Supradoza de informații | Cristina’s Friday Read #28

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Sunt șefa la research. Știu perfect cum ar trebui să fac lucrurile ca să-mi fie bine. Dar, newsflash: asta nu înseamnă că și fac totul. Sau că le fac întotdeauna. Sau că le fac perfect.

Când m-am apucat prima dată de alergat (și m-am apucat de foarte multe ori de alergat), am început simultan un amplu proces de documentare.

La a doua mea alergare deja citisem cartea lui Murakami și mă și lăudasem cu asta pe Insta, ca orice wannabe-maratonistă care se respectă. Și, evident, citisem și Born to Run – un fel de biblie printre alergători (mulți încep cu asta, e mișto scrisă, pop-science cu multe fire narative îmbinate, povestește cum a ajuns să fie atât de populară alergarea pe distanțe lungi).

Pe lângă cărți, reviste și newslettere despre alergare, am început să consum materiale pe tot felul de subiecte conexe, de genul nutriție pentru atleți. Că e interzis să începi să alergi fără să înțelegi metabolizarea lipidelor sau compoziția chimică a băuturilor pe care să le bei cu 6.5 ore înainte de un antrenament. Pierdeam ore întregi citind recenzii de încălțăminte și echipament tehnic. “Să-i iau pe ăștia care cântăresc 110 grame sau ăștia de 113?”.

Tot la începuturile mele într-ale alergării îi stalkeream pe cei mai buni alergători din lume. Căutam toate interviurile pe care le-au dat și mă uitam pe Strava (un fel de Facebookul sportivilor) să văd ce antrenamente fac ei. Uneori dădeam “zoom in” atât de mult încât mă uitam la rezultatele lor de la curse de acum 10 ani, să văd cum evoluaseră. Știam să-ți spun diversele „școli” de alergare, beef-uri și bisericuțe formate (ce, crezi că ei nu le au pe ale lor, doar fiindcă există noțiunea de sportsmanship?). Există un spirit al alergătorilor care apare pe umărul tău drept după ce ai alergat 200 de metri și nu-ți dă voie să mai faci un pas până nu rezolvi un quiz cu chestii de genul ăsta.

Ah, și etapa mea preferată: stăteam ore întregi și lucram la a-mi construi planul perfect de antrenament pentru a câștiga o anumită cursă. Deci nu doar s-o duc până la capăt, ci s-o și câștig. Plan întins pe minim un an, detaliat până la fiecare oră.

În tot timpul ăsta, în cazul în care nu am fost foarte clară, să ne înțelegem: eu nu ajunsesem să fac nici măcar o a treia alergare.

Nu eram capabilă fizic să alerg mai mult de 5 minute – și alea la o viteză de melc fumat, cu fața de culoare roșu-Coca-Cola. Mi se scurgeau toate apele de pe față și arătam ca în procesele de exorcizare din filme. Plămânii amenințau că intră în grevă, își dădeau mâinile peste cap și țipau la alte organe în italiană: „Băi, asta e nebună, fie ne răsplătește mai frumos de atât, fie we’re outta here!” (de ce italiană? păi pare că orice sună mai dramatic când este țipat în italiană).

Eu visam cum termin maratoane și ultramaratoane, ca protagoniștii acelor cărți pe care le citeam. În capul meu, cursele erau deja ca și bifate, că doar făcusem greul, făcusem partea de documentare, construisem planul perfect, 90% era ca și gata!

Doar că… nu chiar.

Iar după ce treceam prin tot acest proces de planificare perfectă și minuțioasă, nu mai ieșeam să alerg. Că dacă nu încerci, nu ai cum să dai greș și, prin urmare, nu vei fi dezamăgit.

*

E o capcană în care tind să cad. Am observat patternul ăsta mult timp la mine. Nu fac așa doar în alergare, tind să fac asta în toate. Și pe partea de business, și pe marketing, și cu orice hobby nou sau, în general, de fiecare dată când încep orice proiect. (și e un pattern pe care-l observ destul de des și la cei cu care lucrez 1-la-1).

M-am obișnuit să adun și să consum tone de informație și să nu fac nimic de ea, să mă blochez în etapa aia. Zeci de articole în fiecare zi, zeci de bloguri pe care le urmăream, zeci de episoade de podcasturi, zeci de cărți pe an. Toate statusurile, toate feedurile, toate chaturile existente. Citeam doar ca să am iluzia că eu știu. Sau uneori citeam doar “în caz că voi avea vreodată nevoie”. Pentru că FOMO. Cred că nici 10% nu mă ajută sau mă interesează cu adevărat.

Acum, când toată lumea din lume poate accesa ușor aceleași informații, trăiască ecranul din buzunar, provocarea nu mai e să faci rost de informație. Provocarea acum e să știi când să încetezi să mai consumi informație. Când să spui stop și să faci switch spre a o aplica. Societatea în care trăim nu te răsplătește pentru ce știi să faci sau ce intenții ai, ci pentru ce ajungi să faci.

Consum informație în perioadele grele sau pline de incertitudine fiindcă îmi hrănesc astfel iluzia că voi avea șanse mai mari de supraviețuire sau că aș fi în control. Paradoxal, supradoza de informație mă paralizează, mă face să mă simt copleșită.

(Tactica asta este folosită și în politică, în campaniile de dezinformare sau manipulare: unul din scopurile lor nu este să te facă să acționezi (ieșind la vot sau protestând), ci să ajungi atât de copleșit de valul de informații încât să nu mai știi ce să crezi, în cine să ai încredere, să ai impresia că nu ai nicio speranță etc și să te blochezi – și de aici și toți oamenii care nu mai merg la vot sau se mută din țară. și astfel munca politicienilor respectivi devine mai ușoară.)

Cu cât consum mai multă informație, cu cât aflu mai multe lucruri, cu atât realizez cât de puține știu. Și mă blochez. Nu m-am mirat când Deliric a zis în podcastul nostru că acum 10 ani, pe vremea când încă nu citeam atât de mult, parcă eram mult mai curajoasă.

La începutul pandemiei, m-am dus spre ce-mi bifează mie iluzia că aș evita pericolul: am citit tone de cărți despre riscuri, despre supraviețuire, despre cum să iei decizii. Am citit fiecare studiu științific. M-am abonat la cel puțin trei newsletters dedicate, scrise de medici și cercetători, și zeci de conturi noi de Twitter. (nu doar eu am pățit așa în perioada asta: Our Ability to Process Information Is Reaching a Critical Limit).

Fac asta atunci când mi-e greu, fiindcă așa îmi bifez eu nevoia de certitudine sau de control. Partea bună e că am început să conștientizez din ce în ce mai rapid și mă „auto-reglez”.

(ca paranteză rapidă, am multe de învățat de la jumătatea mea mai bună și-l admir enorm. eu stau și citesc 7.000 de cărți despre orice aș vrea să fac la un moment dat, pe când el acționează. s-a apucat de alergat la vreun an după mine și a terminat cu succes câteva curse de peste 100 de km prin munți, în timp ce eu sunt blocată la rookie level. când și-a pus în gând că de a doua zi vrea să înceapă să se trezească la 5, așa a făcut și face asta neîncetat de atunci. și în timpul ăsta mai și construiește un business de succes. sper să se apuce într-o zi să scrie despre toate astea.)

*

Avem mai multe tipuri de atenție, printre care:

1. Atenția selectivă: asta este abilitatea de a ne scufunda într-un lucru și a ignora orice se întâmplă în jur. Dacă ți s-a întâmplat vreodată să te prindă o carte atât de tare încât să nu mai auzi că te strigă cineva, a fost atenția selectivă care te-a ajutat.

Avem nevoie de ea ca să funcționăm, fiindcă avem creierul expus în permanență la o căruță de informații care ne asaltează. Avem viziunea periferică, urechile și întreg aparatul auditiv care înregistrează sunetele (chiar dacă spui că ești într-o cameră liniștită, închide ochii și concentrează-te pe ce auzi – o să descoperi că nu e chiar atât de liniște), avem picioarele care stau pe podea, fundul lipit de scaun șamd.

Pe de-o parte, creierul nostru amplifică acel “canal” pe care dorește să se concentreze, pe de altă parte dă mai încet “canalele” care nu sunt esențiale în acel moment. Ești într-un local zgomot și încerci să-ți comanzi ceva de băut: mute la zgomotul de fundal, increase la ce zice barmanul.

2. Celălalt tip de atenție măsoară conștientizarea deschisă, fără a judeca: este capacitatea de a rămâne receptiv la starea ta emoțională, la gânduri, sentimente și simțuri, într-un mod care nu este critic.

De exemplu, dacă ești prins în trafic, realizezi că este posibil să întârzii la întâlnire și te îngrijorezi puțin, îți spui “Hm, simt că încep să mă îngrijorez” și începi să cauți rute alternative – fără să te panichezi. (foarte multe tipuri de meditație antrenează acest „mușchi” al atenției).

De fiecare dată când vrei să citești încă o carte sau încă un articol sau încă un newsletter, încearcă să-ți exersezi acest tip de atenție legată de conștientizare.

Întreabă-te dacă nu cumva citești prea mult și te înfrânează de la a acționa. Cărțile riscă să devină o scuză pentru a procrastina. “Încă nu sunt pregătit, am nevoie să mai citesc un pic, nu stăpânesc cum trebuie…”

Chiar ai nevoie să mai citești încă o carte pe tema aia? Chiar ai nevoie de încă un articol sau încă un curs sau încă un podcast?

Întreabă-te ce nevoi îți satisfaci astfel și dacă ăsta este cel mai bun mod prin care să ți le bifezi. E o nevoie reală? Oare te-ai plictisit de rutina din viața ta și cartea respectivă te ajută să evadezi din realitate, să te deconectezi? (în cazul ăsta: consumi proactiv sau reactiv, în funcție de ce te lovește prin feed-urile social media?). Te ajută să-ți bifezi iluzia că îți construiești astfel o plasă de siguranță? Sau doar ești un om curios din fire și dornic să te expui la cât mai multe culturi și informații despre lumea asta în care trăim?

Dacă ai, într-adevăr, niște lipsuri care simți că te încurcă, pune-ți limite clare între partea de documentare (indiferent de formă) și partea de acțiune. Definește ce ai nevoie să afli sau cât timp îți mai dai pentru citit până când treci la etapa de aplicat.

Și nu mai amâna. Pune-te pe pus în practică. Cu pași mici. Și măsoară (cantitativ și calitativ), ca să poți rafina pe parcurs.

Cu drag,

Cristina aka cineva care eșuează în nenumărate rânduri la a face trecerea de la citit la acționat. the struggle is real. ????????‍♀️

P.S. evident, cei mai mulți români sunt în extrema cealaltă: nu citesc deloc. Dar, deoarece urmărești acest newsletter, fac presupunerea că și tu tinzi spre extrema celor care citesc prea mult. Și, ca în orice altceva în viață, cheia este să recunoști extremele și să te echilibrezi. Spune-mi dacă greșesc.

Iar dacă simți că ceea ce scriu în acest newsletter te ajută să iei decizii mai bune și vrei să contribui într-un fel, cea mai ușoară variantă prin care poți face asta este astfel. Mulțumesc.

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

VREI MAI MULT?

Completează formularul de mai jos și o să primești ceva nou de la mine din două în două vineri. Te poți dezabona oricând vrei.

PE ACEEAȘI TEMĂ

COMENTARII

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed