De ce generaliștii fac performanță într-o lume a supra-specializării? (David Epstein – Range)

În The Checklist Manifesto, Atul Gawande glumea referitor la nivelul de specializare din medicină. S-a ajuns să se exagereze atât de mult cu dezvoltarea unei versiuni proprii a zicalei “dacă ai un singur ciocan, totul pare a fi un cui potrivit”, încât spunea că atunci când se fac glume despre chirurgi dedicați urechii drepte sau stângi, trebuie să verifice ca să fie siguri că nu există așa ceva pe bune.

Gawande a studiat ca să devină chirurg general, ceva ce mai există doar în cele mai izolate locuri din lume, așa că s-a specializat pe chirurgie oncologică de urgență. Specializarea aleasă în continuare era prea generală, așa că s-a nișat și mai mult, pe cancerele glandelor endocrine.

Cu toată ultra-specializarea medicilor, în continuare se fac greșeli și cel puțin jumătate din decesele de pe urma operațiilor și complicațiilor sunt considerate a fi evitabile (statisticile sunt de acum 10 ani).

Cam în aceeași perioadă cu cartea lui Gawande, jurnalistul și scriitorul canadian Malcolm Gladwell publica Outliers: The Story of Success, cartea de pop science în care a disecat ce-i diferențiază pe cei care au ajuns printre cei mai buni din lume în domeniile lor.

Prin ea, Gladwell a popularizat teoria că este nevoie de 10,000 de ore de practică și exercițiu dacă vrei să ajungi să stăpânești un domeniu și să fii în top. Și-a argumentat teoria dând exemple precum Bill Gates (care a fost privilegiat să aibă acces la calculator într-o perioadă în care aproape nimeni din lume nu avea și a și profitat de asta, stând nopți întregi ca să învețe să programeze) sau Beatles (care au avut showuri în Germania aproape în fiecare seară timp de 2 ani și asta i-ar fi făcut să fie printre cei mai buni).

Presupun că Outliers a avut atât de mare succes deoarece teoria asta ne face să ne simțim bine în pielea noastră. Dacă talentul și genele nu contează și este de ajuns să investim suficient de multă muncă ca să ajungem și noi la acel nivel, înseamnă că totul e sub control! Sau oare?

Paranteză rapidă, dar cred că este important să pun în perspectivă: 10,000 de ore înseamnă aproape 3 ore pe zi, zi de zi, timp de 10 ani (un studiu apărut luna trecută spunea că românii se uită la TV sau video online în medie peste 3 ore pe zi).

Se pare însă că Gladwell a interpretat selectiv studiul pe care și-a bazat întreaga carte. Atât de selectiv, încât autorul studiului original s-a simțit nevoit să-și scrie propria carte, în care să explice și ce a învățat el din cei 30 de ani în care a studiat cum ajungi să fii expert în ceva. Așa a apărut Peak: Secrets from the New Science of Expertise, a lui Anders Ericsson.

Ericsson a argumentat că nu este îndeajuns să investești 10,000 de ore în practică, ci este nevoie de deliberate practice. Cei care sunt printre cei mai buni la ceea ce fac nu doar repetă la nesfârșit același lucru, pe pilot automat. Ei studiază ce funcționează, cum pot evolua mai rapid, sunt supravegheați de antrenori care-i ghidează și le dau feedback imediat pentru a-și îmbunătăți performanța (deliberate practice este o sub-categorie a deep work).

Un ultra-maratonist nu se antrenează alergând în fiecare zi 100 de km, pe pilot automat, la același pace, fiindcă singurul lucru pe care l-ar câștiga ar fi doar niște accidentări. În schimb, are un plan de antrenamente diversificat și atent gândit, în care odihna este la fel de importantă. Cu alte cuvinte, este axat pe eficiență, în niciun caz pe volum, ca să nu se plafoneze.

A doua problemă evidentă la teoria celor 10,000 de ore, sub forma în care a fost popularizată de Gladwell, este că nu toate domeniile sunt egale. Da, poate că dacă investești 10,000 de ore într-un skill de care nu-i pasă nimănui o să ajungi rapid printre cei mai buni din lume. Baftă dacă vrei să faci asta în domenii unde există competiție crescută (eventual și costuri mici pentru a intra și a te ține de acel lucru). Mai ales acum când toată lumea are acces la aceleași surse de informații, disponibile în abundență. Clar nu este de ajuns să bagi cârcă 10,000 de ore ca să te diferențiezi și să ajungi în top 1% al unui domeniu.

În Range: How Generalists Triumph in a Specialized World, David Epstein a construit pe toate aceste teorii și a pus piesele de puzzle cap la cap.

Timp de mulți ani, s-a propagat această convingere că dacă vrei să excelezi într-un domeniu trebuie să începi devreme, extrem de devreme, să te concentrezi pe un singur lucru și de preferat ca acel lucru să fie cât mai nișat și specializat.

Doar că lumea în care trăim nu funcționează așa. Da, există domenii unde se repetă aceleași patternuri și se desenează doar între niște linii clar definite, așa cum se întâmplă în șah, în golf sau în muzică clasică. Dar, în rest, regulile jocului sunt neclare și incomplete. Te prinzi azi de cum funcționează, dar mâine realizezi că s-au schimbat. Sau s-ar putea să te înșele feedbackul primit, să ajungi la concluzia că corelația implică și cauzalitate.

Poate fi reconfortant să credem că există niște reguli clare după care se întâmplă lucrurile, că mâine nu se vor schimba și că totul este ordonat și disciplinat. Epstein argumentează că supra-specializarea poate funcționa doar în anumite domenii – în prea puține ca să ne ajute cu ceva în viață.

La școală suntem învățați ce să gândim, dar nu ne învață nimeni cum să gândim. Nu suntem în stare să gândim critic sau să reușim să scoatem lucrurile învățate și să le aplicăm și în alt context. Suntem răsplătiți pentru a învăța lucruri pe termen scurt, pentru teste, dar nu se imprimă nimic util pe termen lung. Ajungem să memorăm diverse informații sau formule care devin din ce în ce mai rapid inutile, fiindcă pot fi automatizate, sau sunt înlocuite de informații noi care le contrazic.

Este o deconectare între ce suntem învățați în școală și ce se întâmplă după ce ieșim de pe băncile ei. Trei sferturi din cei care termină facultatea ajung să aibă o carieră care n-are nicio legătură cu ce au studiat.

Când suntem forțați să ne decidem devreme asupra specializării este ca și cum decidem să ne căsătorim cu prietenul / prietena din liceu. Pare o idee bună la momentul respectiv (poate uneori chiar e), suntem convinși că suntem suflete pereche și vrem să trăim împreună până la sfârșitul vieții. Pe urmă există șansele să descoperim că am făcut o greșeală uriașă sau că au apărut domenii noi, joburi care nu erau „în meniu” la momentul respectiv și care ne atrag, dar ne este frică să mai schimbăm traiectoria, fiindcă am investit deja prea mult într-o anumită direcție.

Cu cât ne specializăm mai mult în ceva și devenim mai ‘experți’, cu atât ajungem să fim mai încuiați la minte. Cei care sunt experți sunt și cei mai defensivi când li se demonstrează că ar fi greșit cu ceva.

Epstein ne arată că există și alte moduri prin care să ajungem să excelăm, nu doar traiectoria asta în care începem devreme, cât mai devreme, ne concentrăm pe un singur lucru și ignorăm orice altceva, ca să atingem performanța.

Cartea începe cu un exemplu pe care probabil că-l știi deja: povestea lui Roger Federer. Părinții nu l-au împins spre niciun sport, deși mama lui era antrenoare de tenis pentru juniori. În copilărie era plin de energie și nu putea să stea locului, așa că l-au trimis să încerce și ski, și înot, și wrestling, și skateboarding. L-au fascinat în special sporturile care implicau o minge, așa că a jucat și fotbal, handbal, baschet (unul din idolii lui era Michael Jordan), tenis de masă, bedminton și, evident, tenis. Mulți ani mai târziu, a spus că toate acele sporturi l-au ajutat cu coordonarea și să ajungă unde a ajuns.

Charlie Munger, unul din gânditorii mei favoriți și mâna dreaptă a lui Warren Buffett (conduc împreună Berkshire Hathaway, care are cel mai valoros stoc din lume), și-a dezvoltat ceea ce numește Multiple Mental Models. Este un set de ‘unelte’ care împrumută idei, principii, metode și teorii din toate disciplinele posibile, de la matematică și economie la biologie, istorie și psihologie. Acest ecosistem îl ajută să ia decizii mai bune atunci când face investiții: “If there are 20 factors and they interact some, you’ll just have to learn to handle it – because that’s the way the world is”.

‘Range‘ este plină de studii legate de sistemul educațional, felul în care învățăm și ne alegem cariera, și vine în completare cu povești ale unor oameni care au ajuns să exceleze la vârste înaintate și să inoveze în domenii care n-au nicio legătură aparentă cu experiența lor de dinainte.

Cartea este nouă, s-a lansat în urmă cu doar câteva luni și mi-a atras atenția încă de la copertă, unde este recomandarea lui Malcolm Gladwell: “For reasons I cannot explain, David Epstein manages to make me thoroughly enjoy the experience of being told that everything I thought about something was wrong. I loved Range.”

Citește Range a lui David Epstein:
– Dacă ești părinte, în primul rând – ca să nu-ți forțezi copilul să se axeze pe o singură materie la care pare că excelează și pe urmă, ca adult, să se trezească într-o criză existențială.
– Dacă te simți blocat în carieră și ți-e teamă să faci o schimbare, fiindcă ai fost crescut cu ideea că doar oamenii instabili schimbă joburile des și „winners never quit”.
– Dacă ești la începutul carierei (sau nu mai ești de mult) și simți presiunea să-ți găsești pasiunea, să afli care este misiunea ta în viață, dar habar nu ai de unde s-o apuci.
– Dacă vrei să înțelegi mai bine felul în care învățăm.

Ca să afli mai multe, citește acest review din New York Times: ‘Remember the ‘10,000 Hours’ Rule for Success? Forget About It‘

Și îți recomand și acest interviu de pe Daily Stoic: ‘Bestselling Author David Epstein On Philosophy, Accepting Obstacles, and Why Generalists Triumph in a Specialized World’.

Du-te și mai în profunzime cu unele din cărțile mele preferate despre cum să înveți să gândești în era modernă:
– Garry Kasparov – Deep Thinking (despre ce ne diferențiază într-o eră dominată de machine intelligence)
– Daniel Kahneman – Thinking, Fast and Slow (despre erorile în gândire);
– Nassim Nicholas Taleb: toată seria Incerto (cu riscul să mă înjuri, fiindcă nu sunt niște cărți ușoare, dar îți vor schimba radical perspectiva asupra lumii);
– Cărțile lui Barbara Oakley: A Mind for Numbers și Mindshift (Barbara este poliglot, a făcut performanță în multe domenii fără legătură între ele, și este și creatoarea celui mai popular curs online din istorie, Learning How to Learn, terminat de milioane de studenți pe Coursera);
– Josh Waitzkin – The Art of Learning (Josh a fost campion mondial în multe domenii complet diferite: în copilărie a dominat lumea șahului, după care a schimbat complet domeniul și a făcut performanță în tai chi – o formă de arte marțiale; în prezent conduce o fundație dedicată învățării, are centură neagră în Brazilian Jiu Jitsu, și se specializează în paddle surfing și foiling – nu știu dacă avem traduceri în română);
– Robert Greene: Mastery (despre cum să ajungi să stăpânești un domeniu – o carte presărată cu multe exemple din istorie și bine documentate).

Iar dacă vrei mai multe recomandări de cărți sau alte resurse care să te ajute să gândești critic și să evoluezi mai rapid, indiferent de interese sau domeniul în care lucrezi, îți recomand să te abonezi la newsletterul meu.