Cum ajungem dependenți de social media?

Oare miile alea de oameni care mă urmăreau îmi vor simți lipsa?
Oare o să le fie dor de mine?
Oare se vor întreba dacă sunt bine?
Sau oare nici măcar nu vor observa că mi-am închis contul?
Și eu cum mă voi promova de acum înainte?
Dacă prietenii mei vor uita de mine?
Cine sunt eu fără Facebook?

Toate astea îmi treceau prin gând în urmă cu trei ani. Decembrie 2017, ajun de Crăciun. Eram la masa din bucătărie și mă uitam lung la ecranul laptopului, în setările contului personal de Facebook. Deactivate account, click! Gata. L-am tăiat.

Băi, dar totuși, cum să renunț fix eu la Facebook?!

Pentru context, permite-mi să ți-o prezint un pic pe vechea Cristina. Eram una din cele mai urmărite femei din România pe social media – parțial fiindcă am avut unul din primele conturi de social media. Și am fost și printre primii oameni de digital marketing de la noi. Am devenit renumită pentru faptul că am promovat pe social media tot felul de artiști care astfel au căpătat popularitate și au ajuns să țină turnee naționale cu casa închisă. (Pe atunci era ceva inedit, fiindcă se întâmpla în perioada când artiștii depindeau de “gatekeepers”, de casele de discuri și difuzările pe radio). Am ajuns să dau interviuri în presă și să fiu invitată să vorbesc la tot felul de conferințe despre cum să-ți construiești un brand personal online. După care am trecut la a lucra cu agenții și cu unele din cele mai mari companii, să contribui la strategia lor de social media și la primele campanii din România cu vedete online – pe atunci încă nu exista termenul de influencers. Am lucrat și cu startupuri care au crescut exclusiv datorită promovării pe social media. Aveam proiecte pe care trebuia să le promovez – și businessuri proprii, și ale altora, care depindeau de mine.

Femeie, cum să-ți închizi contul de social media când jobul tău e să faci promovare pe social media, cine a mai auzit una ca asta?

Toate scuzele astea și încă zeci de altele, pe care le-am uitat între timp, mi le-am zis multă vreme. În decembrie 2017, chiar cu o zi înainte de “aniversarea” a 10 ani de când mi-am deschis Facebookul, am zis să fac un experiment. Mi-am închis contul personal timp de o săptămână. Doar așa, să văd cum e. (Spoiler: experimentul încă e în desfășurare.)

De fapt, dacă îmi închideam Facebookul, pierdeam cel mai puternic drog: iluzia că eu contez, că eu sunt importantă, că oamenilor le pasă de mine. Egoul meu se împotrivea din toate puterile. Normal.

În același timp, mă săturasem de caruselul emoțional, de țipetele din ce în ce mai puternice ale celor care se luptau pe atenția mea. Mă săturasem de FOMO, de sportul informației, nevoia de a cunoaște mereu mai mult decât alții, de a afla prima ultima știre. Mă săturasem să mă simt rătăcită într-o gaură neagră, să mă întreb la sfârșitul zilelor ce am făcut și unde mi s-a dus timpul. Mă săturasem să mă simt dependentă de doza de like-uri, mesaje, comentarii, inimioare – niciodată nu erau suficiente.

Și, mai presus de orice, nu mă mai suportam. Mă săturasem să mă tot aud cum mă plâng de cât de nasol e Facebook.

***

Se fac trei ani de atunci. Acum vorbesc public despre dependența de digital și țin workshopuri (mă rog, asta când nu e pandemie). Am scris o groază de articole și newsletters pe tema asta. Lucrez 1-1 cu oameni și îi ajut să-și construiască obiceiuri digitale mai bune, să-și schimbe relațiile cu platformele online – indiferent că e vorba de Facebook, Insta, WhatsApp, TikTok, YouTube, email (da, există și oameni care se simt dependenți de email!), Slack, Reddit, Netflix sau jocuri.

Cu toate astea, nu aș sfătui pe nimeni să-și închidă contul de social media.

De ce? Cum și de ce am ajuns să fim dependenți de social media și de ce ne este atât de greu să ne rupem? Ca să înțelegem, e nevoie să facem o călătorie rapidă prin creierul nostru.

***

“Neurons that fire together wire together”

În timp ce citești aceste rânduri, în creierul tău se produce o fascinantă furtună de fulgere.

Orice mișcare, gând sau sentiment pe care-l avem este un semnal electric care călătorește și formează un circuit între cele o sută de miliarde de neuroni existenți. În funcție de partea creierului unde se află, fiecare neuron poate forma între 1,000 și 100,000 de conexiuni.

Pe măsură ce învățăm lucruri noi sau avem experiențe noi, acei neuroni fac schimb de informații între ei și formează noi conexiuni. Când repetăm sau ne amintim ceva, legăm și mai bine acele conexiuni împreună.

Pe lângă neuroni, mai avem ceva esențial, dar care a fost ignorată multă vreme fiindcă părea extrem de plictisitoare: mielina. De abia prin 2000 a început săraca mielină să atragă atenția oamenilor de știință, asta după ce a devenit disponibilă tehnologia prin care să fie observată.

Inițial era analizată doar în legătură cu diverse boli autoimune în care mielina este distrusă, cum ar fi scleroza multiplă, însă ulterior a ajuns să fie conectată cu probleme precum dislexia, autismul, ADHD sau PTSD. Mai mult de atât, a început să atragă atenția celor care studiază performanța umană, geniile și talentul.

Mielina este un înveliș din grăsimi și proteine care izolează acele conexiuni sinaptice și crește puterea semnalului, viteza și acuratețea. Cu cât activăm mai des un anumit circuit, cu atât mielina optimizează circuitul acela. Mișcările, gândurile sau sentimentele devin mai rapide – chiar și de 300 de ori mai rapide, mai fluente, mai ușor de făcut.

Scriam mai sus că mielina a intrat sub lupa celor care studiază performanța. Cu cât cineva pare mai talentat la o anumită disciplină – indiferent că e vorba de tenis, matematică, pian etc, cu atât înseamnă că a activat mai des acel circuit neuronal. A exersat, și-a îmbunătățit skillul și din ce în ce mai multă mielină s-a înfășurat pe circuitul respectiv. La început erau lenți și stângaci însă, cu cât au repetat mai mult și și-au îndreptat greșelile, cu atât le-a fost mai ușor și au ajuns să facă pe pilot automat acele mișcări.

Cu alte cuvinte, mielina e infrastructura, e “asfaltul” circuitelor neuronale. Poți avea o autostradă cu 8 benzi pe sens, poți avea un drum județean sau poți avea o alee plină de gropi, pe care o parcurgi încet și nu te poți baza pe ea.

Cel mai bun mod de a crește mielină este să exersezi, să-ți observi greșelile, să le rezolvi, să încerci din nou și să-ți educi circuitul de neuroni astfel. Este precum un mușchi pe care-l exersezi – cu cât mai încet și cu mai multă atenție, cu atât mai bine. Cu cât crește mai încet mielina pe acel circuit, cu atât e mai puternică. (avea Lincoln o vorbă care-mi place mult: “I am slow to learn and slow to forget what I have learned” ).

Așa ne formăm toate obiceiurile. Transformăm ceva ce în primă fază ne consumă multă energie în ceva ce ajungem să facem în mod inconștient, fără efort, fiindcă de fiecare dată când repetăm sau exersăm ceva mielina se înfășoară în jurul circuitului responsabil și îl consolidează.

Dacă ești șofer, amintește-ți cum era primele dăți când ai condus: erai extrem de atent și conștient de cum îți reglezi oglinzile, cum schimbi vitezele sau iei un viraj, trebuia să închizi muzica atunci când parcai fiindcă nu te puteai concentra etc, pe când acum faci toate astea pe pilot automat, fără să le mai gândești. (hopefully)

Dar știi care este vestea proastă? Odată ce ai izolat un anumit circuit, nu mai poți să-l dez-izolezi și să distrugi mielina de pe el. Din acest motiv ne este atât de greu să scăpăm de obiceiuri.

La 30 și ceva de ani, creierul nostru deja este organizat într-o rețea destul de fixă de programe și patternuri. Avem un set de comportamente, skilluri, reacții emoționale, credințe, perceții și atitudini bine întipărite și care ne fac să funcționăm pe pilot automat, la nivel subconștient. Toate astea ne formează identitatea.

Dacă decizi să te schimbi, să-ți schimbi un obicei, vei avea nevoie să consumi o groază de energie. Nu este natural sau confortabil pentru noi să ne “reprogramăm” conexiunile neuronale.

Este ca și cum încerci să îi spui creierului: “Azi n-o mai luăm pe aici, pe unde eram obișnuiți și ne era ușor, azi ocolim autostrada asta minunată și o luăm pe un drum de țară!“. Și poate vei reuși timp de patru sau cinci zile, dar în a șasea va interveni ceva, vei fi mai obosit în ziua aia și te vei trezi aruncat înapoi în patternul vechi. Ai nevoie de energie ca să mărești acel drum de țară și să-ți fie mai ușor s-o iei pe acolo, să-l asfaltezi și să-l transformi într-o autostradă.

***

Dacă am avut ani întregi în care ne-am format niște obiceiuri, ne-am condiționat creierul să rămână blocat în aceleași patternuri, ani în care în fiecare dimineață, după ce ne-am trezit, am deschis telefonul și ne-am verificat notificările, mail-ul, mesajele de pe Facebook și Insta, de pe WhatsApp, știrile etc, de ce avem așteptarea să ne schimbăm peste noapte?

Renunțăm la Facebook, ne simțim liberi, ne este bine, dar două luni mai târziu ne trezim că le-am înlocuit cu Instagram sau LinkedIn, unde avem exact același comportament vechi, și n-am rezolvat nimic.

Dezinstalăm aplicația și ne ștergem contul, dar asta nu înseamnă că am rupt acea dependență. Mai devreme sau mai târziu vom reveni la patternul anterior.

Degeaba avem noi tehnologie dumnezeiască, în esență creierul nostru încă reacționează primitiv și, până la urmă, este vorba despre supraviețuire. Căutăm lucruri care să ne bifeze în cel mai ușor mod iluzia că astfel ducem specia mai departe.

Acele aplicații ne stârnesc anumite emoții iar în creierul nostru se produc niște reacții chimice care dau dependență. Facem parte din niște triburi și suntem programați să ne ducem după orice ne crește șansele de a supraviețui, a duce specia mai departe, a comunica cu cei din tribul nostru și a ne simți înțeleși.

În era digitală, asta se traduce prin a căuta să consumăm știri despre dezastre, economie, politică, a verifica obsesiv mail-urile de la managerul nostru sau de la colegii de muncă, a ne lansa vloguri și podcasturi și newsletters și a ne conecta online cu oameni care gândesc și fac lucrurile ca noi.

Suntem bombardați 24/7 de tot felul de stimuli care ne țin într-o stare permanentă de urgență și monitorizat după potențiale pericole. Nu ne mai atacă leul în junglă, dar creierul și corpul nostru nu poate distinge o amenințare reală de o alertă de breaking news de la Biziday, fiindcă reacțiile chimice sunt identice. Nu ne mai adunăm seara cu familia și tribul în jurul focului, unde spuneam povești din care învățăm lucruri care ne ajutau să supraviețuim, ci acum stăm pe chat, urmărim TED talks sau ascultăm podcastul lui Joe Rogan. Nu ne mai plictisim niciodată, dar nici nu mai reușim să ne concentrăm să învățăm lucruri noi și nu mai suntem creativi (de asta ne vin toate ideile bune când suntem în duș).

E demonstrat că telefoanele – simpla lor prezență în aceeași cameră cu noi, chiar dacă sunt închise, pe airplane mode sau cu fața în jos, ne fac mai proști. (ai aici un studiu).

Suntem hiper-conectați și putem lua legătura cu oricine de pe glob, dar cu toate astea ne simțim din ce în ce mai singuri fiindcă, atunci când păstrăm acele relații dependente de mediul online și nu le ducem în offline, toate sunt superficiale. E ca la junk food: zero valoare nutriționale, ne hrănesc pe moment, dar ne lasă mai înfometați.

Avem nevoie să fim conștienți de ce emoții ne stârnesc, ce nevoi ne bifăm astfel și să facem un plan prin care să le înlocuim.

În cazul meu, Facebook îmi oferea iluzia că aș fi importantă, că eu contez și că aș contribui pozitiv la viața altora. Era un loc unde postam ceva și știam că voi primi instant niște reacții de la oameni, ceea ce funcționa ca semnal social și se forma un “bulgăre de zăpadă” care aducea și mai multe reacții – fiindcă e mult mai ușor să dai un like pe social media decât să te abonezi la un newsletter, să-l citești și să și acționezi pe baza lui.

Știam că pot deschide aplicația oricând mă plictisesc și că-mi pot lua o doză de informații variate, articole și știri care-mi bifau iluzia că aș învăța ceva, că aș fi mai informată – ceva mult mai ușor decât a citi o carte sau a face un curs și a mă duce în profunzime pe un subiect. Știam că mă pot plânge acolo de lucruri și astfel mă simțeam importantă sau simțeam că am contribuit cumva – mult mai ușor să faci niște revoluții pe net decât să te duci să vorbești cu oameni în offline (mai ales dacă ești super introvertit, cum sunt eu).

Ok, începusem să percep Facebook ca fiind ceva toxic pentru mine, dar asta nu înseamnă că-mi permit să generalizez. Nu înseamnă că e cel mai nasol lucru de pe lumea asta și că trebuie să dispară. Dimpotrivă, aș fi ipocrită să nu recunosc că mi-a adus și extrem de multe lucruri bune, pentru care sunt recunoscătoare. Problema a fost că am permis să-mi mănânce prea mult din identitate și m-am lăsat definită astfel. Am uitat cine sunt eu cu adevărat, dincolo de acea rețea.

Așadar, data viitoare când te trezești că iei telefonul în mână și vrei să intri pe Insta sau Facebook, oprește-te și întreabă-te de ce. Ce simți că-ți lipsește în acel moment? Ce vrei să-ți iei din asta? Te plictisești? Te simți singur? Vrei să te simți important? Vrei să simți că trăiești enervându-te cu încă o știre? Ce emoții îți vei lua din acea aplicație, cum te va face să te simți? Pune mâna pe un pix și o foaie și notează-ți sentimentul acela pe care-l cauți.

După ce ai făcut asta, fă o sesiune de brainstorming (da, tu cu tine) și întreabă-te din ce altă sursă ți-ai putea bifa acea emoție, acea nevoie. Dacă este vorba de singurătate, poate suni o prietenă cu care n-ai mai vorbit de mult. Dacă simți nevoia să consumi informație, să simți că înveți ceva nou, poate te înscrii la un curs online sau te apuci de cartea aia pe care ai tot amânat-o.

Ideea este să îți faci o listă cu cât mai multe astfel de alternative sănătoase, la care să începi să apelezi când ai impulsul să iei telefonul în mână. Și nu uita să ai răbdare cu tine, fiindcă mielina nu crește peste noapte. Ai avut ani întregi în care ai făcut lucrurile într-un anumit fel, nu avea așteptarea de la tine să le schimbi instant. O să-ți fie greu. O să fie inconfortabil. O să te trezești că revii la obiceiurile vechi. The struggle is real.

***

Zooming out, cred foarte tare că educația rămâne de bază ca soluție pe termen lung:

1. Să conștientizăm modurile prin care devenim dependenți de diverse platforme și cum ne afectează.

2. Să învățăm să ne construim niște relații mai sănătoase cu ele, să ne întrebăm ce nevoi ne bifează și să găsim modalități prin care să ducem în offline tot ce facem online, să nu le lăsăm exclusiv în digital, oricât de ușor și tentant ar fi. Ca să revenim în control. Până la urmă, vrem să fim șoferi sau un simplu pion aruncat într-un carusel emoțional?

Recunosc însă că nu m-am regăsit niciodată în contextul celor care pun umărul la partea de conștientizare și educație. Am citit zeci de cărți despre digital mindfulness (nu prea-mi place cuvântul ăsta, dar n-am găsit altul mai bun) și cum să ne construim relații mai bune cu platformele online. Liderii care vorbesc public pe tema asta se împart în aceste categorii:

a) Cei care n-au avut niciodată cont de social media, ca să simtă acea dependență despre care vorbesc, și nu au un job care depinde de social media. (Cal Newport).
b) Cei care au făcut “manualele” persuasiunii, “biblii” pentru tech startups interesate să-și țină utilizatorii dependenți, după care tot ei au venit și cu antidotul. (Nir Eyal, BJ Fogg).
c) Cei care își permit să angajeze o armată de oameni care îi promovează online, astfel încât ei să nu-și piardă timpul cu așa ceva sau nici măcar să nu aibă nevoie să dețină un telefon. (Yuval Noah Harari, Malcolm Gladwell).
d) Cei care au lucrat în tech startups, au pus umărul la dezvoltarea acelor mecanisme care dau dependență și au făcut o avere din asta (o parte din cei prezentați în The Social Dilemma).

Mi-am luat extrem de multe informații utile de la toți aceștia, le-am citit și recitit cărțile de zeci de ori, am urmărit interviuri cu ei și am ascultat podcasturi. Clar mi-au adus valoare, dar – și e un mare dar – contextul lor este complet diferit de realitatea mea.

Am simțit că există multe piese de puzzle pe care ei le omit și, din acest motiv, de fiecare dată când recomand una din cărțile celor menționați mai sus, mă văd nevoită să le împachetez cu tot felul de disclaimere.

Există nenumărate alte informații utile pe care le-am descoperit eu singură, pe cont propriu, după ce am citit nenumărate cărți de psihologie și biologie, am experimentat pe propria-mi piele și am intervievat pe alții din apropiere, în căutarea unor soluții mai potrivite pentru contextul meu. Și, fiindcă am obosit să mă tot plâng de lucrurile pe care ei nu le spun, am decis că e timpul să schimb eu ceva și să nu mai aștept să facă altcineva.

So, BIG NEWS! Am început să lucrez la un curs online unde am adunat tot ce am învățat până acum pe tema asta, tot ce-aș fi vrut să știu eu în urmă cu câțiva ani, când mă simțeam dependentă de telefon și diverse aplicații. L-am făcut cu gândul la cei din jurul meu și la contextul lor, ca să-i ajut să-și schimbe obiceiurile și să-și construiască o relație mai sănătoasă cu uneltele digitale. (estimez că până la sfârșitul anului îi dau drumul)

Dacă ești interesat de așa ceva și ai vrea să-ți dau mai multe detalii înainte să îl lansez, completează formularul de aici.

Acest text face parte din newsletterul meu, Friday Read, și a fost trimis abonaților în septembrie 2020. Te abonezi de aici.


2 Comments

  1. Pentru cei care vor s-o lase mai ușor cu Fb, dar nu doresc să-și închidă definitiv contul, recomand New Feed Eradicator pe Chrome https://chrome.google.com/webstore/detail/news-feed-eradicator-for/fjcldmjmjhkklehbacihaiopjklihlgg?hl=en

    Iar pe telefon să-și dezinstaleze aplicația și să foloseasca Fb doar în browser. E mai neplăcut.

Leave a Reply