Loading: Cristina v3.3

Obișnuiesc ca în ultimele zile ale anului, în perioada (teoretic) mai liniștită dintre Crăciun și Revelion, să-mi iau timp pentru a face o recapitulare a anului care se încheie.

Uite cum fac asta mai exact:
– Încep să trec în ordine cronologică prin jurnal, prin Google Calendar, prin toate agendele, documentele și notițele luate, digitale sau pe hârtie, chiar și cele de la întâlniri.
– Separat, pe o foaie, fac două coloane pentru fiecare lună a anului care a trecut. În stânga notez lucrurile care mi-au stârnit cele mai puternice emoții pozitive, iar în dreapta trec lucrurile care mi-au cauzat emoții negative. Conexiuni cu anumite persoane, activități, promisiuni, întâlniri, călătorii, cursuri, cărți. Orice.

E un exercițiu banal, învățat de la Tim Ferriss, și e util de făcut și mai des de atât, nu doar o dată pe an. Mă ajută să observ anumite patternuri și, în funcție de asta, să fac niște schimbări. Încerc să mă concentrez pe lucrurile care mi-au dat emoții pozitive și să-mi pun mai multe în calendar, după care fac o listă cu lucrurile negative, ca să știu să le evit pe viitor.

În cazul meu, exercițiul este cu atât mai puternic cu cât finalul de an aduce și schimbarea vârstei. În urmă cu 33 de ani, tot într-o zi de vineri, pe la 8 dimineața, veneam pe lume într-un spital din București (mersi, Mama!).

Uneori am impresia că de abia acum începe corpul să-mi ajungă din urmă vârsta resimțită în mintea mea, alteori simt fix invers: mi-e teamă să nu se prindă nimeni altcineva cât sunt de imatură, că sunt un copil ascuns într-un corp de adult. Am început să uit ce vârstă am, stau să calculez de fiecare dată când sunt întrebată (“Sunt născută în ’88, deci asta înseamnă…” ). O iau razna (în interior) de fiecare dată când cineva mi se adresează cu “săru’mâna” sau când mă gândesc la vârsta celor cu care lucrez, că încep să calculez în ce clasă eram când s-au născut ei, îmi amintesc ce făceam ca și cum era ieri. Dar nu era ieri. Timpul trece rapid și uneori am impresia că-l ofer cu prea multă ușurință agendelor altora.

Sper ca această listă cu lecțiile personale să te inspire și pe tine să faci un exercițiu de analiză și să începi noul an cu un pic mai multă intenție. Intenție să fie cuvântul lui 2021, da? Fără inerție, reactivitate, pasivitate sau stagnare.

“I don’t want to optimize for work, and I don’t want to optimize for family time. I want to optimize for life. I get one life and I don’t want to look back at ninety yelling at myself because I regret doing or not doing something. I always try to keep that end in mind.”Shane Parrish.


Câteva lecții pe care le-am învățat până la 33 de ani:

1. Reciteam newsletterul cu lecțiile de acum un an și am râs când am văzut că am încheiat mail-ul cu “Să avem un 2020 cât mai antifragil.”. Am învățat să mă adaptez și să nu mă mai atașez de planurile pe care le fac sau de vechiul normal. Schimbarea este singurul lucru cert. Îmi fac în continuare planuri, nu știu dacă voi renunța vreodată la a planifica aproape la minut și a avea câteva opțiuni de backup la backup. Dar acum am început să accept că uneori există posibilitatea să devină inutile, pentru că se întâmplă lucruri aflate în afara controlului meu, cum ar fi o pandemie. Nu mă mai frustrez și nu mai trag cu dinții de cum erau lucrurile înainte, de vechiul normal. Niciun om nu traversează de două ori același râu, vorba lui Heraclitus.



2. Atunci când pare că toată lumea a scăpat de sub control, știu despre mine că tind să devin și mai radicală în planificare. Cu cât e mai mare incertitudinea, cu atât e mai mare nevoia mea de a mă simți în control. Nu pot schimba singură lumea, așa că încep să mă concentrez pe lucrurile mici, pe obiceiurile mele, pe atitudinea mea, pe rutina de zi cu zi. Pot să controlez ce, cum și când mănânc, dorm, comunic cu alții, informațiile pe care le consum și unde aleg să-mi ofer atenția. Tind să mă duc spre lucruri care mă fac să cred că aș fi mai în siguranță, în control. Poate mănânc mai restrictiv, elimin din zahăr și junk food, limitez fereastra în care mănânc sau încep să consum tot felul de vitamine și suplimente. Îmi fac un plan de antrenamente și sunt mai mari șansele să mă țin de el. Îmi delimitez clar programul personal de lucrurile care țin de muncă. Citesc cărți despre riscuri și dezastre naturale sau studii despre virus. Revăd seriale vechi și optimiste, cum ar fi Star Trek: Next Gen.

Și toate sunt despre asocierea cu ceva ce-mi este familiar și despre nevoia mea de control, de siguranță. Dar sunt conștientă că e doar o iluzie. Nu sunt mai în siguranță astfel.



3. Toate deciziile mele proaste din anii anteriori, toate lucrurile pe care le consideram încheiate, au continuat să aibă efecte și în acest an. Ca o piatră pe care o arunci într-un lac: există acel efect de undă care se propagă, la început mai în forță, pe urmă din ce în ce mai lin, până când într-un final nu mai există. Dar durează ceva până se oprește. Uneori mai mult decât mi-aș fi dorit. Toate parteneriatele în care n-a fost o idee bună să intru, toate concedierile pe care le-am făcut prea târziu, toate prieteniile la care am renunțat cu greu – la toate astea am continuat să simt impactul și în acest an.

Dar am resimțit și toate deciziile bune din anii anteriori, în special investițiile pe care le-am făcut în mine: toate cursurile (în special cel de anxietate & stres din vara 2019), toate cărțile citite, toate sesiunile de coaching cu Andrei, toate orele în care am lucrat cu mine. Au fost lucruri la care am revenit constant și le-am simțit exponențial efectele pe măsură ce a trecut timpul. Cel mai mult le-am simțit în perioada de lockdown, atunci s-a văzut cel mai bine diferența.



4. De departe cel mai bun obicei din acest an a fost meditația făcută constant, zi de zi. Chiar și doar 10 minute simt că fac o diferență uriașă. Este cel mai bun antrenament al atenției. Mă ajută să fac mult mai ușor alte lucruri pe care mi le propun, să opun mai puțină rezistență. Mă ajută să mă detașez mai rapid de emoțiile pe care le simt. Le simt în continuare, dar eu aleg cât de multă “lungime de bandă” permit să-mi ocupe.



5. Mi-e clar acum (de abia acum!) că cele mai mari conflicte le am între două lucruri care aparent se bat cap în cap: pe de-o parte este nevoia mea de siguranță, de certitudine, și pe cealaltă parte este nevoia de a simți că evoluez în permanență, că nu stagnez. Nu pot evolua dacă mă concentrez prea mult pe certitudine, fiindcă nu va exista niciodată certitudine 100%. Nu pot evolua dacă rămân agățată de relațiile vechi, doar fiindcă îmi oferă acel sentiment de familiaritate, de siguranță. Am nevoie să-mi asum niște riscuri, să cad. Și nu e ok nici dacă îmi asum prea multe riscuri deodată, dacă sunt prea multe schimbări. Yin și Yang. E un dans permanent.



6. În urma recapitulărilor din anii trecuți, am redus din energia alocată unor persoane care-mi produceau emoții negative. Genul care întotdeauna se plâng, întotdeauna au probleme, întotdeauna vorbesc despre lucrurile pe care le vor face, dar nu le fac niciodată. Făcând asta, invariabil am făcut loc în viață unor niște persoane noi și incredibile, de la care am învățat enorm de multe lucruri în acest an. Însă în continuare lucrez cu mine pe asertivitate fiindcă știu că există un punct după care nu mai reușesc să trec (un punct când concluzionez eu că nu se va schimba nimic) și, în loc să comunic oamenilor ce mă deranjează, încep să mă detașez de ei și să ridic un zid în jurul meu. Cu alte cuvinte, obosesc și fug în loc să confrunt. Și uneori poate ar merita să mai dau o șansă.



7. Am reușit să mă rup de credințele limitative ale altora. Există tot felul de lucruri care-mi sunt spuse, recomandări sau sfaturi pe care nu le-am cerut niciodată, judecăți care par a fi despre mine. Nu întotdeauna sunt. De multe ori, spun mai multe despre persoana care mi le zice mie, despre nevoile sale, despre poveștile în care crede. Însă, din cauză că încrederea mea în mine era destul de scăzută, obișnuiam să le iau personal și să le cred. De abia acum am reușit să mă detașez și să fiu în stare să discern dacă ceva este sau nu despre mine.



8. Atunci când fac niște lucruri care nu corespund cu normalul altora, ba chiar li se par imposibile, unii oameni neagă că ar fi posibil sau încep să-și ofere diverse scuze pentru care ei nu vor putea face asta niciodată. În loc să fie inspirați să găsească și ei niște modalități, să nu se mai limiteze singuri, preferă să mă arate cu degetul și să spună “Da, a putut, dar eu nu pot, fiindcă X, Y, Z“. Mi-am închis contul personal de Facebook în urmă cu trei ani și încă supraviețuiesc. Am săptămâni întregi când decid să iau pauză de la WhatsApp și îmi setez un auto-reply în care anunț că am fugit în munți. Nu petrec nici măcar 10 minute pe lună pe YouTube și nu simt că ratez mare lucru. Dacă e vreodată ceva cu adevărat urgent, știu că o să fiu sunată.

În același timp, în 2020 mi-am investit o treime din timp și din bani în cărți, cursuri, formări. Sunt alegerile mele din acest moment și context, probabil la un moment dat se vor schimba. Nu am așteptarea ca toată lumea să facă la fel, asta ne face unici. Dar nu-ți pierde timpul dându-mi mie mail-uri în care să-mi spui că tu nu vei face niciodată așa, că nu poți, că situația ta este diferită, că nu ai timp etc. Mai bine recunoaște-ți că nu e pentru tine acum, că ai alte priorități. E ok.



9. Am fost nevoită să învăț să-mi impun niște limite și filtre pe partea de interacțiune cu oamenii. Pe măsură ce newsletterul și podcastul au crescut, a crescut și volumul reacțiilor, iar acum primesc în medie între 200 și 300 de răspunsuri per newsletter. Zeci de mesaje private pe zi pe Instagram. Care se adună la alte câteva sute de mail-uri work-related și peste 650 de mesaje pe WhatsApp într-o săptămână. Pentru mine simt că este mult și că mi-am atins capacitatea maximă – atât emoțională, cât și fizică.

Viața este scurtă și cred că este safe să presupun că ultimele mele cuvinte pe patul de moarte nu vor fi “Mi-aș fi dorit să am mai mult timp ca să mai răspund la niște mesaje”, așa că am învățat să nu mai am așteptarea de la mine să răspund la tot ce primesc și să nu mă simt vinovată făcând asta. Am nevoie să mă concentrez pe zonele unde pot avea un impact mai puternic, să lucrez la lucruri pe care doar eu le pot face și prin care să ajut mai mulți oameni deodată. Să aleg să lucrez cu oameni care influențează la rândul lor mulți oameni deodată (într-un mod pozitiv).



10. Mi-am dat seama că un trigger emoțional puternic pentru mine este responsabilitatea. Deoarece nivelul meu de responsabilitate este foarte mare, am așteptarea ca și la alții să fie la fel. Și nu este. Nici măcar la cei care sunt în meserii pe care eu le corelam cu un grad ridicat de responsabilitate, cum sunt cele umanitare: medici, profesori, ghizi, terapeuți șamd sau cei cu poziții de autoritate / politice. Pe partea asta de responsabiliate există o prăpastie uriașă între așteptările mele și realitate, cele mai multe frustrări personale de aici vin, aici îmi sare țandăra cel mai rapid, aici am nevoie să lucrez cu mine. Și asta a devenit extrem de evident odată cu pandemia.

Cealaltă față a monedei, altă lecție pe care încă am nevoie s-o învăț este legată de lucrurile unde aleg să mă implic, unde îmi asum eu responsabilitatea și unde nu este problema mea, unde sunt alții mai în măsură decât mine care să se ocupe. Am nevoie să-mi selectez cauzele în care vreau să mă implic, unde să fac eu personal diferența. Da, pot să fac orice-mi propun, dar nu pot să le fac pe toate – cred că în fiecare an o să-mi pun lecția asta pe listă, că pare că tot nu s-a întipărit.



11. În spatele fiecărui comportament – chiar și unul negativ – există o intenție pozitivă. Este unul din principiile de care m-am lovit în câteva cursuri făcute în acest an. M-am tot gândit la asta, probabil fiindcă știu că am tendința să judec, că ăsta este primul meu impuls. Încerc să mi-l înfrânez și mă întreb de fiecare dată care sunt valorile, experiențele sau prioritățile care se află în spatele unor comportamente sau replici.



12. Ca oameni, tendința este să ne păcălim singuri și să ne auto-sabotăm. Avem impresia că alergăm zilnic, că nu depășim numărul ăla de calorii, că nu petrecem mai mult de 10 minute pe social media, că lucrăm mai multe ore ca oricine sau că scriem zilnic la cartea aia. Iar pe urmă implementăm un sistem de monitorizare, adunăm datele și realizăm că nu e chiar așa. Datele nu mint, dar întâi avem nevoie să ne dorim să confruntăm acele date. “What gets measured gets managed“. Dacă vreau să îmbunătățesc ceva, am nevoie întâi să monitorizez, altfel n-am de unde să știu unde mă aflu și ce schimbări am nevoie să fac.

Dar, în același timp, nu pot măsura absolut orice pentru totdeauna, ci jonglez cu ele pe rând. Aleg un singur lucru important, măsor pe o perioadă limitată de timp, analizez, iau măsuri, analizez din nou, ca să verific dacă sunt în direcția dorită. După care trec la următorul lucru pe care doresc să-l îmbunătățesc. Dacă măsor prea multe lucruri deodată, cresc șansele să eșuez, să mă simt copleșită și să renunț la toate deodată.



13. E foarte greu să ne schimbăm doar de dragul schimbării. Este nevoie să ne doară ceva suficient de tare, să ne doară până ne săturăm noi, să atingem un anumit nivel de durere, ca într-un final să și schimbăm cu adevărat ceva. Altfel doar spunem că vrem să schimbăm. Am lucrat din ce în ce mai mult cu oameni pe dependența de tehnologie și cum să-și construiască obiceiuri bune, iar în paralel am învățat despre dependențele “clasice” (băutură, droguri, jocuri de noroc etc). Mecanismele din creier sunt aceleași: indiferent de obiectul dependenței, ne ajută să fugim de durere emoțională sau să o “amorțim”. Doar că degeaba avem 3,497 de prieteni / followers pe social media dacă în continuare ne simțim singuri, ne simțim deconectați de ceilalți, ne simțim stresați, simțim incertitudine și frică. Iar abstinența (în cazul tehnologiei) nu este soluția.



14. Pe asta am auzit-o de la un om mai deștept decât mine și mi-a rămas întipărită: vrem beneficii de adulți, dar pentru care să plătim prețuri de copii. Suntem mai îndrăgostiți de faimă și de succes, de rezultate, decât de proces în sine, de banalitatea de zi cu zi a actului – indiferent de activitatea aleasă. Vrem să facem performanță, dar să nu renunțăm la nimic din viața noastră.

Citeam zilele trecute cartea nouă a lui Kilian Jornet (mult mai bună decât prima lui carte, btw) și povestea despre cum în timpul facultății a mers la o singură petrecere. N-a avut prieteni, n-a băut alcool, n-a avut viață socială. Însă el n-o vede ca pe o viață plină de sacrificii, ci dimpotrivă, una plină de alegeri. A făcut niște alegeri legate de unde vrea să ajungă – și anume să fie cel mai bun din lume în disciplina lui, cel mai bun alergător montan din lume – a prioritizat asta și s-a ținut fără ezitare de planul făcut. (Apropo, știai că “pasiune” vine din latină, de la a îndura, a suferi?).



15. Anul ăsta am mai învățat că oricât m-aș păcăli eu că alerg doar pentru mine, tot mi-e greu fără comunitate și fără competiție. În mai ar fi trebuit să alerg primul meu ultramaraton montan, de 50 km, și s-a dus în cap planul. Aș fi putut alerga singură, fără un cadru organizat? Bineînțeles, dar motivația s-a dus undeva la nivelul groapei Marianelor și n-am reușit s-o scot de acolo. Am simțit că am luat-o de la zero de câteva ori cu alergarea. Știu că este doar o percepție, fiindcă mi-am revenit destul de rapid după lockdown și carantine, dar, per total, simt că am stagnat. A fost ocazie bună să testez o poveste pe care mi-o spuneam despre mine, să-mi dau seama cât de mult contează comunitatea pentru mine și cât de mult mă motiva competiția din timpul curselor. Că nu exist într-un vid.



16. Pandemia a fost un amplificator emoțional. A scos la iveală și a pus un mare reflector pe toate lucrurile, și alea bune, și alea rele. Cei care-și ascundeau problemele sub preș și fugeau de ele probabil că au fost nevoiți să le confrunte și să și le rezolve.

În cazul meu, m-a făcut să pun sub semnul întrebării o direcție pe care o apucasem deja timid de ceva timp: a ajuta oamenii să se schimbe, să-și formeze obiceiuri mai bune (și probabil că e doar un alt mod prin care să devin eu personal mai bună). Am pus sub îndoială noua direcție, am luat o pauză de la asta timp de câteva luni și… m-a ajutat. Am realizat că vreau într-adevăr să fac asta și mi-am asumat noul drum – și de aici mi-a fost mai ușor să iau niște decizii mari sau mici, de la formări până la ce cărți sau newsletters aleg să citesc. Sau să anunț public pe site că fac asta și să ofer mai multe detalii pentru cine e interesat să lucreze cu mine.



17. Tot pandemia m-a învățat de cât de puține lucruri am nevoie pentru a mă simți fericită. Aproape orice devine mai bine sau mai ușor dacă scot din mânecă unul din cei doi ași: o conexiune de calitate cu cineva sau o plimbare în natură. De preferat amândouă. 🌲



18 [bonus]: Obișnuim să vorbim doar de lucrurile care ne cauzează emoții negative puternice. Ne plângem de tot felul de experiențe neplăcute cu diverse produse sau magazine online, iar influencerii fac recenzii și vorbesc despre produse doar atunci când sunt plătiți să facă asta sau au primit ceva gratuit. Dacă e vorba de o experiență pozitivă, trebuie să fie ceva SF, cu mult peste așteptările noastre, ca să o menționăm în conversații. Pornind de la această idee, am publicat zilele trecute o listă cu uneltele principale pe care le-am folosit și apreciat în 2020: Toolbox – echipamentul & uneltele pe care m-am bazat în 2020.

*

Dragă 2021, știu că nu exiști în realitate și că ești doar o modalitate prin care noi, creaturile care ne numim oameni, am decis să marcăm trecerea timpului ca să ne fie mai ușor. Știu că n-ar trebui să aștept un an nou ca să încep să implementez niște lucruri sau să fac niște schimbări la mine. Dar o să profit de energia colectivă generată ca să-mi dau singură un șut mai cu avânt în direcția în care vreau.

p.s. poza de mai sus, făcută de soț, mi se pare reprezentativă pentru cum am simțit 2020.


Leave a Reply