Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Eram prin clasa a 10a când tata a început să evite să mai participe la ședințele cu părinții. Știa deja ce urmează să audă de la Andrei Florea, dirigul meu: “Chipurici și Rusu, fetele dvs au cele mai multe absențe din clasă” – Rusu fiind prietena mea cea mai apropiată, ne leagă peste 25 de ani de prietenie. Așa că cei doi Doru (și pe tatăl meu, și pe al ei îl cheamă tot Doru) începuseră să tragă la sorți, ca să vadă cine se duce la următoarea ședință. La un moment dat, printr-a 11a, am impresia că am bătut chiar recordul liceului de absențe făcute într-un an.
Nu ne propusesem neapărat să avem atât de multe absențe, dar pur și simplu nu reușeam să ne trezim de dimineață. La liceu începeam orele la 7:30 și până acolo făceam aproape o oră cu troleibuzul din Drumul Taberei. Așteptam întotdeauna vreo 4 sau 5 trolee până când într-un final reușeam să urcăm, fiindcă era mult prea aglomerat și nu aveam loc. Iar dacă nu reușeam să ieșim din cartier până în 7, să trecem de intersecția de la Răzoare, acolo rămâneam blocate. Era horror traficul, puteai să faci și jumătate de oră între două stații (pare că s-a mai îmbunătățit între timp, chiar și fără metroul ăla mult așteptat).
Evident, dacă întârziam la prima oră, ce rost mai avea să ajungem și la următoarea? Așa că primele ore le petreceam fie la barul Antic (era singurul local care deschidea așa devreme), unde ne mai adunam cu vecinii de la Mihai Viteazul, fie poșteam o porție mică de cartofi la McDonald’s-ul din pasajul de la Universitate – trăgeam de porția aia de parcă fiecare înghițitură era poleită cu trufe (dar asta era excepție, Mc era un lux pe care nu ni-l permiteam).
Într-a 12a deja începuse să mi se ia de liceu. Mă plictisisem. Nu reușisem să-mi găsesc locul, deși mă înțelegeam bine cu fiecare bisericuță și grupuleț: de la tocilarii clasici la IT geniuses, cool kids, gagicile care postau versuri romantice pe canalul de mIRC al liceului, rockerii care ascultau doar old-school și rockerii care ascultau “new commercial sh*t” (asta era marea schismă pe atunci) șamd – îi înțelegeam pe toți, înțelegeam ce-i motivează și ce-i leagă. Mi-erau cu toții dragi, dar eram aia care privea din afară și nu simțeam că aparțin niciunui grup. Așa că eram nerăbdătoare să scap de liceu, să văd ce-i mai departe, să trec la nivelul următor.
La finalul liceului m-am pus pe treabă. Am învățat pe brânci, în special în al doilea semestru, și la bac am luat nota 9.70. Aș fi luat probabil mai mult, dar am refuzat să particip cu “chetă” la ultima probă (culmea, și era fix sportul, la care am bifat cu brio baremul ăla).
Acel ultim semestru de liceu a fost momentul când am descoperit puterea trezitului de dimineață. Începusem să mă trezesc cam cu o oră mai devreme față de cum mă trezeam înainte, doar ca să învăț. Să mai citesc o dată niște notițe. Să mă mai uit pe niște hărți. Uneori era o oră, dar alteori erau 30 de minute sau mai puțin – dar am simțit diferența chiar și așa.
Știam că dacă nu-mi încep ziua așa și las pe mai târziu, sunt zero șanse să-mi iasă, că în timpul zilei intervin tot felul de lucruri care nu sunt sub controlul meu. Dar ora aia de dimineață? Era magică! Era doar a mea. Era liniște, nu exista nimic să mă întrerupă, să mă deraieze de la ce voiam să fac. Mi-a crescut atunci super mult încrederea în mine, în ce pot face.
Într-o zi obișnuită, probabil că avem la dispoziție doar 2 ore de concentrare intensă – mă refer aici la ore în care faci “knowledge work”, adică se duc pe taskuri creative sau lucruri care necesită gândire, când ai decizii importante de luat. Dacă le lași pe mai târziu în zi, când deja ai creierul obosit, impactul va fi mult redus.
Un studiu faimos făcut acum 12+ ani de Gloria Mark arăta că ne întrerupem la fiecare 10 minute și facem switch la alt task, după care ne ia în medie peste 23 de minute să revenim la ce făceam – dacă mai revenim. Când te întrerupi la 10 minute, este imposibil să mai ajungi să gândești în profunzime, să inovezi sau să te lovească muza. Suntem din ce în ce mai stresați, nerăbdători, superficiali și incapabili să înțelegem contextul sau perspectivele celorlalți oameni (probabil de aici vin și derapajele din toate postările și comentariile de pe social media).
Pandemia asta a avut un efect de detox asupra întregii lumi, fiindcă ne-a închis între patru pereți și ne-a forțat să ne reconectăm cu cine suntem noi de fapt. Am făcut tot felul de schimbări, am renunțat la diverse obiceiuri proaste, am început unele noi.
Doar că imediat ce am ieșit din izolare, deja am revenit la vechile obiceiuri. Presupun că e normal: dacă pui un dependent înapoi în mediul care-i hrănește dependența, normal că va reveni la obiceiurile vechi. Suntem ca niște copii care am revenit în fabrica de ciocolată și nu ne putem abține să nu gustăm din toate. Niciodată nu facem suficient de multe lucruri, niciodată nu avem suficient, vrem mai multe, ne supra-încărcăm programul, gonim în viteză după tot felul de stimuli, să fim și mai productivi (de parcă am fi calculatoare și nu oameni). Alergăm, alergăm, alergăm, la viteză maximă, și ne simțim ca și cum de abia reușim să ținem pasul.
Povesteam zilele trecute cu un prieten antreprenor care mi se plângea că nu știe unde i s-a dus ziua, că iar a fost haos și nu apucase să facă nimic din ce și-a propus. Începuse ziua (și săptămâna – că asta se întâmpla într-o luni) cu o întâlnire cu cineva care l-a rugat să-l ajute cu niște sfaturi de business. S-au văzut la o cafenea de lângă biroul persoanei respective, în colțul opus al orașului față de biroul lui – cam o oră dus până acolo, o oră întors de acolo, în traficul de dimineață. În loc să-și fi început ziua și săptămâna cu cele mai grele lucruri pe care le avea de făcut pentru cel mai important proiect al lui, a început cu trafic și o întâlnire. Era normal să se simtă tras în toate părțile, să simtă că nu mai e în control.
În zona de dezvoltare personală există o vorbă: Eat that Frog – în traducere liberă: mănâncă broasca aia. Este numele unei cărți de Brian Tracy și pe care n-am citit-o (titlul tradus în română este mult mai neinteresant: “Începe cu ce nu-ți place”), bazată pe un citat atribuit lui Mark Twain (deși este incert că ar fi spus cu adevărat asta): “Eat a live frog first thing in the morning and nothing worse will happen to you the rest of the day.”
Ideea este să ne începem diminețile cu cel mai important și greu task, iar restul zilei o să curgă mult mai ușor după ce deja avem un mic succes la “bord”. Programul ar trebui să reflecte prioritățile și să-ți începi ziua cu cele mai importante și grele lucruri. Lasă întâlnirile și lucrurile pe care le poți face ușor, pe pilot automat, pe a doua jumătate a zilei.
Cum ziceam, într-o zi obișnuită avem poate maxim 4 ore în care ne putem concentra și lucra la eficiență maximă. Spun maxim 4 ore fiindcă, de multe ori, nu reușim să ne concentrăm nici 2, trebuie să ne antrenăm creierul suficient ca să reușim să ajungem la mai multe ore de muncă. Problema este că în ultimii ani i-am permis să se atrofieze și nu mai avem nici 30 de minute de muncă de calitate pe zi.
Este mult mai ușor să ne trezim dimineața și să ne aruncăm cu capul direct în lucrurile care ne aduc plăcere pe termen scurt și sunt fun: verificăm ce s-a mai întâmplat în social media, în știri, în chat, în mail-uri. Procrastinăm fiindcă suntem înfometați după recompense imediate. Ne umplem capul cu toate astea și devenim agitați – de acolo e doar o spirală în jos, fiindcă felul în care ne începem ziua ne dictează și mood-ul pentru restul zilei.
Ne păcălim singuri cu lucruri care ne aduc plăcere rapidă în loc să îndurăm taskuri dificile (broaștele de care vorbeam mai sus), dar care ne ajută pe termen lung.
Zilele astea citesc o carte despre emoții și cum avem creierul „programat”. A evoluat mult perspectiva lor în ultimii 50 de ani: până în anii ‘70, se credea că emoțiile sunt doar niște inconveniențe care stau în calea rațiunii și că ar fi reprezentate de părți complet diferite ale creierului. De fapt, sunt interconectate, iar Richard Davidson, autorul cărții, a demonstrat asta prin super multe studii (e un pionier în domeniul neuroștiinței, profesor de psihologie și psihiatrie, a lucrat îndeaproape cu Daniel Goleman și Dalai Lama; o să revin cu detalii în raportul trimestrial al cărților citite).
Cercetările lui Richard Davidson au arătat cât de interconectate sunt emoțiile și rațiunea, dar și cum ne putem antrena atenția, ne putem modifica legăturile neuronale prin meditație și alte exerciții. Am povestit deja un pic pe tema asta într-un alt newsletter despre meditație – n-o să stau acum să reiau subiectul, îl poți citi aici dacă n-ai apucat atunci când l-am trimis.
Ce am mai descoperit în cartea asta și mi-a atras atenția a fost asta: Davidson spune că atunci când suntem energizați de emoții pozitive, atunci ne putem concentra mai bine, integrăm mai creativ informațiile, observăm mai bine rețelele sociale din care facem parte (mă refer la rolul nostru într-un anumit grup, context sau mediu, nu că ne-am aminti subit că ne-am făcut cont pe TikTok).
Dacă ne începem zilele cu emoții negative, stresați de știrile sau mail-uri, atunci o să ne concentrăm cu greu în restul zilei și n-o să mai fim la fel de eficienți.
Când eram eu în liceu, mi-era mult mai ușor să mă concentrez dimineața pe ce aveam de învățat pentru bac. Nu existau atât de multe surse să-mi distragă atenția cum există acum, nu aveam acces atât de ușor la ele și nici nu dădeau atât de mare dependență ca acum. Dar asta nu înseamnă că este imposibil să le ținem sub control.
În mail-ul următor o să revin cu niște sfaturi care să te ajute să te concentrezi mai bine pe ce obiectiv ți-ai propus tu. Cu alte cuvinte, să mănânci broasca aia! 
***
P.S. știu că printre voi, cei care mă citiți, sunt și foarte mulți tineri care acum termină liceul. Știu că vă simțiți rătăciți, cum mă simțeam și eu într-a 12a, știu că încă nu v-ați găsit direcția sau locul în lumea asta. Vă îmbrățișez, vă țin pumnii și vă las cu un fragment din discursul ăsta minunat al lui David Foster Wallace:
“There is no such thing as not worshipping. Everybody worships. The only choice we get is what to worship. And the compelling reason for maybe choosing some sort of god or spiritual-type thing to worship–be it JC or Allah, be it YHWH or the Wiccan Mother Goddess, or the Four Noble Truths, or some inviolable set of ethical principles–is that pretty much anything else you worship will eat you alive.
If you worship money and things, if they are where you tap real meaning in life, then you will never have enough, never feel you have enough. It’s the truth.
Worship your body and beauty and sexual allure and you will always feel ugly. And when time and age start showing, you will die a million deaths before they finally grieve you. On one level, we all know this stuff already. It’s been codified as myths, proverbs, clichés, epigrams, parables; the skeleton of every great story. The whole trick is keeping the truth up front in daily consciousness.
Worship power, you will end up feeling weak and afraid, and you will need ever more power over others to numb you to your own fear. Worship your intellect, being seen as smart, you will end up feeling stupid, a fraud, always on the verge of being found out.
But the insidious thing about these forms of worship is not that they’re evil or sinful, it’s that they’re unconscious. They are default settings. They’re the kind of worship you just gradually slip into, day after day, getting more and more selective about what you see and how you measure value without ever being fully aware that that’s what you’re doing.
And the so-called real world will not discourage you from operating on your default settings, because the so-called real world of men and money and power hums merrily along in a pool of fear and anger and frustration and craving and worship of self. Our own present culture has harnessed these forces in ways that have yielded extraordinary wealth and comfort and personal freedom. The freedom all to be lords of our tiny skull-sized kingdoms, alone at the centre of all creation. This kind of freedom has much to recommend it.
But of course there are all different kinds of freedom, and the kind that is most precious you will not hear much talk about much in the great outside world of wanting and achieving… The really important kind of freedom involves attention and awareness and discipline, and being able truly to care about other people and to sacrifice for them over and over in myriad petty, unsexy ways every day.
That is real freedom. That is being educated, and understanding how to think. The alternative is unconsciousness, the default setting, the rat race, the constant gnawing sense of having had, and lost, some infinite thing.”
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
