Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
În 2006 eram studentă în primul an la jurnalism și un butoi pe cale să explodeze: eram dezamăgită, frustrată și plictisită.
Mă băgasem să fac practică la departamentul de știri al unei televiziuni. Trebuia să merg pe teren cu echipele care făceau materialele de monden (echipe compuse dintr-un reporter și un cameraman / șofer) iar la întoarcere să scriu o știre pentru site-ul televiziunii.
Când am început să lucrez acolo, mă așteptam să fiu luată sub aripă de un mentor, cineva cu experiență și răbdarea să-mi explice cum funcționează presa, ca să învăț. Că doar văzusem eu prin filmele americane că așa ar trebui să se întâmple lucrurile! 
Așteptările din capul meu și cum îmi imaginam eu că funcționează practica erau departe de realitate. Nimeni nu voia să aibă de-a face cu mine, eram ca o boală contagioasă ambulantă. Dacă puneam întrebări cuiva din redacție, mi se răspundea evaziv, să scape de mine cât mai rapid. N-am primit niciodată feedback pe ce scriam. De fapt, nici măcar nu știu dacă citea cineva textele alea pe care le predam zilnic. Scriam și observam în liniște, eram un burete care reținea toată informația din jur.
Iar ce auzeam cel mai des și mi se repeta și la cursuri era convingerea asta:
„Oamenii vor circ, vor știri scandaloase. Nu vei avea succes în presă altfel, fiindcă nu le vei capta atenția.”
Dintr-o combinație de frustrare și plictiseală am ajuns să-mi pornesc propriul blog într-o noapte din iarna aia. Un blog unde scriam despre monden – dar într-un mod diferit, curat, fără scandaluri sau vedete de carton. Mergeam la practică sau la facultate de dimineața până seara, mă întorceam în apartamentul din Drumul Taberei și scriam pe blog până târziu în noapte.
Era spațiul meu de joacă, oportunitatea de a avea o voce. Puteam vorbi despre ce credeam eu că e important în muzică, fără să cer permisiunea altcuiva. Am pus reflectoarele pe artiștii independenți, din hip-hop și rock – toți inadaptații, neînțeleșii și rebelii cărora media tradiționale și casele de discuri nu voiau să le dea o șansă. Ca și mine, până atunci fuseseră invizibili.
Eram o puștoaică de 19 ani care avea tupeul să-și dorească să schimbe status quo-ul, deși nu știa nimic (acum am 32 de ani și parcă știu și mai puține lucruri).
Spre uimirea tuturor, inclusiv a mea, am reușit să transformăm blogul ăla în cel mai citit și comentat blog de nișă de la noi (vorbesc la plural fiindcă pe parcurs au mai fost câțiva rebeli care s-au alăturat misiunii), iar ulterior a devenit și primul blog din România care a fost vândut. Aveam mii de comentarii în fiecare zi, adunasem o adevărată comunitate de oameni care își doreau și ei altceva de la presa de monden. Artiștii se zbăteau să-și lanseze materialele la noi pe blog, iar cu o mențiune acolo le aduceam la concerte mai mulți oameni decât promovarea în presa tradițională.
Odată cu acel val de succes, am început să fiu invitată să vorbesc la evenimente, să dau interviuri, să povestesc despre cât de important este să-ți urmezi pasiunea, să nu asculți ce-ți spun alții.
Doar că, în proces, am uitat cine sunt eu. N-am știut să gestionez atenția care mi s-a oferit și mi-am pierdut identitatea. De fapt, nici măcar nu știu dacă aveam o identitate – aveam doar 20 de ani, nu apucasem să învăț nimic despre mine, nu apucasem să experimentez! Așa că valoarea mea s-a suprapus cu succesul proiectelor în care m-am implicat. Eram Cristina care pornise cel mai de succes blog de muzică din România, Cristina care se pricepea la hip-hop și crescut o comunitate online. Dar cine eram eu dincolo de toate astea? Habar n-aveam.
Cum renunți la o direcție în care mai mergi doar din inerție?
A fost nevoie de mulți ani până să fiu în stare să port o conversație sinceră cu mine, să conștientizez că muzica nu mă mai reprezintă și nu mai are nimic în comun cu valorile mele, cu cine sunt eu. Ani în care am încercat alte lucruri, m-am răzgândit de sute de ori, m-am simțit vinovată că nu fac lucrul la care mi se spunea că mă pricep cel mai bine, în care investisem timp, efort, bani. Toată lumea avea așteptarea ca eu să fac în continuare ceva legat de muzică. Am revenit la muzică doar ca să mă conving că, într-adevăr, nu mai e de mine. Într-un final, în 2017 (cu ajutorul lui Andrei), am acceptat că a venit momentul să pun punct – de data asta definitiv.
Cristina care a făcut acea alegere în 2017 nu mai avea nicio legătură cu Cristina din 2007.
Îmi șterge în vreun fel trecutul și tot ce realizasem până atunci? Evident, nu, dar venise timpul să-mi iau lecțiile și să trec mai departe. În vara 2017 am pornit acest newsletter și mi-am regăsit vocea – acum spun povești care merită învățate și îi ajut pe cei din jur să-și accelereze procesul de dezvoltare. Nu regret nimic din trecut, doar prefer să mă concentrez pe viitor decât pe ceva ce nu mai pot schimba.
***
Mi-am amintit recent de acea perioadă a vieții mele. După newsletterul de săptămâna trecută, un cititor mi-a scris și mi-a spus că pandemia asta l-a forțat să pună sub semnul întrebării direcția aleasă. A investit deja ani buni într-o facultate și își dă seama că, de fapt, nu prea îi place ce face, deși știe că se pricepe la asta și deja are niște oportunități bune de job. Era încercat de sentimente de negare, vinovăție, anxietate. M-a întrebat dacă nu cumva face o alegere greșită. Când e momentul să renunți la drumul ales? Și cum afli? When to let it go?
Mi se pare un lucru bun faptul că ne punem astfel de întrebări (mai bine cât mai devreme decât să le reprimăm și să riscăm să facem implozie câțiva ani mai târziu), însă nu știu dacă există cineva care să poată să spună vreodată cu certitudine că se îndreaptă în direcția bună.
Ce am simțit că m-a ajutat pe mine a fost să accept că trăiesc în prezent și, indiferent de cât de mult timp am irosit (sau investit) în ceva, nimic nu va aduce înapoi acel timp. Este timp pierdut. Ce pot face este să opresc timpul investit în lucrurile greșite, ca să nu pierd și mai mult.
Există ceva ce se numește loss aversion (sau sunk cost fallacy). Este efectul psihologic atunci când ne simțim obligați să continuăm să facem ceva doar fiindcă deja am investit multă energie în acel lucru. Cu cât investim mai mult, cu atât ne vine mai greu să abandonăm. Ne simțim vinovați doar la gândul că am renunța.
Ne vine greu să schimbăm lucrurile. Ne păcălim singuri că am luat decizia corectă și căutăm dovezi care să ne confirme alegerea. Nu putem recunoaște că ne-am înșelat sau am greșit. Sau poate a fost decizia corectă la acel moment, dar am obținut informații noi sau s-au schimbat lucrurile între timp – asta nu invalidează decizia luată atunci!
Pățim asta și la un nivel unde miza pare destul de mică: la cărțile pe care le cittim. Ne apucăm de o carte și, deși simțim că nu e potrivită pentru noi, ne forțăm să o ducem până la capăt, în speranța că poate devine mai bună pe parcurs.
Eu obișnuiesc să pățesc asta la cărțile lăudate de oameni pe care-i admir – mă gândesc că sigur au văzut ei ceva ce eu nu reușesc să văd. Probabil ți s-a întâmplat și ție cu o carte recomandată de mine, ai tras de ea doar fiindcă am spus eu la un moment dat că mi s-a părut bună.
Cărțile pe care le lăudam în urmă cu puțini ani s-ar putea ca acum să mi se pară neinteresante sau inutile, fiindcă nevoile și contextul de atunci erau diferite de cele actuale. Nu e suficient să fie o carte bună, ci avem nevoie să se alinieze mai multe lucruri: să fie cartea potrivită, pentru omul potrivit, citită la momentul potrivit.
Uităm că nu avem nicio obligație față de autori. Dacă nu le ducem cărțile până la capăt nu ștergem din memorie tot ce am citit deja.
Trăim într-o lume în care informația este disponibilă în abundență. Orele investite în cărți mediocre, de care nu ne bucurăm, din care nu ne luăm valoare, se adună în timp.
Avem o datorie față de noi să învățăm când să renunțăm la lucruri. Să nu ne simțim vinovați că renunțăm, ci să ne simțim vinovați că ne permitem să ne irosim energia investind-o în ceva greșit.
Și atunci de ce continuăm să oferim atenție unor priorități greșite?
Probabil că din același motiv pentru care rămânem blocați prea mulți ani în același job. Sau în aceeași relație toxică – fie ea romantică, cu un mentor sau cu un prieten din copilărie. Sau ne vine greu să ne închidem contul de Facebook sau să schimbăm ceva la un business care pare că s-a înfundat.
Deciziile noastre sunt afectate de investițiile emoționale care s-au acumulat. Cu cât sunt mai mari, cu atât ne e mai greu să renunțăm sau să schimbăm ceva. Dar, ca să putem crea ceva nou, avem nevoie să distrugem sau să renunțăm la ceva ce făceam înainte. Costuri îngropate!
Uite cum să-ți dai seama dacă merită să mai investești energie / efort / timp / bani / atenție în ceva:
– Întreabă-te: dacă ar fi s-o iei astăzi de la zero, ai lua altă decizie?
– Pune-ți niște deadline-uri ferme până la care să se întâmple anumite lucruri – și clarifică ce înseamnă asta sau de ce informații mai ai nevoie pentru a lua o decizie și a acționa.
– Uneori avem nevoie de o perspectivă din afară ca să putem căpăta claritate. Vorbește cu oameni în care ai încredere, care știi că sunt mai buni decât tine în anumite domenii sau sunt „cârcotași” și că n-au nicio problemă în a-ți spune sincer ceea ce cred ei, cum ar face ei (evident, responsabilitatea este în continuare a ta și ai nevoie să-ți asumi decizia finală, nu să faci într-un anumit fel doar fiindcă X a spus că ar face astfel).
Nimeni nu știe cu siguranță dacă se îndreaptă într-o direcție bună, dacă a luat decizia corectă. Important e să iei o decizie în ciuda fricii, să nu rămâi paralizat, că riști să regreți mai târziu că ai pierdut atât de mult timp în procesul de clarificare. Lasă-ți o portiță să te răzgândești pe parcurs dacă-ți dai seama că ai greșit, nu-ți tăia toate opțiunile. (și nu uita că te poți reapuca oricând ulterior de o carte, dacă vrei).
Materiale extra care s-ar putea să-ți ofere niște perspective diferite:
1. Un articol scris de Sol Orwell: You shouldn’t give up, but you should most definitely quit.. (Sol este co-fondatorul Examine.com, cel mai mare site despre nutriție și suplimente, și unul din antreprenorii pe care i-am intervievat pentru The CEO Library pe tema cărților preferate, mi-a luat 6 luni să obțin interviul cu el, am fost atât de insistentă încât a dat ulterior acest tweet despre mine e adevărat: „99% of success is just showing up” – chiar și când e vorba doar de inboxul cuiva).
2. În decembrie am înregistrat un episod pentru podcastul lui Robert Katai, pe care îl poți asculta aici. Am vorbit despre cum definesc succesul și cum decid dacă e timpul să renunț la un proiect (anunțasem recent că m-am retras din TCL), dar și despre ziua pe care am petrecut-o cu un om care m-a făcut să recunosc că am renunțat la unele proiecte din cauza ego-ului, ca să demonstrez că nu vor avea nicio șansă fără mine – confesiune care mi-a inspirat o parte din speech-ul pe care l-am scris pentru evenimentul de la punctul următor.
3. Anul trecut am fost invitată de Andreea Vrabie și echipa DoR să vorbesc la Pe Bune Live, eveniment care s-a ținut în noiembrie. Am vorbit despre cine suntem dincolo de succes și am povestit mai multe despre capitolul muzică – cu toate eșecurile de care am fost responsabilă (au fost destule). Găsești aici înregistrarea de pe scena TNB.
Sunny May!
– Cristina
P.S. Îmi doresc ca acest newsletter să ajute cât mai mulți oameni. Dacă știi pe cineva care crezi că ar avea nevoie să citească rândurile mele, dă-i un forward sau invită-l să se aboneze de aici: cristinachipurici.ro/newsletter. Mulțumesc! Dau o cafea cu prima ocazie.
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
