Comunicare digitală: mai multă calitate, nu cantitate

În fiecare săptămână am cel puțin o zi (de obicei în weekenduri) în care fac pauză de la orice înseamnă comunicare digitală. O zi întregă în care nu mai verific ce mail-uri îmi intră, ce mesaje primesc pe WhatsApp sau DM-urile de pe Instagram, fără să citesc articolele din Feedly sau oricare alt input extern. Sunt zile în care mă concentrez doar pe ce vreau să creez și-mi dau voie să consum doar surse de calitate de stimulare a creierului, adică workshopuri, conversații lungi, de calitate, și cărți. Telefonul îl țin oricum întotdeauna cu notificările oprite și pe silent, ca să returnez apelurile primite atunci când este convenabil pentru agenda mea, să nu risc să fiu întreruptă non-stop.

După astfel de zile de ‘digital detox’ ajung să trec prin aproximativ o sută de conversații care s-au adunat și pe care le recuperez dintr-un foc. Ca să pun în perspectivă nivelul actual de zgomot: sunt cel puțin o sută de oameni care vor ceva de la mine într-o zi obișnuită, fiecare cu nevoi și probleme diferite. Intră zeci de email-uri, sute de linii adunate în zeci de conversații pe WhatsApp, zeci de mesaje private pe Instagram etc. Astea sunt doar mesajele adresate în mod special mie, deci nu iau în calcul și restul zgomotului obișnuit, newsletterele sau articolele din feed. Și la mine încă e liniște, am oameni în jurul meu care primesc 500 de mesaje pe zi.

Exercițiile astea de deconectare îmi prind întotdeauna bine fiindcă îmi reamintesc că:
1. Niciodată nu arde nimic, totul mai poate să aștepte.
2. Sunt prea puține informații care să merite spațiu în mintea mea sau măcar o secundă de atenție.

Urgențele adevărate apar poate o dată pe an, dacă nu chiar mai rar, și întotdeauna aflu altfel de existența lor: printr-un telefon primit (ai dat vreodată SMS la 112?). Ca să fiu sigură că nu ratez acele cazuri când vreau să răspund la telefon fiindcă este o urgență, am setat telefonul astfel încât oamenii apropiați, cei care știu că nu mă sună pentru ‘chatter’ (este o listă foarte scurtă), să treacă peste silent mode. Același lucru se întâmplă dacă cineva mă sună de trei ori – poate trece peste silent mode, chiar dacă nu este pe lista aceea. O altă variantă pe care am mai văzut-o folosită în jur: cumpăratul unei cartele de telefon, un număr pe care să-l aibă doar o mână de oameni.

Există destule soluții de ‘workaround’ pentru lucrurile care pot arde cu adevărat. Sunt prea puține joburile și cazurile unde viteza de reacție să conteze cu adevărat, astfel încât să merite să fim conectați non-stop și să permitem oricui să ne întrerupă, de teamă ca nu cumva să ratăm ceva.

La nivel rațional, știu că nu este niciodată ceva atât de important încât să nu mai poată aștepta câteva ore. Emoțional, mă simt extrem de vinovată de fiecare dată când fac asta. Îmi place să fiu plăcută de cei din jur, motiv pentru care mi-e greu să spun ‘nu’ la orice cerere – chiar și la cele inocente, sub forma ‘vreau atenția ta / vreau să citești asap ce ți-am scris’. Este vorba de ego, de fapt, fiindcă vine din o supra-estimare a cât de multă nevoie au oamenii de conexiunea cu mine, de ajutorul meu, de părerea mea, de mesajele mele.

Doar că nu vreau să-mi trăiesc zilele prin sute de mesaje trimise pe chat, așa că următorul nivel la care-mi doresc să ajung este să-mi permit să ignor 98% din aceste mesaje by default într-o zi obișnuită. Sunt conștientă că numărul lor se va înmulți și îmi este imposibil fizic să fac față, să le citesc și să răspund tuturor, fiindcă n-aș mai ajunge să fac absolut nimic altceva.

Genul ăsta de conversații axate pe cantitate în loc de calitate rareori va putea schimba ceva în lume. Și mi-e teamă ca nu cumva să mă trezesc la sfârșitul vieții (care și-așa e scurtă) că în loc să-mi fi folosit timpul pentru a crea ceva cu adevărat valoros, n-am făcut decât să plimb email-uri sau emojiuri pe social media.

Cred că am o datorie mai mare față de cei din jur, chiar dacă poate că pe moment se vor simți lezați sau respinși din cauză că ‘le-am dat cu seen’ sau reject la apel. Dar știu că cei care merită să rămână în viața mea vor înțelege că, de fapt, nu îi resping pe ei ca indivizi, ci resping acea formă superficială de interacțiune cu ei.

Un ‘trigger’ uriaș a fost în 2015, atunci când am instalat o aplicație de monitorizare a timpului petrecut online și mi-am dat seama că pierdeam o oră pe zi pe Facebook (asta doar de pe desktop, probabil pe mobil mai pierdeam încă pe atâta). Ți se pare că o oră pe zi nu înseamnă așa mult? Așa am zis și eu, până am făcut un calcul care m-a ajutat să pun în perspectivă: o oră pe zi înseamnă în total 2 săptămâni din an. Două săptămâni irosite și care habar n-aveam unde se duceau. Câte lucruri ai realiza dacă ai avea două săptămâni extra într-un an?

Au urmat mai multe măsuri prin care mi-am limitat timpul irosit pe Facebook iar în 2017, cu o zi înainte să fi aniversat 10 ani de când aveam contul personal, am făcut un alt experiment: am zis să fac o pauză de o săptămână și l-am închis. Nu l-am mai redeschis de atunci, că mi-am dat seama că mi-e mai bine așa. Mai am doar o pagină pe care o țin din motive de marketing, unde postez, dar nu citesc nicio reacție.

Știu că pentru cei care mă cunosc de mult timp poate fi ciudat să citească rândurile astea. Cristina de acum câțiva ani era non-stop cu telefonul în mână, indiferent de context, ba uneori chiar se trezea în mijlocul nopții și răspundea la mail-uri și mesaje.

A fost un proces de transformare care a durat foarte mulți ani, compus din mulți pași mici, multe momente când am căzut înapoi în capcana junk communications. Poate peste câțiva ani o să interacționez într-un mod diferit cu tehnologia, fiindcă mi se vor schimba prioritățile și contextul.

Pariul pe care l-am pus cu mine este că viitorul le va aparține celor care vor fi în stare să creeze fără a se lăsa distrași de Facebook sau cel mai nou serial pe Netflix. Un om trăiește în medie 80 de ani. Eu am închis contul personal de Facebook înainte să împlinesc 30, astupând astfel una din găurile negre unde-mi dispăreau timpul, energia și atenția. Aș putea spune că am recâștigat ~18,000 de ore. Acum depinde de mine cum îmi ocup acele ore astfel încât să merite.

P.S. din două în două vineri trimit un email despre lucruri pe care aș fi vrut să le învăț la școală, cum ar fi impactul multitaskingului, cum să gândim critic, să luăm decizii mai bune și să ținem sub control anxietatea și zgomotul cauzate de abundența de informație. Dacă sunt genul de subiecte care te interesează, te poți abona sau citi arhiva aici: cristinachipurici.ro/newsletter.


1 Comment

  1. “Cred că am o datorie mai mare față de cei din jur, chiar dacă poate că pe moment se vor simți lezați sau respinși din cauză că ‘le-am dat cu seen’ sau reject la apel.”

    Auto-responder/message unde se poate? (desi cateodata mi se pare ca par mai ciudate astfel de metode la noi decat la persoanele din SUA)

    Cred ca partea cu silent pe telefon a cam ajuns inteleasa de mai toata lumea.

    Ca un scurt exemplu, cand eram mai mic si am observat ca ar fi timpul sa nu mai raspund la fiecare intrebare, am inceput sa spun mereu “posibil”, “probabil”, “nu stiu”. Pana la urma cei din jur s-au obisnuit si chiar daca mai radeam pe seama asta cu totii, eu unul m-am ales cu ce voiam si implicit, cu cat suntem noi mai multumiti, cu atat suntem o varianta mai buna cu cei din jur.

    Dar revenind la subiect, cred ca totusi mai e nevoie din cand in cand de astfel de postari ca a ta, chiar daca de multe ori ne spunem ca “stiam asta” sau “obviously”.

    Pana la urma daca asculti si pe cineva ca Gary Vaynerchuck (care nu a citit neaparat dezvoltare personala ci mai mult le-a trait), vezi ca principiile lui de baza sunt destul de asemanatoare cu lucrurile mentionate si prin cartile lui Dale Carnegie, si tot nu au devenit neaparat common sense.

Leave a Reply