Decizii, riscuri & consens | Cristina’s Friday Read #26

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Într-una din zilele trecute am dat întâmplător peste un interviu radio cu epidemiologul-șef al Suediei -„arhitectul” din spatele abordării lor în lupta cu noul coronavirus, interviu în care a recunoscut că a greșit, că strategia țării a fost una greșită. Numărul mare al oamenilor care au murit l-a făcut să-și reconsidere deciziile și a spus că dacă s-ar confrunta din nou cu aceeași boală, privind retrospectiv, cu informațiile pe care le știe azi, ar alege altă abordare. (Suedia a avut printre cele mai multe decese / cap de locuitor din cauza covid-19, cel mai mare procent fiind în căminele de bătrâni, și se pare că ar fi la fel de grav loviți pe plan economic și al șomajului ca restul UE).

Să zicem că ai de luat o decizie importantă, fie ea în viața personală sau profesională, și te consulți cu mai multe părți interesate de rezultat (pot fi părinții, partenerul de viață, colegii de muncă, acționarii unei companii, populația unei țări, guvernul etc). Există un consens asupra deciziei, un status-quo. Poți alege să iei acea decizie în armonie cu status-quo-ul sau poți alege să mergi împotriva status quo-ului – o decizie inovatoare, diferită de ce ar face alții sau de ce-ți recomandă.

Dacă mergi cu decizia asupra căreia există un consens și rezultatul este bun, oamenii îți vor spune că ai făcut o treabă minunată. Dacă ai un rezultat prost, oamenii vor spune „Aia e, n-aveai ce să faci„.

Dacă alegi o decizie originală, diferită de consens și rezultatul este bun, vei fi considerat un geniu. Pe de altă parte, dacă rezultatul este prost, vor spune că ești un idiot.

Rezultatul este același, diferă doar percepția celor din jur.

În poker există această tendință, numită „resulting”, prin care echivalăm calitatea unei decizii cu rezultatul și nu facem diferența între ele. Se întâmplă să luăm decizii bune (în funcție de datele existente în momentul când le-am luat), dar rezultatul să fie prost, din diverse motive. (Monica Lewinsky glumea că cel mai prost sfat pe care l-a primit în carieră a fost că un internship la Casa Albă ar da foarte bine pe CV-ul ei).

Atunci când lucrurile ne ies bine, ne place să credem că e 100% datorită skillurilor noastre extraordinare. Dacă lucrurile ies prost, spunem că am avut ghinion și nu ne asumăm responsabilitatea. Sau invers: recunoaștem că am greșit și spunem despre noi că suntem proști, dar nu învățăm și nu schimbăm nimic pe viitor.

Doar că viața nu este niciodată albă sau neagră. Rezultatele deciziilor noastre nu sunt influențate nici 100% de noroc și nici 100% de cât de minunați suntem noi. E un întreg sistem complex în spate, nu întotdeauna suntem conștienți de toți factorii aflați în joc. Dacă ne apucăm să disecăm niște decizii pe care le-am luat în trecut, unde rezultatele au fost bune, este posibil să descoperim că lucrurile au ieșit ok din alte motive: contextul, timpul potrivit, o aliniere a planetelor.

Uite câteva exerciții pe care încerc să le fac atunci când am de luat decizii (uneori chiar și când miza e mică):

1. Exercițiu pre-mortem: încerc să-mi imaginez că decizia mea a avut un rezultat prost și o apuc invers de acolo. Care sunt toate lucrurile care au mers prost? Ce decizii idioate am luat pe parcurs? Ce aș fi putut face ca să le salvez?
Pentru asta mă ajută mult partea „cârcotașă” a creierului (este aia anti-orice, cea care ar lăsa comentarii pe toate forumurile / blogurile / subredditurile / videourile YouTube existente, doar de dragul de a se contrazice cu alții). Alteori caut în mod special dovezi care să fie împotriva unor convingeri sau intuiții pe care le am.

2. Fiindcă sunt conștientă că am multe unghiuri oarbe, apelez la o „Red Team” – un exercițiu folosit inițial de militari, în război, când făceau planificare de scenarii, ca să se gândească la toate lucrurile care ar putea merge prost.
Cum aplic eu asta: mă consult cu oameni care fie se pricep foarte bine la un anumit domeniu, fie au o gândire critică și sunt în stare să disece o decizie, să separe partea emoțională de cea rațională, fie mă cunosc bine și știu ce greșeli tind să fac sau, fix invers, apelez la oameni care nu mă cunosc deloc, nu cunosc nici problema foarte bine, și pot veni cu o perspectivă nouă.
Uneori le cer explicit să facă pe avocatul diavolului și să vină cu toate contra-argumentele posibile, toate motivele pentru care ar lua alte decizii decât cea spre care tind eu (chiar dacă, personal, ar face la fel ca mine, dar sunt în stare să se detașeze).

3. După ce am o listă cu aproape toate lucrurile care ar putea merge prost, încerc să fac și un plan de acțiune pentru fiecare. Dacă se întâmplă asta, cum voi reacționa? Încerc să vin cu câteva planuri de rezervă pentru fiecare caz. Exercițiul ăsta este inspirat de premeditatio malorum, cel pe care-l făceau stoicii în urmă cu 2,000 de ani ca să combată frica și anxietatea.

Ca regulă personală, atunci când riscurile sunt asimetrice și inacceptabile (dacă risc să pierd totul), prefer să merg pe o variantă safe, una care-mi permite să îmi schimb pe parcurs decizia sau să am mai multe opțiuni, să știu că voi avea șansa să mai „pariez” și altă dată. Cele mai bune situații sunt cele în care simt că am câștigat indiferent de rezultat („ok, proiectul ăsta a ieșit extraordinar de prost, dar măcar am lucrat cu persoana X, pe care o respect și de la care am învățat multe lucruri„.

Încă un exercițiu pe care-l fac: la mult timp după ce am luat o decizie și am adunat mai multe date, indiferent dacă rezultatul a fost unul bun sau prost, încerc să disec tot procesul și să mă întreb ce a mers bine, din ce motive, ce ar fi putut merge mai bine sau mai rău. Ca să nu mi se urce prea tare la cap, țin o listă de decizii proaste pe care le-am luat de-a lungul vieții (și uneori le și expun public) – e cel mai bun remediu anti-ego. Nu este de ajuns să identific o greșeală dacă nu învăț nimic din ea și nu evit să o repet.

Foarte mulți lideri pe care-i admirăm azi se numără printre cei care au luat decizii anti status-quo, au văzut lucruri pe care nu le mai vedea nimeni altcineva sau alții n-aveau curajul să riște, să parieze pe ele, iar rezultatul a fost unul bun, așadar îi considerăm genii. De idioți nu prea auzim sau sunt uitați rapid. Pe de altă parte, dacă încercăm acum să facem exact ce au făcut acele genii, avem toate șansele să nu ne iasă (iubesc să citesc biografii sau interviuri cu lideri, dar nu o să le folosesc ca manual în viață).

Revenind la interviul cu epidemiologul Suediei, de care povesteam la început. Mi-a atras atenția fiindcă am ajuns să vedem atât de rar lideri care să fie transparenți, să spună că au greșit și să-și asume greșeala. Ce e de preferat, un lider care este în stare să ia măsuri riscante (cu cât e mai mare responsabilitatea, cu atât sunt mai mari riscurile asumate) și să și recunoască atunci când a greșit? Care te dezamăgește din când în când, dar este ok să recunoască atunci când nu știe ceva, să-și identifice propriile greșeli și să schimbe lucrurile? Sau un lider care spune mereu că el este extraordinar, cel mai bun, cel mai minunat, este perfect și întotdeauna este vina oricui altcuiva atunci când se întâmplă lucruri rele, numai a lui nu? În cine ai avea mai multă încredere pe termen lung?

La nivel conștient, probabil ai răspunde că l-ai alege pe cel „uman”, cel transparent, care recunoaște atunci când greșește, ai spune că-l simți mai apropiat. Realitatea este că suntem mai atrași de lideri care ne fac să ne simțim în siguranță, car întotdeauna par încrezători în forțele proprii, stăpâni pe situație și nu ezită atunci când iau decizii (este vorba doar de percepția din exterior, indiferent de cum se văd ei).

Închei cu două recomandări de cărți care simt că m-au ajutat să iau decizii mai bune în viață și la care tot revin de când le-am citit: Thinking in Bets, de Annie Duke (fostă jucătoare profesionistă de poker – dintr-un podcast unde a fost invitată am descoperit matrixul deciziilor luate în funcție de status-quo) și Fooled by Randomness, de Nassim Nicholas Taleb, unul din autorii mei favoriți.

May the odds be ever in your favor!

– Cristina

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.