, care-mi tot face cu ochiul de ceva timp. Se mai bagă cineva? big grin

P.S. evident, în contextul pandemiei, toate astea sunt fix #firstworldproblems, dar măcar mai îmi țin mintea ocupată cu ceva. Mental health FTW.


2 Comments

  1. Bună Cristina,

    După ce am citit articolul am înțeles conceptul, 13.000 de pași din orice mișcare per pedes în cursul unei zile. Ilustrația și judecata pe repede înainte m-au făcut să cred că rezervi zilnic circa 2 ore doar pentru mers. Eu am testat circa 6.000 pași și în pandemie și mai recent, cu obiectivul de a da o roată o dată și jumătate cartierului. Fără să mai fac altceva – poate de ascultat un podcast (lăsând de o parte traseul, sunt un singuratic). Aaa și am avut și o tură din asta pe o ploaie năpraznică (am plecat conștient pentru tură prin ploaie, ți-e teamă să te uzi – nu accidental, ci să mergi destoinic prin ploaie, poate doar cu o umbrelă? la final aveam pantofii fleașcă, pantalonii uzi până la genunchi). Majoritatea (nu am dovada științifică) nu are cum să exerseze zilnic 13.000 de pași, necum 6.000. Sunt în trafic la volanul autoturismelor. Sunt mame și tați ce aleargă pe drumuri, au 1,2 copii, părinți, bunici, locuiesc la bloc (nu au sală indoor) etc. Din ceea ce observ, sunt mulți tineri care deja au probleme, supraponderali, burtă, la o vârstă fragedă. Măcar să facă mișcare pentru sine, cu voință, ce să mai spunem de o țintă precum o competiție de amatori pe un traseu lung.

  2. Ce drăguţ e graficul tău, îmi aminteşte de o perioadă din viaţa mea, muncă în străinătate la o cabană, unde la un moment dat mi-am făcut aşa un grafic cu AMR-uri şi bifam zilele care treceau până aveam să mă întorc în România. Legat de mişcare, orice fel de mişcare e bună, alergatul, mersul pe bicicletă, un sport de echipă, orice făcut timp de o jumătate de oră pot reprezenta diferenţa dintre o sănătate de fier şi nu prea laughing Ideea este continuitatea mişcării şi să i se acorde aceeaşi importanţă ca somnului şi mâncatului.

Leave a Reply