Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
“Cristina, ajung seara târziu acasă, ruptă de oboseală și, cu toate astea, am impresia că n-am realizat nimic. A trecut ziua și nu știu cum sau unde s-a dus. N-am tăiat nimic din lista de to do, din tot ce-mi propusesem, și cu toate astea n-a fost nici măcar un minut în care să nu muncesc, să stau și eu un pic liniștită.”
E o dimineață de vară târzie (cum parcă sunt toate în ultima perioadă) și o ascult povestind în timp ce sorb încet dintr-o cafea. Sunt un pic emoționată, fiindcă am în față o femeie de succes, pe care o admir de ceva vreme. E printre cei mai buni din România pe treaba ei, este respectată, are o comunitate mișto de oameni care o urmăresc. Dar, cu toate astea, mă uit la ea și nu-mi vine să cred că îmi spune că nu e deloc mulțumită de nivelul ei de productivitate și eficiență. Simte că aleargă cu toate puterile înainte și cu toate astea parcă stă pe loc.
O înțeleg, o înțeleg chiar prea bine. Am fost acolo ani întregi. Hei, uneori încă mai am zile când sunt acolo, ceea ce doar mă face să mă recalibrez și să fiu și mai defensivă cu limitele pe care mi le-am impus.
Nu apucă să termine de spus tot ce avea pe suflet, că începe să-i vibreze telefonul. Și-l lăsase în față, pe masă, în dreptul cafelei, așa că îi este ușor să-și arunce ochii o fracțiune de secundă pe ecranul luminat, prilej să-i spun că, dacă e ceva urgent, poate să răspundă. “Ah, nu, sunt doar notificările de la messenger. Să văd preview-ul, că mi-e frică să nu cumva să ratez ceva urgent…”, se disculpă.
Trăim într-o lume care este într-o permanentă competiție să ne distragă de la ce ne-am propus să facem, să ne consume energia și spațiul mintal.
Am devenit dependenți de a ne verifica în permanență telefonul, unde suntem bombardați de un flux continuu de informație care se luptă pentru atenția noastră. Ba un mail de la un coleg, ba un mesaj pe Slack, ba o alertă de breaking news de pe Biziday. Toți vor ceva de la noi, toți vor să-și impună agenda. Și nu ne mai deconectăm niciodată, acum am ajuns să mâncăm cu ochii în telefon, să ne uităm la un serial în timp ce mai stăm puțin și pe WhatsApp, să ieșim cu prietenii în oraș, dar mai întrerupem conversația ca să ne verificăm mesajele. Parțial ancorați în „aici, acum”, parțial oriunde altundeva.
Da, e normal ca pe urmă să ne întrebăm unde ni s-a dus timpul.
Suntem hiper-conectați, avem acces la toată informația posibilă din lume dar, cu toate astea, nu mai suntem în stare să învățăm, nu mai ajungem să facem muncă de calitate, că suntem întrerupți de mici focuri, și nici relațiile nu mai sunt la fel de puternice. A crescut volumul, dar ne-am blocat la un nivel superficial. Ne simțim mai singuri, mizerabili și incompetenți ca oricând.
Ne oferă iluzia că am fi mai informați sau în control. Încercăm să trecem prin notificări, să răspundem la ele din ce în ce mai rapid, ceea ce doar încurajează un val nou de mesaje. Ca o Hydra căreia îi tai un cap și te trezești că răsar alte șapte la loc.
La nivel rațional, ești conștient că nu e niciodată nimic cu adevărat urgent sau important. Dacă e, vei afla cumva. Altcumva. Există un motiv pentru care nu poți da sms-uri (sau un tweet) la numărul de urgențe, ci poți doar suna.
Multitaskingul adaugă o doză uriașă de stres și anxietate. Atunci când permitem altora să ne întrerupă non-stop, să își impună agenda asupra noastră, suntem mereu ‘on the edge’. Sărim dintr-un task în altul și lucrăm superficial, fiindcă nu mai reușim niciodată să intrăm într-o stare de flow. Ne este teamă că în orice moment putem să fim întrerupți.
Ne lipsește spațiul necesar pentru a putea fi creativi – și nu mă refer la spațiu fizic, ci la cel mintal. Nu mai avem niciodată momente în care să ne permitem să ne plictisim, să lăsăm mintea să zboare unde vrea ea, fără vreun scop. Am uitat cum e să fim plictisiți, fiindcă încercăm să umplem fiecare secundă liberă cu inputs, fie că e vorba de încă o carte, încă un episod, încă un articol citit pe internet, încă un newsletter. Vrem să fim în permanență conectați la alți oameni, vrem să fim amuzați, vrem o sumedenie de informații noi și cât mai variate.
Așa cum pentru atleții de performanță odihna și somnul sunt la fel de importante ca antrenamentele, așa avem nevoie de spațiu și liniște pentru a digera informația și a ne permite să venim cu idei noi – de ce suntem mai creativi când suntem sub duș?
O oră fragmentată nu mai este o oră, este un haos din secvențe de minute. Nu poți fi eficient.
Multitaskingul duce la o calitate redusă a muncii. Ajungem să avem probleme să ne organizăm gândurile, nu mai suntem în stare să discernem informația relevantă și ne ia mult mai mult timp să ducă până la capăt aceleași taskuri. Facem mult mai multe greșeli, chiar și la taskuri simple – echivalentul unui IQ scăzut în medie cu 10 puncte sau al unei nopți de nesomn.
Mintea noastră este ca un mușchi. De fiecare dată când ne lăsăm întrerupți de vibrații, ping-uri, poke-uri și alte notificări, când nu mai avem perioade de concentrare lungă (să citim o carte sau mail-uri lungi, precum astea pe care le primești de la mine), devenim din ce în ce mai vulnerabili la distracții, fiindcă pierdem acel antrenament al concentrării.
Imaginează-ți cum ar fi dacă ai deschide acest email imediat când l-ai primit de la mine, fiindcă l-ai vedea în inbox și nu-ți place să ai notificări lăsate necitite. Probabil ai vedea că este foarte lung, n-ai avea timp să te concentrezi chiar atunci asupra lui, fiindcă mai ai altele de făcut sau ar interveni alte lucruri și te-ai lăsa întrerupt. L-ai închide și redeschide pe urmă de câteva zeci de ori pe parcursul zilei de vineri, poate și în weekend, până l-ai duce la capăt. Din cauza fragmentării, însă, nu ar mai avea un impact la fel de puternic ca atunci când l-ai citi și ai fi concentrat sută la sută doar pe aceste rânduri.
Atunci când facem switch de la o activitate la alta, când trebuie să schimbăm contextul de la taskul A la taskul B, durează ceva. Atenția noastră nu urmează imediat – un procent din atenție („attention residue„
rămâne blocat la taskul original, este un cost pe care-l plătim.
De fiecare dată când ne verificăm mail-ul “doar un pic” sau ne lăsăm întrerupți, durează în medie aproximativ 23 minute ca să ne întoarcem la taskul original. Asta dacă mai revenim, dar de multe ori nu reușim.
Prin fiecare “verificat rapid de mail / mesaje pe WhatsApp / Slack / whatever” nu facem altceva decât să introducem un nou target pentru atenția noastră. De fiecare dată când vedem mesaje de care nu ne putem ocupa chiar atunci, pe loc (de ex, dacă verificăm mail-ul în metrou, dar nu putem sau nu avem toate informațiile necesare ca să putem răspunde pe loc), vom avea mereu taskuri în capul nostru care rămân neterminate. Ne stresează și ne afectează și calitatea somnului – fiindcă lăsăm în creierul nostru lucruri de care nu ne putem ocupa în acel moment. Nu ne mai putem concentra pe altele, dar nici nu putem să ne scoatem din cap acele targeturi noi ale atenției.
Încă ceva. Simpla prezență a telefoanelor mobile în aceeași cameră cu noi ne reduce capacitatea de a ne concentra sau a învăța. Chiar și atunci când nu le folosim, chiar și dacă sunt întoarse cu fața în jos, chiar și atunci când sunt închise.
Poate mai grav este că avem iluzia că am fi mai eficienți atunci când facem multitasking, dar toate studiile arată că ne descurcăm mult mai rău decât cei care preferă să ia câte un task pe rând. La nivel instinctiv, știm asta: dacă suntem într-o mașină și șoferul face o depășire care ni se pare doar un pic mai riscantă, brusc încetăm să mai vorbim – suntem conștienți că cel care este la volan nu va fi atent la ce se discută și, oricum, nici nu vrem să-i distragem atenția. Și atunci de ce tratăm diferit felul în care ne comportăm și lucrăm? Credem că noi suntem mai speciali, că noi putem, dar alții nu pot?
Când vine vorba de generația tânără, care a crescut hiperconectată la tehnologie, lucrurile stau și mai rău. Mă refer la cei care-și fac temele sau învață în timp ce se uită și la vloguri, își dau mesaje, ascultă muzică sau verifică social media. Ai crede că, fiind obișnuiți să facă mereu multitasking și să sară de la una la alta, creierul lor se adaptează mai ușor și funcționează eficient astfel, nu? Well, nu.
Copiii nu pot rezista să facă multitasking și nici măcar nu sunt conștienți de felul în care îi afectează. Le este mult mai greu să-și amintească ce învață, memoria lor este mult mai superficială și au mai mari lipsuri decât dacă ar fi fost atenți la ceea ce încearcă să memoreze. Înțeleg și își amintesc mai puține, le este mai dificil să folosească informațiile acumulate în alte contexte, să creeze analogii. Noul marshmallow test a devenit acum abilitatea de a rezista la un telefon care bâzâie sau o notificare care apare.
Nu, multitaskingul nu ne face mai productivi, ci doar satisfăcuți emoțional pe termen scurt. Multitaskingul e mai fun, ne hrănește nevoia de varietate, nu ne mai simțim singuri, plictisiți sau nesiguri pe noi. Avem iluzia că facem mai multe lucruri, deoarece jonglăm cu mai multe deodată, dar, pe termen lung, ne prăjește creierul. Și ne trezim la finalul zilei că ne întrebăm ce am realizat și habar n-avem să răspundem, deși timpul ăla clar s-a dus undeva.
Dacă vrei să citești mai multe pe tema asta, o carte foarte bună este Deep Work, a lui Cal Newport. (dacă am început să sun ca un disc stricat, fiindcă deja sunt mai bine de doi ani de când tot scriu despre ea, sorry, not sorry. 
).
Și două conversații utile:
– Această conversație despre productivitate dintre Andrei Roșca și Petre Bârlea
– Acest interviu luat de Tom Bilyeu lui Cal Newport la Impact Theory
To be continued
Ce mai citesc zilele astea:
Range: How Generalists Triumph in a Specialized World, de David Epstein
Timp de mulți ani, s-a propagat ideea că dacă vrei să excelezi într-un domeniu trebuie să începi devreme, cât mai devreme, să te concentrezi pe un singur lucru, acel lucru să fie cât mai nișat / specializat și să ignori orice altceva.
Când suntem forțați să ne decidem devreme asupra specializării este ca și cum am decide să ne căsătorim cu prietenul / prietena din liceu. Pare o idee bună la momentul respectiv (poate uneori chiar e), suntem convinși că suntem suflete pereche și o să trăim împreună fericiți până la adânci bătrâneți. Pe urmă descoperim că am făcut o greșeală uriașă, că au apărut domenii noi, joburi care nu erau “în meniu” la momentul respectiv și care ne atrag, dar ne este frică să mai schimbăm direcția, fiindcă am investit deja prea mult în ceva.
Poate fi reconfortant să credem că există reguli clare după care se întâmplă lucrurile, că mâine nu se vor schimba și că totul este ordonat și disciplinat. Doar că lumea în care trăim nu funcționează așa. Într-adevăr, există domenii unde se repetă aceleași patternuri și se desenează între niște linii clar definite, așa cum se întâmplă în șah, golf sau muzică clasică. Dar, în rest, regulile jocului sunt neclar, incomplete și se schimbă peste noapte fără să te anunțe.
Este o deconectare între ce suntem învățați în școală și ce se întâmplă după ce ieșim de pe băncile ei (nu e de mirare că 3/4 din cei care termină facultatea ajung să aibă o carieră care n-are nicio legătură cu ce au studiat). La școală suntem învățați ce să gândim, dar nu ne învață nimeni cum să gândim. Nu putem gândi critic sau să reușim să scoatem lucrurile învățate și să le aplicăm și în alt context. Suntem răsplătiți pentru a învăța lucruri pe termen scurt, pentru teste, dar nu se imprimă nimic util pe termen lung. Ajungem să memorăm diverse informații sau formule care devin din ce în ce mai rapid inutile, fiindcă pot fi automatizate, sau sunt înlocuite de informații noi care le contrazic.
Cartea pe care am citit-o zilele astea și ți-o recomand este Range, a lui David Epstein. El ne arată că există și alte moduri prin care să ajungem să excelăm, nu doar traiectoria în care începem devreme și ne super-specializăm. Citește-o dacă te simți blocat în carieră și ți-e teamă să faci o schimbare, fiindcă ai credința că doar oamenii instabili schimbă joburile des, ai nevoie de „grip” și „winners never quit”. Citește-o dacă ești la începutul carierei și simți că este presiune pe tine să-ți găsești pasiunea, dar habar nu ai ce vrei să faci sau de unde s-o apuci. Citește-o dacă ești părinte și te întrebi dacă merită să-ți împingi copilul să se axeze pe un singur domeniu, la care pare că excelează.
Am scris aici mai multe despre ea (la final vei vedea o listă cu mai multe cărți bune despre cum învățăm & gândire critică): De ce generaliștii fac performanță într-o lume a supra-specializării?
Și un articol recent de la Ryan Holiday: Why ambitious people have (unrelated) hobbies
Pe vinerea cealaltă,
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
