Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
“Este un copil extrem de inteligent, dar este superficială, cu mintea împrăștiată, nu vrea să se concentreze, nu stă locului. Poate, dar nu vrea.”
Iar auzeam adulții discutând despre mine ca și cum eu nu eram de față. Purtau exact aceeași conversație, cu aproape aceleași cuvinte. Uneori mai deveneam și răsfățată sau neastâmpărată. De data asta, era profesoara de meditații la germană care refuza să mai lucreze cu mine vreodată – și nu era nici prima, nici ultima care făcea asta. Maică-mea se făcea iar roșie la față și intra în pământ de rușine că era judecată de un străin ca fiind un părinte prost, iar eu începeam să casc, nerăbdătoare să terminăm odată cu asta.
Pff. Dacă aș fi primit o bancnotă de 2,000 de lei (aia frumoasă, de la eclipsă) pentru fiecare dată când un adult le-a spus părinților mei astea despre mine, poate aș fi petrecut pandemia asta într-un bunker pe propria-mi insulă exotică (Cristina, stai, dacă tot e bunker, la ce bun să fie pe insulă?).
Nu-mi amintesc să-mi fi fost vreodată cerută opinia, dar, în apărarea mea, aș fi argumentat că mă plictiseam foarte tare. Și că profesorul respectiv e un pămpălău care nu merită niciun minut din atenția mea. Nu eram convinsă că toate acele ore de germană sau matematică au vreun rol cu adevărat util. Desigur, puteam să mă descurc foarte bine la ele, dar întâi trebuia ca profesorul să-și câștige autoritatea, să demonstreze că merită respectul meu, să mă facă să înțeleg cum m-ar ajuta materia respectivă, s-o facă interesantă, și de abia pe urmă era răsplătit cu atenția mea. Mai eram și arogantă, tocmai fiindcă știam că mă duce creierul și puteam avea rezultate extraordinare – dar numai dacă voiam eu.
În speranța că mă va ajuta să-mi consum energia și să fiu cuminte, ai mei m-au încurajat să fac toate sporturile posibile. Doar între 4 și 14 ani țin minte că am făcut gimnastică, tenis, înot, baschet, atletism, jiu-jitsu, fotbal, volei. Eram o veveriță pe cocaină, cu doar două setări: frână sau NOS.
Acum am 32 de ani și nu s-au schimbat foarte multe. În continuare simt că mă încurcă multe din lucrurile pentru care eram certată în copilărie.
Există multe tomberoane în București care au primit scuze din partea mea, că nu mă uitam pe unde merg. Am mintea mereu încărcată și distrasă. Mă simt incapabilă să mă concentrez prea mult timp pe un singur lucru. Sunt dependentă de recompensele chimice primite în creier când consum o informație nouă. Spun da la orice, oricui. Mă entuziasmez când încep proiecte noi, dar mă și plictisesc la fel de rapid, motiv pentru care le și abandonez pe bandă rulantă. La fel cu cărțile pe care le citesc. Sau cu orice fel de task.
Mă întrerup din scris ca să mă duc la toaletă, unde îmi amintesc că voiam să pun niște rufe la spălat așa că încep să le separ, mă duc să iau detergent din debara, pe drum deschid telefonul și citesc niște mesaje intrate pe chat, intru în mail ca să rezolv din probleme, pe urmă îmi amintesc că trebuia să-i sun înapoi pe ai mei, mă întorc la laptop și intru în Evernote ca să caut niște citate salvate, iar odată ajunsă acolo mă apuc de făcut curat în notițe. O oră mai târziu, poate revin la ce făceam. Dacă mai revin. Am toată ziua fragmentată.
Oricând am un minut liber, simt nevoia să mi-l umplu cu ceva. Să mai avansez câteva minute dintr-un podcast, să mai bifez un mail, un newsletter, un articol salvat în Pocket, un mesaj. Seara citesc până adorm și-mi cade cartea pe față. Asta dacă nu lucrez până târziu în noapte – fiindcă doar atunci pot lucra cel mai bine, când s-au dus toate zgomotele. Atunci reușesc în sfârșit să mă concentrez și să nu mai fiu atât de preocupată de ce se întâmplă în restul lumii.
Ca să-mi consum energia, m-am (re)apucat de alergare. Îmi dă iluzia libertății și a autonomiei (că nu se știe niciodată când ne lovește apocalipsa zombie și e nevoie să traversez Carpații în alergare ca să mă salvez). Alerg până la birou sau la piață, alteori prin parc / pe lângă parc (dacă e închis din cauze de pandemie), alerg pe munte. Iar dacă nu alerg și sunt la calculator, am nevoie să fac ceva cu mâinile în fiecare secundă liberă, când nu tastez ca o războinică sau nu dau clickuri de mouse.
Probabil că toate astea vin dintr-o teamă de a mă plictisi și a rămâne singură, doar eu cu mintea mea. Sau o teamă de asumare. Teamă de a spune nu celor din jur, ca nu cumva să nu mă mai placă. Și mă ține captivă într-un cerc vicios.
Contextul cultural modern glorifică atenția de scurtă durată și construiește o societate din ce în ce mai incapabilă de a se concentra pe durate lungi de timp – ceea ce nu prea ajută. Podcasturile au episoade cât mai scurte. Știrile oferă din ce în ce mai puțin context. Melodiile difuzate pe radio trebuie să aibă maxim 3 minute. Serialele au episoade de scurtă durată, cu cadre rapide, scene scurte și agitate, pentru a menține interesul. Twitter, Instagram, Facebook, Slack, WhatsApp. FOMO.
Conștientă de dezavantajele proprii, de incapacitatea de a mă concentra, vâslesc împotriva curentului. Scriu articole și newslettere lungi, pe care nu știu dacă are cineva răbdare să le citească până la capăt. Când toată lumea face episoade scurte de podcast, eu le fac de 3-4 ore iar podcasturile pe care le ascult la rândul meu sunt la fel de lungi. Duc până la capăt cărți lungi de 1,000 de pagini. Mă înscriu la curse de alergare montană de 50 de km, care necesită multe ore de concentrare la antrenamente dificile. Am zile întregi când nu prea fac nimic și zile când lucrez enorm, până la margine de burnout.
E o gândire extremă, de tip “totul sau nimic”. Nu reușesc să-mi gestionez dependențele, să preiau înapoi controlul, așa că mi-e mai ușor să le evit complet. De asta mi-am și închis contul personal de Facebook în 2017. Când lucrurile devin prea copleșitoare, când oamenii cer prea multe de la mine, îmi dezinstalez complet WhatsAppul, nu mai răspund la niciun email, mesaj sau telefon. Nu sunt niște soluții reale, ci doar o fugă de responsabilitatea de a-mi seta niște limite, de a învăța să spun nu.
Este un miracol pentru mine că am reușit, totuși, să fac ceva în viața asta. Observ cimitirul proiectelor mărețe începute pe cont propriu (și abandonate) și simt că doar cei din jur mă ajută să mă “recalibrez”, eu fiind semi-incapabilă să fac asta pe cont propriu.
De ce scriu toate astea, de ce mă judec atât de aspru și risc să-mi trag singură preșul de sub picioare? Fiindcă primesc din ce în ce mai multe mesaje de la voi, cei abonați la acest newsletter, care-mi spuneți că cea mai mare problemă a voastră este imposibilitatea de a vă concentra și-mi cereți sfatul. În același timp, mi se pare fascinant că și cei care mă cunosc personal mă consideră una din cele mai ordonate și organizate persoane și spun că eu îi „recalibrez” pe ei. Eu nu mă văd deloc așa și nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi.
Ce pot în schimb să fac este să vorbesc despre toate lucrurile care m-au ajutat pe mine, în speranța că vor găsi și alții o soluție. Știu că sunt mai mari șansele să le pun și eu în aplicare astfel, mi-e mai mare rușine față de alții. Iar dacă ceva din ce scriu se întâmplă să fie de ajutor și altcuiva, e minunat și mă bucur.
Am foarte multe ‘unelte’ pe care le-am testat de-a lungul vieții pentru a încerca să mă concentrez. Câteva dintre ele am simțit că m-au ajutatt, la altele mi-a luat ceva mai mult timp să înțeleg cum funcționează, pe altele le-am catalogat drept bullshituri. Clar mai am foarte mult de lucru și fiecare zi pare o luptă continuă de auto-convingere.
Ce ajută? Să-mi fac agenda ca să-mi planific ziua / săptămâna / luna / anul. Să fac sport, în special alergare montană, care necesită un grad de concentrare extrem de mare (fiecare secundă de neatenție poate reprezenta un pas greșit și să fie periculoasă). Să-mi iau toate orele de somn și la o calitate ok. Să nu fac multitasking, să nu petrec prea mult timp pe email, chat, social media sau adunând și consumând informație (am testat zeci de aplicații care să mă ajute cu fluxul de conținut, să mă forțez să nu-mi petrec toată ziua adunând informație și aplicând oha). Să scriu în jurnal. Să-mi impun limite ca să nu mai muncesc prea mult. Probabil că peste câțiva ani mă voi apuca de grădinărit.
Dar, de departe, meditația este obiceiul care simt că m-a ajutat cel mai mult să mă concentrez și să devin prezentă. Scriu asta acum fiindcă i-am simțit efectul amplificat în aceste luni petrecute în casă, mi-a făcut viața mult mai ușoară și mă bucur că e ceva ce începusem să exersez dinainte (e ca un mușchi, simt că trebuie exersat zilnic, altfel se atrofiază).
M-a ajutat să cresc timpul dintre un impuls (fie el extern sau intern) și propria-mi reacție. Mi-a calmat zgomotul și gândurile random care-mi trec în fiecare secundă în propriul creier. Mă ajută să am răbdare, să cresc puterea de concentrare pentru lucrurile care contează și să fiu mai prezentă.
Că tot vorbeam de pandemie: parcă a pus un reflector uriaș pe ce fac cu mâinile mele – cel mai necesar nou super-skill pentru când merg la cumpărături. Am devenit mult mai conștientă de emoțiile mele într-o perioadă de incertitudine, în care toată lumea din jur se luptă cu anxietatea.
Dar dacă mi-ai fi menționat meditația în urmă cu câțiva ani, mi-aș fi dat ochii peste cap.
Am devenit receptivă și i-am dat o șansă doar după ce am descoperit niște abordări axate în știință, în special în neurologie, fără să se intre în aspectul spiritual.
Mă enervează că sunt foarte mulți șarlatani care au dat o reputație proastă meditației – din cauza asta am fost și eu sceptică atât de mulți ani și încă scrâșnesc dinții când aud cuvântul „mindfulness”. Sunt prea mulți auto-declarați guru care promovează meditația și ajung să profite de niște oameni vulnerabili, adică fix cei care ar avea cea mai mare nevoie de meditație.
La mine a durat vreo cinci ani până mi-am transformat relația cu meditația de la „hai, lasă-mă cu asta” la un obicei aproape zilnic, au fost câțiva factori care s-au adunat și au schimbat lucrurile:
1. Când am început să observ lunga listă a celor care fac performanță (indiferent de domeniu) și au obiceiul de a medita și au și vorbit public despre cât de mult îi ajută. Artiști, autori, atleți, antreprenori, Navy Seals, mulți la care nu m-aș fi așteptat vreodată.
Faimosul autor Robert Greene spune că meditația zen este unul din cele trei secrete care-l ajută să scrie și să gândească (celelalte sunt sportul și felul în care își face documentarea). Tot meditația l-a ajutat să revină la o viață normală după ce a avut accidentul vascular celebral de dinaintea lansării noii sale cărți, Laws of Human Nature.
Moby nici nu voia să audă de meditație, până când a aflat că producătorul de film David Lynch, pe care-l admiră, practică meditația și a zis să-i dea o șansă. Acum spune că o folosește ca să calmeze nebuna din capul lui și i-a făcut viața mai frumoasă. În urmă un an chiar și-a lansat un album pe Calm (o aplicație pentru meditat) pentru cei care au probleme cu somnul sau se luptă cu anxietatea.
Joe Rogan vorbește mereu despre cât de mult l-a ajutat meditația. Jocko Willink. Tim Ferriss probabil că are cea mai mare „colecție” de nume în Tools of Titans și Tribe of Mentors (cărțile lui din 2016 și 2017, unde a distilat sfaturile a sute de oameni care sunt printre cei mai buni din lume în domeniile lor). Sunt foarte mulți pe care-i admir și de care am tot aflat cât de mult credit dau meditației pentru succesul lor. Așa mi-a captat atenția și am devenit interesată să aflu mai multe, dar tot nu eram convinsă că e de mine.
2. Al doilea factor au fost cărțile lui Dan Harris, “10% Happier” și “Meditation for Fidgety Skeptics”. Scrise de un jurnalist și prezentator de știri tv care în 2004 a avut un atac de panică live, în fața a 5 milioane de oameni care urmăreau ABC News (acel moment a mai adunat ulterior peste 10 milioane de vizualizări pe YouTube). Făcuse materiale despre dezastre naturale, fusese și corespondent de război și locuise timp de câțiva ani în Afghanistan, Israel, Palestina, Iraq.
După ce s-a întors acasă în New York, și-a tratat depresia prin consum ocazional de droguri. Asta a fost cireașa de pe tortul factorilor care l-au adus în punctul în care a avut acel atac de panică live, un moment îndeajuns de dureros pentru el ca să-și schimbe viața – prin pași mici, nu peste noapte. I-a luat vreo 10 ani.
3. Factorul decisiv, care a reușit să combine toate piesele de puzzle într-un mod cu care am rezonat și în sfârșit am înțeles importanța lor în imaginea de ansamblu, a fost workshopul lui Andrei Roșca pentru stress and anxiety management, la care am participat anul trecut (l-a înregistrat și l-a lansat ulterior online, îl găsești aici, cu tot cu câteva cuvinte scrise de yours truly despre cât de mult m-a ajutat).
Știam deja episodul lui de podcast despre cum poți începe să meditezi și de ce, dar workshopul a „bătut în cuie” toate informațiile și am reușit să transform meditația din ceva on & off într-un obicei aproape zilnic.
***
Dacă ți-am captat interesul și nu știi de unde s-o apuci, pe lângă resursele spre care am dat linkuri mai sus, îți recomand să încerci și o aplicație dedicată – sigur va face lucrurile mai ușoare la început. Eu folosesc Waking Up a lui Sam Harris și 10% Happier a lui Dan Harris (pe asta am dat-o cadou cel mai des celor dragi). Înainte de evenimente importante (când urmează să vorbesc în public sau să iau un interviu și știu că am nevoie de mintea limpede), folosesc sesiunea lui Petre Bârlea din acest program de relaxare. Cei din jurul meu știu că recomandă Headspace, Calm sau Insight Timer.
Ce mi-aș fi dorit să știu / ce mi-aș fi spus eu la început, când m-am apucat de meditație: nu te arunca la juma de oră de meditație pe zi de la început, că o să te frustrezi. Dacă ai doar un minut pe zi pentru asta, e suficient – e mai bine decât 0. Nu există moduri greșite pentru a medita și e normal să ai zile în care pare că doar ai respirat cu ochii închiși, cu mintea în 7,000 de locuri. Există mai multe tipuri de meditație, testează și vezi care este cea mai potrivită pentru nevoile tale actuale. Și nu te aștepta la schimbări radicale peste noapte, la toți cei pe care i-am menționat mai sus a durat ani buni până să descopere cum și cât de mult îi ajută.
De final: sunt tare curioasă dacă ai recomandări de alte metode care te-au ajutat să te concentrezi, să-ți calmezi mintea, și ce simți tu legat de meditație. Că presupun că nu sunt singura care a avut o experiență de genul ăsta.
– Cristina
P.S. dacă știi pe cineva care ar avea nevoie să citească rândurile mele, dă-i un forward sau invită-l să se aboneze de aici: cristinachipurici.ro/newsletter. Mulțumesc! Dau o cafea cu prima ocazie.
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
