Radu Restivan și povestea comunității 321sport

radu-restivan-321sport

Cu Radu m-am cunoscut când aveam 20 și ceva de ani – încă avem 20 și ceva, doar că acum suntem mai aproape de 30, iar pe atunci de abia apucasem să schimbăm prefixul. Lucram amândoi în media, el pe sport, eu cu muzica mea, joburi care ne țineau lipiți de birou de dimineața până seara.

Habar n-aveam că, peste doar câțiva ani, ne va uni sportul și ne va ajuta să legăm o prietenie strânsă.

În tot timpul în care n-am mai păstrat legătura, în urma unui mix de factori, Radu s-a îngrășat foarte mult, sărise de suta de kile. La un moment dat, a decis că e timpul să pună punct stilului nesănătos și s-o ia de la capăt. Un nou moment 0.

Și-a schimbat complet viața datorită sportului. A început cu ore de spinning – și ulterior a devenit instructor de spinning. S-a apucat de alergat – dacă la început nu reușea să alerge nici măcar un kilometru, a muncit până a ajuns să alerge primul lui semi-maraton (21 de kilometri). Pe urmă primul maraton (42 de kilometri). Prima alergare pe munte. Primul ultramaraton.

La un moment dat, a decis că vrea să-i ajute și pe alții să-și depășească limitele. A pus bazele proiectului 321sport, o asociație dedicată tuturor celor care doresc să-și schimbe viața prin sport. A început cu un om, în ianuarie 2015… and the rest is history, cum s-ar spune.

Despre cum a crescut și comunicat această comunitate sportivă, cât de multă muncă este în spate, colaborările cu brandurile, cât de mare este ego-ul unor “influenceri” și obstacolele de care s-a lovit (și se lovește în continuare) am discutat cu el în interviul pe care urmează să-l citiți. Sper. Fiindcă merită, deși știu că e gargantuan.

de-la-1-la-21-finalul-celui-de-al-doilea-sezon-bucharest-marathon-2015



Povestea 321sport începe cu tine, în momentul în care ai realizat că ai depășit suta de kilograme și doctorul te-a făcut să conștientizezi că, de fapt, ai 0.1 tone. Atunci te-ai speriat de cât de sedentar ai ajuns și ai decis să-ți schimbi viața prin sport. Ok, te-a influențat faptul că îți poți exprima greutatea în tone, dar mai sunt mulți alți oameni care se plâng că s-au îngrășat și, totuși, nu iau nicio măsură pentru a remedia situația. La tine ce a făcut diferența, ce alți factori te-au motivat să te apuci de treabă (și să te și ții)?

Nu aveam 0.1 tone, aveam peste 0.1 tone, și asta cred că e important, cumva, ca mindset.

Sigur, asta e doar o trecere pe hârtie a unui cumul de lucruri negative care vin cu treaba asta. Să fii supraponderal, obez, nu înseamnă doar să-ți fie urât cu felul în care arăți în oglindă, cât înseamnă să te simți mai rău, să te trezești mai obosit, să ai un stil de viață mai delăsător.

Sau cel puțin așa mi s-a întâmplat mie, asta a fost ce simțeam eu la momentul respectiv. Nu era neapărat o chestiune de kilograme, cât de faptul că nu-mi plăcea unde am ajuns ca om.

Ok, asta a fost la început, dar, pe lângă asta, ce te-a făcut să te și ții de sport? Fiindcă mulți se apucă și renunță, sunt dezamăgiți fiindcă se așteaptă la rezultate rapide.

E o chestiune în care trebuie să ai foarte multă răbdare, să fii consecvent. Și asta deși pare că “eh, ce mare chestie să mă duc la sport în fiecare zi”. Băi, uneori e greu să te duci. Să te ții de sport, să ai răbdare, să-ți planifici în fiecare zi să te trezești foarte dimineață sau să mergi foarte târziu, să-ți dai programul peste cap.

Uneori se întâmplă să slăbești 2-3 kile într-o lună, alteori se întâmplă să nu slăbești deloc, și tu să fi continuat să faci sport, motiv pentru care poți să te întristezi destul de repede și să-ți spui “ok, nu se mai întâmplă nimic, ce fac?”.

Trebuie să ai răbdare și să accepți faptul că organismul tău nu se schimbă de pe azi pe mâine. Că schimbările drastice, despre care se vorbește pe la teleshopping, “slăbește acum, întreabă-mă cum”, pastile minune cu care slăbești 10 kile într-o lună, toate astea sunt niște mizerii sinistre sau niște minciuni.

Lucrurile ar trebui să se întâmple pe un făgaș normal, adică să fie cărămidă cu cărămidă pusă acolo. Dacă nu construiești o fundație serioasă pentru ce-ți dorești să faci, n-o să existe nici rezultate pe termen lung.

Plus că sunt foarte mulți oameni care țin un regim drastic sau bagă sport foarte mult într-o perioadă determinată, slăbesc sau își ating anumite obiective – aleargă o cursă în x ore, dau 10 kile jos, încap în hainele de la nuntă, după care they fuck it. Se bucură de acel rezultat și renunță complet la sport. Și, evident, ajung undeva aproape de starea de unde au plecat și se întreabă de ce este viața rea cu ei. Este pur și simplu felul în care ne tratăm noi organismul.

E greu ca dra*u’ și-ți vine să renunți. Vezi zi de zi că-ți sună ceasul, în loc să-ți sune cum erai obișnuit, la 7:30 – 8, îți sună la 5 jumate, și azi, și mâine. Și cumpără detergent, și cumpără pungi speciale pentru sport, cumpără-ți echipament – că, mergând de atâtea ori, nu poți băga la mașina de spălat chiar în fiecare zi.

Ajungi obosit acasă, renunți la întâlnirile cu prietenii, mai rărești berile prin oraș. Îți muți toate ieșirile din oraș sau timpul liber pe care-l aveai înainte și-l foloseai în scopuri recreaționale, îl muți înapoi la sală sau pe terenul de antrenament, într-o zonă legată strict de sport. Ceea ce pentru mulți e dificil, că și prietenii mai pun așa o presiune pe tine, “hai mă, nu mai ieși de nu știu cât timp, iar ne-ai lăsat 2-3 săptămâni – o lună, n-ai mai ieșit deloc cu noi, ia mai lasă și tu sportul și hai cu noi la bere”.



Citeam ieri o știre cum că peste un sfert din copiii români sunt obezi. Țin minte problemele cu sportul de când eram eu în școală, de la lipsa vestiarelor la faptul că n-aveai timp nici să te schimbi, să faci încălzirea, făceai 10 minute de sport și deja trebuia să te schimbi înapoi pentru celelalte ore, profesori nemotivați ș.a.m.d. La toate astea se adaugă și o lipsă a educației în ceea ce privește mâncatul sănătos. Presupunând că ai avea puterea asta, de unde ai porni pentru a schimba mentalitatea copiilor, pentru a încuraja copiii să facă mai mult sport și să învețe să mănânce sănătos?

Mi-aduc aminte de o imagine care m-a marcat acum câteva luni de zile: eram într-un restaurant chinezesc de pe lângă casă, am ieșit într-o gașcă de 4 prieteni, am mai vorbit, am mai mâncat, adică și conversație, și mâncare. Și lângă noi au fost niște oameni care erau puși la masă de dinainte să ajungem noi, aveau mâncarea pe masă și, într-o tăcere absolută, au mâncat încontinuu până când noi am plecat de acolo.

Erau soț, soție, un copil sau doi, plus bunicii. O familie de 5 sau 6 membri, extrem de mari toți, care doar asta au făcut.

Bunicul, deși vădit avea probleme de respirație, avea probleme și fiindcă era foarte foarte mare, a mâncat încontinuu. Deci… încontinuu. Iar când a venit desertul, care era imens, era o porție imensă, și se vedea și pe el că nu mai poate, l-a mâncat cu atât de multă poftă de parcă era cineva care-i împingea mâncarea aia în gură – eat it, you have to eat!

Și mi-am dat seama că poate asta este societatea în care trăim. Adică oamenii erau foarte relaxați cu ei înșiși, nu vedeau nicio problemă în faptul că toți sunt obezi, de la bunic la nepot.

Raportat la ce aș face pentru a le schimba copiilor mentalitatea asta: unu la mână, mi se pare fantastic ce a reușit Jamie Oliver în Anglia.

A avut el această inițiativă de a scoate zahărul din lista de alimente pe care le primesc copiii la școală. A făcut un proiect de lege pe chestia asta, a adunat foarte mulți oameni și, cumva, a reușit să mai scoată din rația de zahăr pentru copii. Dar nu era vorba de rația recomandată sau ceva ci, efectiv, ce primeau copiii ăia avea mai puțin zahăr.

Și-a luat multe înjurături și a trecut prin toate furcile posibile ca să facă un bine altora, nu lui. Mi se pare fantastic ce a realizat.

Pe de altă parte… Da, mă gândesc ce aș face eu, dar în același timp sunt dezamăgit că oameni din ministerul educației și ministerului sportului, care au bugete, nu fac absolut nimic în sensul ăsta.

Chiar azi am fost la o conferință și am povestit puțin și despre ce înseamnă 321 sport. Ok, au venit câteva mii de oameni la antrenamente, am schimbat viața multora prin sport. La final, pe lângă cei care au spus că “wow, e grozav ce se întâmplă, e foarte bine, suntem în direcția cea bună”, cineva mi-a spus și că “sunt doar câteva mii de oameni, deci nu faci mare chestie, ar trebui să facă toată România”.

Da, dar știți că lucrurile se construiesc step-by-step, ăștia îi influențează pe alții. Și îmi face un calcul simplu: “hai să zicem că o mie fac sport acum, pe câți influențează? Hai să zicem că încă o mie. Dar copiii? Tot nu face lumea sport, nu se schimbă nimic”. Și zic că da, nu se schimbă, într-adevăr, e greu să faci schimbare peste noapte, dar oamenii trebuie să se obișnuiască cu ideea de sport.

Și cred că este cumva de datoria părinților, a adulților, să introducă sportul în programul copiilor. Copiii, când sunt mici, au un program destul de prestabilit. Așa cum avem noi agendele cu meetings și appointments, așa au și ei o agendă. Deși nu au acces la ea, n-o văd, ei au agenda deja făcută. Și aici cred că factorii de decizie sunt direct părinții.

Depinde acum și la ce sport ne referim. Ne referim la sport făcut la școală? Ăla e cam trist. Profesorii sunt dezinteresați, e greu să faci ceva cu copiii dacă nu ai interes, nu poți să le captezi atenția. Sigur, sunt o mulțime de școli sportive, au tot apărut cluburi, și de fotbal, și de baschet, unde copiii pot să meargă și costurile nu sunt foarte mari. Adică nu peste tot trebuie să plătești 10 milioane pe lună. Sunt școli sau cluburi sportive la care, pentru 100 de lei pe lună, poți să-ți duci copilul la toate antrenamentele lor, de joi, vineri și sâmbătă dimineață, unde vor învăța să dea cu mingea la coș, să joace fotbal ș.a.m.d..

E de datoria părinților să facă asta. Iar dacă părinții nu au niciun drag de sport, mi-e greu să cred că le vor pune sportul în viață copiilor. Nu le pui, nu-i înveți cu asta, e greu să-i mai prinzi ulterior în vraja sportului.



Cred că ajungi să-l apreciezi când deja e foarte târziu. Când ai terminat școala, sportul nu mai e gratuit, și trebuie să dai foarte mulți bani pe asta. De abia atunci începi să simți nevoia, să ai probleme, să conștientizezi importanța.

Nu știu dacă puștii conștientizează la 19 ani că au nevoie de sport. Primii 3 ani de facultate sunt cu beții, cu distracția, nu simt asta. Încă-i ține metabolismul.

Tot în discuția asta, de la conferința la care am participat astăzi, era un studiu făcut de GfK care spunea că oamenii realizează necesitatea de a avea o viață sănătoasă de abia după 40 de ani. De abia atunci încep să ia niște decizii radicale, când deja se împut lucrurile, descoperă că analizele nu le ies bine, încep să se panicheze – “băi eu cât mai trăiesc”, încep să citească “Eat, Pray, Love” și de-astea, ca să încerce să-și schimbe viața, și se apucă să alerge maratoane de azi pe mâine și tot felul de lucruri care nu-s deloc indicate. Extreme.

Pe scurt, copiii ar trebui învățați cu sportul. Și chiar să existe opțiuni mișto de a face sport. Ele există, dar trebuie să-i duci până acolo.

Că altfel, spații de joacă au dispărut complet, nu mai există spatele blocului, nu mai există găști de copii.

Când eram noi tineri, erau totuși găști de copii, stăteau câte 20 de copii împreună și se jucau de dimineața până seara. Fugă, leapșa, de-a v-ați ascunselea, plimbau cățeii, se fugăreau cu sticle, se stropeau, se băteau etc. Erau pe afară. Acum, mă uit prin cartiere, să mai apuc și eu să-i văd, dar nu sunt copii. Nu sunt. Nu știu unde stau, dar nu sunt afară.

Nu mai e scandal pe afară, nu mai auzi copiii. Când eram noi mici ne ziceau toți vecinii “băi, liniște, alo, ce faceți scandal, vă spargem mingile”. Puii mei, nici să vreau să sparg mingea unui copil și nu găsesc un copil cu o minge acum, ceea ce cred că spune foarte mult despre felul în care-și petrec timpul liber. Nu știu dacă sunt neapărat în fața calculatorului, dar sigur nu sunt afară. Nu în sensul în care erau înainte, mai liber, când făceau din joacă un sport. Iar asta e foarte important la vârsta asta, la 7, 8, 10 ani.

Așa, dacă te chinui să-i bagi în școală, să-i obligi să vină la ora de sport, n-o să se îndrăgostească niciodată de sport.



Haha, cred că prima mea alergare mai serioasă, primul meu sprint, a fost când m-a enervat un băiat și i-am spart pistolul cu apă, s-a enervat și el, m-a fugărit prin tot cartierul. Dar acum în Drumu Taberei, unde am crescut eu, nu mai există niciun spațiu verde – toate părculețele alea unde ne jucam au fost transformate în parcări. Și văd problema asta peste tot în București. Nu mai ai loc nici să mergi pe trotuar. Nu știu cum e în alte orașe, dar aici am impresia unei involuții, evenimentele sportive sunt îngropate, este încurajată doar circulația cu mașinile. Cred că și ăsta este un factor important – dacă vezi că nimănui altcuiva nu-i pasă, de ce să te chinui tu să-i încurajezi pe alții să facă sport?

Da, da, da. Adică de ce se chinuie și organizatorii Maratonului București să blocheze orașul? Ca să-și ia toate înjurăturile?

Valul ăsta de hate care vine din rândul oamenilor nu ajută niciun organizator să-și desfășoare activitatea mai bine. Fie că blochează traficul, fie ce a mai fost acum, recent, la cursa copiilor de la Maratonul București… Vin copii, mulți n-au făcut sport niciodată, vin și ei să alerge un kilometru, e fantastic că sunt aduși acolo. Au participat și pe ploaia aia horror.

Iar mai mulți oameni, niște influenceri din zona de bloggeri, și-au dus copiii acolo și și-au vărsat toate frustrările, că ai lor copii n-au câștigat pentru că organizatorul le-a spus copiilor să plece de la linia de start de la cel mai mic la cel mai mare – ceea ce e și oarecum normal. Copiii erau acolo să se simtă bine, iar ei spuneau că s-au antrenat un an de zile, să vină acolo să câștige.

That’s not the spirit, să înrăiești copiii împotriva altor copii, să simtă competitivitatea asta de când sunt mici. E bine să fie un pic, dar e bine să-i faci să se gândească “a, uite, vin într-o piață în care mai sunt 500 de copii, 500 de posibili prieteni”, ceea ce nu se mai întâmplă în cartier. Ei nu mai ies acum la…nu știu, cum mergem noi adulții la o petrecere cu mai mulți oameni, mai interacționezi cu unul, cu altul. Pentru copii nu mai există varianta asta.

Unde se mai cunosc copiii între ei? Îți mai aduci aminte că noi când mergeam într-o tabără legam prietenii cu alți copii? Și vorbeam, și scrisori, și sunam pe fix. Acum toți sunt închistați. Te duci la un eveniment unde mai sunt atâția copii și tu-ți duci copilul acolo să se certe cu alți copii că de ce nu câștigă? Și înjuri organizatorii ca la ușa cortului că “au făcut un c*cat de eveniment de alergare pentru copii”?

Nu, ei au făcut cea mai mare întâlnire socială pentru copii, le-au dat șansa copiilor să se cunoască între ei, și niște adulți închiși la minte nu sunt capabili să vadă asta și bagă râcă. Astfel de exemplare nu fac onoare sportului și eu, cel puțin, nu-i mai halesc.

Duceți-i la sport de plăcere, că altfel nu se îndrăgostesc de el, vor fi doar niște copii forțați să meargă la sport.



Citeam o carte despre cultura japonezilor de alergare, la ei cele mai mari (și urmărite) curse au câteva sute de kilometri și sunt niște uriașe ștafete pentru care se antrenează copiii. Asta față de România, unde este încurajat individualismul, competiția, să câștigi, să iei tu note mari, să fii peste toți, să nu colaborezi cu alții, nema spirit de echipă.

Despre asta e vorba de fapt. Din totalul oamenilor care fac sport, 1% ar fi profesioniști, restul fac de plăcere. Și despre asta ar trebui să fie – despre voie bună, despre a cunoaște oameni noi, a lega prietenii. Dacă pierzi asta din vedere, ori ești profesionist, ori ești prost.



Chiar mă gândeam la asta – dacă nu te cunoșteam pe tine și, prin tine, pe toată lumea de la 321sport, nu aveam ocazia să cunosc atâția oameni noi, oameni mișto, din alte cercuri sociale, alte bule, cu care n-aș fi interacționat în mod normal niciodată, n-aș mai fi ajuns la ei. Nah, deja îmi formasem cercurile mele de prieteni, nu mai aveam unde să interacționez cu alți oameni. Iar eu la petreceri nu mai merg just for fun de când aveam vreo 18 ani.

Și chiar dacă mergi la petreceri, sunt șanse mici să mai cunoști pe cineva, să ai o discuție liniștită. Te duci la o petrecere și e muzica atât de tare la 8 seara – adică ori te duci acolo și vrei să țipi ca să vorbești cu cineva, ori te duci acasă, că realizezi că pierzi vremea. N-are niciun sens.

Într-adevăr, ce am reușit noi să realizăm cu sportul este și o oportunitate de a cunoaște oameni noi. Poate că un inginer nu ar avea ocazia să se cunoască cu un medic decât dacă ar ajunge la spital sau dintr-o mare întâmplare.

Dar așa, pui oameni foarte diferiți într-o comunitate și vezi că funcționează. Fiindcă oamenii au un set de valori comun care sunt împărtășite și dictate de comunitate și aderă la acele valori. Așa interacționează oameni care altfel probabil că nu s-ar fi întâlnit niciodată.



Proiectul “De la 1 la 21”, prin care te antrenezi cu oamenii care vor să alerge primul lor semi-maraton (chiar dacă la început nu sunt în stare să alerge nici măcar un kilometru), a pornit cu tine și… încă un om. În ianuarie 2015, pe un ger năprasnic. La următoarea alergare, de 14 februarie, când m-am alăturat și eu, cred că am fost 4 oameni. La finalul primului sezon, în mai, am fost 9. De atunci a crescut, sunt cel puțin o sută de oameni care termină un sezon, termină primul lor semi-maraton. De ce crezi că vin oamenii să se antreneze alături de noi? Cum a crescut această comunitate?

Unu la mână, fiindcă e nevoie de o chestie pe care mulți oameni o subestimează. Este nevoie de constanță, de multă muncă, enorm de multă muncă, și de răbdare. Să creezi o comunitate și să o întreții este extrem de greu și oamenii nu sunt conștienți de asta. Este plin de proiecte “de succes” care au murit după 2 ediții.

Mi-am dorit ca #dela1la21 și, în general, antrenamentele 321sport, să fie cea mai bună soluție de sport pentru absolut oricine din București sau care și-ar putea dori să vină la antrenamentele din București pentru sport.

Asta a însemnat ca în permanență să încercăm să îmbunătățim experiența, fie că era vorba de entertainment, fie că… nu știu. La un moment dat am adus o boxă cu muzică, and that was our thing. Că n-am avut boxă cu muzică de fiecare dată, am adus-o la un moment dat, am zis că “wow, ce tare ar fi să alergăm cu niște muzică, poate ne motivează”.

După care am zis ok, hai să alergăm cumva grupați. Deși oamenii sunt diferiți, hai să nu lăsăm pe ăla ultimul să se simtă cel mai slab și cel mai începător și cel mai neputincios, hai să-l încurajăm pe ultimul. Și așa a rămas. Acum ne reprezintă, că noi nu trecem linia de finish pe rând, o trecem împreună. Îl așteptăm pe ultimul. Fuck it, nu contează rezultatul de pe un site, că nu ăsta dictează ce facem noi, ci contează faptul că zeci-sute de oameni termină primul lor semi-maraton în gașca asta și e way bigger than anything else.

Și pentru că am încercat, pe partea sportivă, să fim din ce în ce mai buni. Să ascultăm feedbackul, să implementăm idei noi, să dezvoltăm natural. Nu am încercat niciodată să schimbăm radical ceea ce facem – am schimbat azi un lucru, mâine alt lucru.

N-am fost intruziv niciodată, n-am făcut sponsored events pe Facebook. Vreau să vină oamenii care chiar își doresc să facă sport, nu vreau să vină oameni care au auzit că e mâncare după antrenamente. Da, e mâncare, pe care tot noi o aducem, iar dacă noi nu suntem acolo, nu se mai întâmplă absolut nimic.

Am vrut să vină oameni care sunt capabili să înțeleagă mesajul nostru, valorile comunității, și să-i ținem pe aceștia alături.

Iar când au venit oameni care nu se aliniau deloc la aceste valori și fie au vorbit urât, fie au făcut mișto de anumiți membri ai comunității, am avut grijă să le spun personal că atitudinea lor nu este corectă și că sunt 2 variante: ori își schimbă atitudinea referitor la ce înseamnă fair play-ul dintr-o comunitate, ori se vor auto exclude. Unii au ales prima variantă, alții au ales a doua variantă. Orice variantă ar fi fost, ei n-au mai avut un impact negativ asupra comunității. Că sunt destul de mulți oameni care de abia așteaptă să distrugă o muncă bună.

Ingredientele, după cum spuneam, sunt răbdarea și munca. Munca imensă din spate.

Și nu este doar a crea un eveniment pe Facebook în fiecare săptămână. Este de a gândi un program întreg și a ne planifica să ajungem în câțiva ani cu programul ăsta la zeci de mii de români care să facă un sport, să se bucure de viață altfel decât se bucură în prezent.



În ultimii 10 ani ai adunat foarte multă experiență în industria sportivă, ai avut ocazia s-o studiezi din mai multe unghiuri. Noi ne-am cunoscut pe vremea când erai foto-jurnalist sportiv, după care ai făcut trecerea de cealaltă parte a baricadei, lucrând în agenții, pe marketing și PR sportiv. Cât de mult te-a ajutat experiența acumulată în creșterea comunității?

Cred că a fost utilă. Am vrut să am o imagine de ansamblu asupra sportului, atât cel de profesioniști cât și cel de amatori, atât cel din România cât și cel din străinătate. Lucrând în jurul sportului și fiind conectat tot timpul, am început să-mi dau seama că sportul ăsta este un organism viu pe care trebuie să-l hrănești cumva ca să existe. It has to have a soul.

De ce mor echipe de tradiție în România, de ce dispar echipele mari de fotbal, de ce Steaua nu mai e Steaua? Fiindcă nu mai au suflet, oamenii simt că nu mai e pasiune acolo, there’s no drive, Steaua sau echipa națională în mod normal ar trebui să poată să scoată 100.000 de oameni la Universitate dacă câștigă un meci de Champions League sau Europa League.

Nu mai e suflet acolo, nu mai e sufletul ăla autentic, și lumea nu mai vine. Oamenii s-au plictisit de bullshit, vor să vadă suflet, vor să vadă pasiune.

Sportul este un tren marfar de pasiune – poți să-l umpli, pui acolo să transporți pasiune cu trenul sportului până cad șinele. Dacă n-ai oameni care să pună pasiune, n-o să se întâmple lucrurile astea.

Un alt lucru pe care l-am realizat, având experiența asta mai vastă în sport, este că trebuie să încerci să fii onest cu oamenii. Este plin de români, de traineri, de bloggeri, de influencers care spun că sunt mult mai mult decât sunt cu adevărat, care fac “claim” de diferite chestii: “cel mai bun, primul care, cea mai tare conferință, singurul care face marketing sportiv, cel mai bun antrenor” etc. Cred că inclusiv ei sunt conștienți că e bullshit, că tot ce se întâmplă în sport în România e atât de la început versus alte țări.

Mă uit și la comunități sportive din alte țări, îmi iau inspirație de acolo, vorbesc cu oameni de acolo. Și îi văd că ne spun “WOW, ce tare este tot ce se întâmplă în România, hai să colaborăm, hai să gândim chestii împreună, poate facem un Erasmus între sportivi”, nu știu, nebunii din astea. Și sunt comunități sportive din România care se pi*ă pe munca noastră și spun “a, e o mizerie ce fac ăia”.

Cred că e bine să ai o privire de ansamblu și întotdeauna să vezi the big picture of what you’re trying to do.

Și, cumva, mi se pare că asta am încercat să fac cu 321sport de la început, de când m-am gândit cum să-i spunem. “Alergători București”? Să o nișăm? Băi, nu, aș vrea să-i spun într-un mod foarte onest, așa, să fie un îndemn la sport. Și asta să fie orice, să însemne un punct 0 de a pleca. Pot să-i spun “321sport pentru copii”? Pot să-i spun. Pot să-i spun “321 sport pentru bătrâni”? Pot să-i spun. Pot să-i spun “Alergători București pentru bătrâni din Sibiu”? Nu, că n-o să se lege niciodată. Și am vrut să fie cumva suficient de “broad” și de ușor de comunicat și de înțeles, pentru un public cât mai vast.

Cred că m-a ajutat fantastic de mult munca depusă înainte în presă și în comunicare sportivă, ca să dau pentru 321sport acel higher purpose și partea de viziune pe care, poate, alte entități sportive, care n-au avut acces la astfel de informații, nu l-au pus și nu au reușit încă să-l folosească. Dar sunt convins că vor încerca pe viitor și-și vor da seama că e bine întotdeauna să ai un purpose al tău. Să spui “Ok, fac ceva legat de sport. Unde se va afla lucrul ăsta peste 10 ani? Va mai exista? Câți oameni va influența atunci? Cum se va raporta lumea la el?”.

Nu știu, eu cu 321sport spun că asta e o comunitate pe care o vom da mai departe copiilor noștri, generației următoare. Și de abia aștept ca fi-miu sau copilul altui om din comunitate, când voi fi eu mai bătrân și nu voi mai putea să mă antrenez în fiecare zi, să zică “Sunt eu pregătit să take it over, vreau să iau acest legacy și să-l duc mai departe”.

Iar acest mesaj sper să ajungă la mii sau zeci de români, care să facă sport cu noi în fiecare săptămână.

E greu să ne gândim cum îl scalăm și cum îl ducem în toată țara. Primim foarte des mesaje de “vrem și noi 321sport în orașul nostru” – mi se pare fantastic că oamenii spun că vor 321sport în orașul lor, dar stai un pic, că nu e Mega Image.

Mi-aduc aminte că, la primele 10 evenimente cred, am dat invite oamenilor pe Facebook la evenimentele 321sport și le-am dat invite să dea like la pagină. Intram în toată lista mea de prieteni și, din cei 1.000 și ceva pe care cred că-i aveam, îi alegeam doar pe cei care știu că ar avea o interacțiune așa cu sportul. Știi că sunt oamenii ăia care invită pe oricine la orice?

Da. Unfriend direct.

Da, exact, suntem prea bătrâni pentru asta.

Așa că îi invitam pe cei care știu că fac sport, că au o legătură. Până la urmă, mi-am dat seama că vreau să vină oameni care aud de noi și n-am mai dat niciun invite.

După aia am văzut că oameni care veneau la antrenamente au început să invite alți oameni. Și era ăsta un trend: deci era evenimentul creat și nu invitam pe nimeni, erau 20 de participanți și 500 de invitați. Pe vremea aia, dacă dădeai mouse over peste invitat puteai vedea cine l-a invitat, și mi-am dat seama că sunt câțiva oameni din comunitate care-și invită prietenii la chestia asta fiindcă li se pare tare. Cred că ăla a fost momentul în care am validat cumva experiența pe care noi o oferim: oamenii sunt atât de mulțumiți încât ei singuri invită alți oameni. Cred că mai organic și mai natural de atât nu există.



Apropo de ego-ul acestor influencers. Am observat că, dintre toți care au legătură cu sportul, Andrei Roșu este singurul care dă share la materialele video 321sport – singurul care te-a ajutat cu asta. Un lucru atât de mic, dar mi se pare important. De ce este comunitatea alergătorilor atât de dezbinată? Fiind atât de puțini, n-ar trebui să fie mai uniți, să se susțină mai mult unii pe ceilalți?

Vezi orice nișă din România. Vezi nișa de presă auto, de exemplu – îmi povestea un prieten că e atât de mică și oamenii se mănâncă atât de tare între ei, în loc să se grupeze și să facă proiecte șmechere împreună, să crească și mai mult.

Cred că sunt oameni care ajung sus pentru că-și dau seama că nu e nimic mai bun decât să colaborezi cu alții, să înveți de la alții, să fii întotdeauna într-o dezvoltare naturală.

Și sunt oameni care consideră că fac totul perfect, că ei au rețeta, și care nici nu vor să conștientizeze că există alte lucruri pe pământ.

Eu personal mi-am luat inspirație de la Andrei Roșu. M-am bucurat că am putut și noi să mai postăm, când a fost la acel 6633 – demența aia (într-un sens pozitiv, desigur), au mers acolo cu steagul României, cu fețele crăpate – băi, sunt niște oameni care au făcut ceva. Demersul ăsta al lor a inspirat alți oameni. Am fost atât de fericiți să spunem “hai, România” atunci.

Nu erau mulți, nici nu era vreun mare maraton internațional, să spui că au participat o sută de mii de oameni și au câștigat românii, băi, dar erau niște oameni pasionați care s-au dus acolo clar ca să-și întreacă limitele. Și au cărat tot timpul ăla un steag cu România pe care să-l mai arate o dată la 3 zile într-o poză.

Păi da’ cât de nebun – în sensul pozitiv – să fii ca să faci asta? Normal că i-am apreciat pe Andrei și pe băieții care au mai fost acolo, pe Tibi și Vlad. Și m-am bucurat să văd că și el, cumva, fără să împingem.

Am avut o discuție cu el, în care i-am povestit un pic ce facem. Nu e ca și cum am făcut un parteneriat, dar m-am bucurat să văd că, dintre toți acești oameni din zona de sport de la noi, la el s-a simțit că a shareuit cu cel mai mult drag. Și serialul de alergare pe care-l facem, și altele. Deși poate că, la un anumit capitol, suntem concurenți pe piață.

Într-o Românie bolnavă de sedentarism, de obezitate, trebuie să fii complet idiot să nu te aliezi cu oameni care fac același lucru ca și tine și să te închistezi, să-ți spui “eu sunt cel mai bun”. Cred că vor ajuta foarte mult colaborările în zona asta și mă bucur că există acest vibe pozitiv cu Andrei. Și să sperăm că va fi la fel de bun pe apă ca și pe uscat cu Atlantic 4. L-am văzut că se antrenează la Mangalia, e senzațional.

Cât despre alții… da, am primit și aprecieri, dar am primit și mult hate din țară, extrem de mult hate, și de la bloggeri, influencers ș.a.m.d. din zona asta de sport.

E o falsă impresie asta cu diverși oameni care consideră că, dacă au 500 sau 1.000 de like-uri pe Instagram sau pe Facebook la poze cu ei la sală, sunt influenceri. Și, într-adevăr, mai prind campanii, tot felul de bloggeri închipuiți de sport care de fapt nu fac sport, mai ciupesc chestii, dar pe termen lung – fuck it – și ei știu că nu va merge, vor trebui să creeze ceva.

Cred că marele nostru asset este că în fiecare săptămână creăm ceva – experiențe, amintiri, progres în sport. Atâta timp cât sunt atâtea achievement-uri săptămânale – pe alea nu le comunicăm, ne bucură pe noi, oamenii le înțeleg – dar aude lumea mai departe.

Versus un blogger sau influencer care știe oameni de la branduri și își face trei campanii cu el și mai ia și 2-3 infotrip-uri și niște fee-uri. La un moment dat, lumea va spune “ok, am făcut și cu acest influencer, dar ce facem ca să avem și rezultate? Ce aș vrea să activez, o comunitate reală de sport sau o comunitate închipuită? Păi eu vreau cu una reală. A, stai, cu una reală e de muncă, că sunt oameni în spate, se chinuie.”

E un proces care o să dureze, dar pe termen lung… Nu zic că strategia noastră este câștigătoare, dar cu siguranță oamenii de comunicare și marketing din România încep să audă despre 321sport ca despre un proiect care schimbă vieți. Și mă bucur să aud că mulți nici măcar nu și-l permit. Este mult mai greu ca brand să faci activări cu o comunitate reală. Este mult mai ușor să dai advertoriale la unul și la altul.

Vrei într-adevăr să faci o schimbare, vrei neapărat să-ți vinzi produsul, să ai lead-uri reale? You have to work for that.



Discover the World Through its Marathons” – un proiect video prin care participi la maratoanele din alte țări și prezinți (în engleză) cultura locală. Din afară, pare de vis: călătorești, alergi, cunoști oameni noi, vizitezi diverse colțuri ale lumii, te filmezi făcând asta și pui pe net. Ai publicat deja 8 episoade (Berlin, Atena, Viena, Beijing, Koln, Retezat, Tușnad, București), weekendul ăsta îl vei filma pe următorul și poate cel mai greu – ultramaratonul de la Festival des Templiers din Franța (76 km, cu 3.500 metri diferență de nivel), iar în primăvară te așteaptă cel mai mare maraton din Asia, cel de la Tokyo. Povestește mai mult despre procesul din spate, despre toată munca pe care o depui pentru a realiza acel material video.

Cum le explici oamenilor că vrei să faci ceva ce nu prea există? E greu.

E greu, în primul rând, să le expui care sunt avantajele pentru ei.

Proiectul ăsta l-am filmat întâi în română și mi-am luat mult hate prin țară – “ce mă, în cât timp ai alergat maratonul ăla și l-ai povestit?”.

Oamenii nu înțeleg că eu am încercat prin serialul ăsta, prin acest vlog – documentar de fapt, am încercat să spun o chestie foarte clară: “faceți sport, că dacă faceți sport o să vă îndrăgostiți de sport și veți vrea să călătoriți, și dacă o să călătoriți o să descoperiți nu doar niște medalii ci și oameni noi, experiențe mișto, prieteni pe traseu, peisaje minunate, cultură, mâncare diferită. O să-ți dorești să călătorești pentru sport, să alergi maratoane în jurul lumii.”.

A început în română, au fost mai multe episoade. Mulți organizatori din România nici nu au dat share la munca noastră, nici nu au înțeles ce înseamnă munca din spate. Ulterior au vrut să facă lucruri cu noi, să facă activări, și le-am spus că este o poartă închisă – atâta timp cât n-au dat un share la munca pe care am făcut-o consider că nu suntem pe aceeași lungime de undă. Nu vrem să lucrăm cu oameni care nu înțeleg munca din spate.

După aia am zis să încercăm în engleză.

E greu să convingi oameni, fiindcă e foarte scump să faci chestia asta. Să faci un documentar de alergare înseamnă să faci o planificare foarte minuțioasă în spate, să studiezi traseul, să studiezi ce este pe marginea traseului, să studiezi țara, locurile respective, să ai un script la tine – script pe care nu-l scrii în 40 de minute, îți ia 5 zile să-l faci, ca să documentezi, că nu vrea nimeni să audă Wikipedia recitată.

Trebuie să cauți locuri mișto, cauți pe TripAdvisor, ce este despre această biserică din orașul X și nu se spune pe Wikipedia, păi hai să găsim astea, intri pe forumuri, te documentezi. E o muncă foarte mare în spate de documentare.

După care efectiv planificarea e draconică. La Berlin, de exemplu, unde am filmat primul episod în engleză, dacă oamenii de la BMW România nu ne dădeau niște invitații, noi n-am fi ajuns acolo probabil prea curând. Ne-ar fi luat ani de zile să prindem bilete. Biletele sunt scumpe, sunt prin tragere la sorți, nu știi dacă prinzi.

Ai nevoie de oameni care să te ajute cu o sponsorizare – măcar o cazare, un avion, măcar niște bani pe care să-i folosești tu la chestiunile astea, fiindcă nu e niciun sac fără fund. Toate documentarele astea din lume pe care le vedem pe Travel World și BBC World și NatGeo Wild sunt niște chestii în care se bagă foarte mulți bani. Și aici intervine munca de a convinge un sponsor să se alăture unui astfel de demers.

Marea mea problemă din România este că oamenii nu răspund la emailuri. Sunt oameni, inclusiv oameni cu reputație bună în industrie – eu lucrând în aceeași industrie, dar pe care nu pot să mă abțin să nu-i f*t în gură acum. Când văd că le-am scris mail-uri timp de 6 luni, un mail la o lună, “salut, sunteți bine, ați primit mail-ul ăla?”. N-au răspuns nimic și, brusc, mă sună: “Băi, trebuie să facem o campanie începând de mâine”. Băi, nu, nu facem nicio campanie, nu vreau să fac cu tine, o să pot și fără tine.

Cumva prefer să strângem alături de 321sport oameni inteligenți care văd viziunea noastră și care-și dau seama ce impact avem în societate. Să fie mai puțini și să ne fie mai greu, să avem bugete mai mici, decât să cad într-o latură din asta de blogger-influencer care, la absolut orice propunere de 200 de Euro, va testa sau va spune despre un produs că este excepțional. Nu suntem din filmul ăsta. We’re here to stay, vrem să creăm content, și pentru asta trebuie să avem coloană vertebrală.

Iar serialul – revenind la munca din spate – nici nu mai trebuie să spun că pentru a filma în timp ce alergi un maraton de 40 de kilometri sau de 76 de kilometri, ce facem acum în perioada asta (notă: Radu va alerga în acest weekend Grand Trail des Templiers, în Franța), sau de 60 de kilometri, ce a mai fost, e teribil de greu să-ți păstrezi mintea limpede.

Trebuie să ai pe cineva alături. Eu nu pot să filmez singur toate lucrurile astea, am nevoie de cineva care să nu vorbească atât de mult la cameră, care să nu țină camera, să nu zâmbească, dar care să mai îmi dea mie o palmă peste ceafă din când în când și să-mi spună “vezi c-o luăm pe arătură, keep your shit together, nu uita de lucrurile astea, e foarte important”.

Și mereu sunt întrebat “dar de ce trebuie să mai alergi cu cineva”? Nu știu, sunt oameni care după o alergare de 10 kilometri își pierd gândurile, da’ la 40 și ceva.

Plus că după aceea, în loc să stai să te relaxezi într-o cădiță, să mănânci ceva călduț și să te culci, începi să: deschizi laptopul, imporți ce ai făcut, te uiți la ce ai filmat, te ia durerea de cap că juma din cadre sunt contre-jour sau nu s-au filmat bine sau nu știu ce, te apuci să ștergi din chestii și să editezi. Și munca aia mai durează o zi, o zi și ceva.

Ajungi să-ți dai seama că ai fost într-o țară străină, ai stat 4-5 nopți acolo și n-ai văzut nimic de fapt. Că ai muncit de ți-au căzut dinții și te-ai întors acasă în speranța că o să dea share și prietenii tăi sau oamenii din comunitățile de alergare. Și vezi că spun “bă bulangiule, țărane, nu mai știi să vorbești română, fu*ute-n gură”.

Să-ți dai seama că acasă lumea se pi*ă pe tine și afară… Organizatorii de la maratonul din Köln au scris un mesaj foarte frumos, că vai ce călătorie frumoasă a lui Radu, transpusă în acest documentar video, l-au shareuit de pe pagina lor de Facebook care are nu știu câte mii de fani, au scris și în engleză, și în germană, mi s-a părut foarte frumos. Și-ți dă putere să continui.

Dar este teribil de multă muncă în spate, este greu să obții și sponsorizări, și acorduri de la organizatori. Sunt unii care răspund la mail-uri, alții care nu. Sunt oameni care ne scriu că vor să mergem la ei să filmăm maratoanele și noi nu putem ajunge din varii motive.

Ne-a scris cineva dintr-o țară care este în zona de pericol terorist și ne-a spus “vă dăm tot, cazare, transport, bani, doar veniți să filmați la noi, că sunteți extraordinari”. Ne e frică să mergem. Dacă se întâmplă ceva în timpul maratonului? Mda. Sunt diverse tipuri de organizatori, de sponsori, care răspund, care nu răspund.

Acum la Köln, de exemplu, am vrut să iau un telefon în teste ca să fac niște poze acolo. Eu aveam unul temporar care era foarte prost… Putem să zicem nume de branduri?

Da, normal, chiar vreau să dăm, ca să le mulțumim, să fie exemple pozitive.

Păi nu m-au ajutat. Am scris mail la agenție, nu răspunde agenția, mai vorbesc cu o prietenă cunoscută de la ei, într-un final dau mail direct la client, nu răspunde nici clientul, și aflu peste o săptămână că vai ce supărare că de ce am scris direct la client. Că trebuia să aștept răspunsul de la ei. Le spun că oricum a cam trecut, eu poimâine plec, am văzut că nu e niciun interes, am trecut mai departe.

Între timp, am primit o propunere de la Huawei, de la Echipa de PR, agenția lor. Au zis că este extraordinar ceea ce fac, că vor să facă o poveste despre mine, poveste care să intre în campania “Make it Possible“, în care mai este și Andreea Esca. Am zis bun, mă bag. M-au ajutat și cu un telefon.

Din păcate, la noi e și chestia asta, de nu-ți răspund la vreun mail, dar dacă faci ceva cu concurența, te caută ei imediat. Mi se pare cea mai tâmpită chestie posibilă.

Ownerul businessului Magimix din România mi-a dat un mail și a zis “am stat și m-am uitat la YouTube-ul tău, faci niște chestii extraordinare, aș vrea să te cunosc”. 4 zile mai târziu, la antrenamentul 321sport, am stat câteva ore înainte să fac smoothie-uri cu blenderul Magimix, pe care-l promovăm cu drag, asta fiindcă am cunoscut un om care a zis că “este fanastic ceea ce faceți și vrem și noi să ne alăturăm cumva. N-avem bani, dar luați blenderul ăsta, faceți ce vreți cu el și vedem noi cum o scoatem ulterior”.

Și am adus oamenilor smoothieuri după un antrenament, făcute de noi, ceea ce mi se pare fantastic, și oamenii au apreciat. A mai venit și un coleg din comunitate care m-a ajutat, am mers cu mașina împreună, am cărat, am stat împreună acasă să facem alea, am muncit ca niște sclavi, am ajuns deja transpirați la antrenament de la cât am făcut smoothie-uri.

Dar l-am găsit pe omul ăla de la Magimix care mi se pare un om atât de smart și de mișto, cu care simt că aș putea să mai fac foarte multe lucruri pe viitor. Și despre asta e vorba, vreau să găsesc oameni de genul ăsta, nu să mă rog pe mail-uri.



Lăsând la o parte beneficiile fizice, văd sportul și ca pe o formă de terapie, poate chiar meditație. Pe mine personal m-a ajutat la foarte multe capitole: combaterea stresului, creșterea productivității, disciplină, încredere în forțele proprii. Deoarece m-am obișnuit să ies la alergat în fiecare zi, indiferent de ce chef am, cât sunt de obosită sau cât de urâtă e vremea, m-am disciplinat mult pe plan profesional. Cred că ar trebui să exploateze și companiile partea asta, să ofere șansa angajaților să facă sport, să-i încurajeze.

Spunea bine prietena noastră comună Alexandra Caraulani: “alerg ca să nu bat oameni”. Așa e cu sportul ăsta, îți vine să te duci la sală doar ca să dai niște pumni într-un sac, să te descarci.

Aș fi ipocrit să compar vremurile noastre cu cele în care trăiau părinții și bunicii noștri. Se spune că acum e mult mai mult stres, nu știu cât e de adevărat. Dar cred că sportul la nivel de companii, mai ales în multinaționale, are puterea asta fantastică de a lega oameni. Oameni care în mod normal n-ar interacționa prin companii, s-ar cunoaște doar de prin CC-urile mail-urilor, de la trei meetinguri la trimestru și o beție pe an, probabil.

Aș vrea să vorbesc la modul general, dar o să spun un exemplu care mi se pare extrem de grăitor. Chiar de la începutul lui 2016 am început un program de antrenament intern cu Uniqa Asigurări, un jucător foarte important de pe piața asta din România.

Programul se numește Gândește Sănătate și a avut ca scop să unească angajații prin sport și să le schimbe un pic stilul de viață. Ce pot să spun este că, în aproape un an de antrenamente ținute în fiecare săptămână, s-a creat o echipă în echipă.

Nu mai e doar o echipă de muncă. Oamenii ăia au reușit să se conecteze atât de bine prin sport, prin experiența pe care le-o dă sportul, prin faptul că împreună și-au depășit limitele, că unii pe ceilalți s-au ajutat să-și depășească limitele, că au introdus subiecte de conversație day-by-day – poate colegi care, dacă rămâneau singuri în lift, nu aveau ce să-și spună și nu vorbeau, acum au ce să-și vorbească, este un common topic. Și sunt văzuți bine în companie cei care fac sport.

Și, ce este cel mai important, peste jumătate din angajații din București au venit la antrenamente cel puțin de câteva ori – jumătate! Au avut o echipă de sport uriașă la cursa pe care au organizat-o, la Uniqa 10K & Family Run, au avut o echipă imensă și la Bucharest Marathon. Sportul a devenit o chestiune extrem de importantă în compania lor. Oamenii veneau la antrenamente, dimineața sau seara, și spuneau “băi, mai rămân o oră să mă antrenez, dar știu că plec liniștit de la birou”. E foarte importantă chestia asta.

Nu zic că eu aș fi cel mai bun exemplu, dar e nevoie de oameni pasionați care să fie adevărați lideri, să-i mobilizeze pe oameni să se țină de sport în companii. Și cred că sportul are puterea de a crește inclusiv pe business – adică oamenii lucrează mai bine între ei, sunt mai motivați, implicit rezultatele sunt mai bune. Ajută foarte mult să colaborezi cu colegii tăi.

Multe companii aleg ca, în loc să facă un program intern de sport pentru angajați, să le dea vouchere la sală, să-i încurajeze să facă abonamente, și își dau seama că le-au folosit doar 4%. Sau s-au dus doar o dată la sală.

Bine, sunt și cazuri fericite, dar este drum lung până să ajungem ca în România să fie prea mare aglomerație în săli. E loc în săli, e loc în parcuri, e loc de făcut sport în atâtea locuri. Și totuși sălile sunt goale, și parcurile sunt un pic goale, și pot fi mult mai mulți oameni care să facă sport.

Ca direcție strategică, sunt două tipuri de companii, sau cel puțin așa le resimt eu: cele care chiar vor să facă chestii și sunt dispuși să investească pe termen lung, cum este Uniqa Asigurări sau cum sunt oricare alte companii care au programe cu oameni din zona de sport. Nu programe de azi pe mâine, ci programe destul de profunde, bine gândite.

Și mai sunt și companiile care simt că este un trend ăsta cu sportul, “we have to be there”, și fie bagă bani în programe de sport de două luni, un hei-rup din ăsta, mâine începem antrenamente etc. Nu-i deloc rău, dar nici nu are un impact foarte mare.

Și cred că-ți dorești un pic mai mult, să comunici măcar 6 luni – un an cu oamenii ăia, să le oferi o alternativă pe termen lung.

Sunt multe companii care-și doresc să fie asociate cu sportul, doar că fie aleg să facă endorsement, să se pună pe tricoul unui sportiv, fie să dea bani la nu știu ce asociație sportivă, și zic “gata, și noi suntem cu sportul”. Dar oamenii din companie își doresc să fie ca la alții. Că se duce vorba, auzi că la alții e mișto.

Dar da, cea mai bună idee e să creezi o echipă de sport în interiorul unei echipe de lucru.

E importantă și asta cu CEO-ul – CEO-ul de la Uniqa venea constant la antrenamente, dădea exemplu. Se întâlneau la antrenamente și CEO-ul, și recepția, care în mod normal nu petrec foarte mult timp împreună, they were a team.



Ultima întrebare. Care a fost cel mai greu moment de până acum, de când ai pornit 321 sport? Ai vrut vreodată să renunți?

Ar fi multe momente grele.

Poate cel mai greu ar fi când eram legat la pat și nu puteam să vin la antrenamente. Antrenamentele s-au ținut, chiar dacă nu mi-am dat acordul pentru ele, pentru că erau -20 de grade afară. Lumea a ieșit la antrenamente și mi-a trimis poze. Am văzut poza aia cu oamenii la alergare și mi-a venit să plâng, îmi doream să fiu acolo. Eram în sală, făceam recuperare, eram la doar 3 kilometri de ei dar nu puteam să alerg, nici nu eram de acord ca ei să alerge pe frigul ăla (era o nebunie ca ei să alerge la -20 de grade!), iar ei erau acolo, erau 15-20 de oameni care au fost acolo. Mă uitam la telefon și-mi venea să plâng de drag, de bucurie. Mi-a fost greu să știu că nu pot fi alături de ei.

Nu știu, au fost multe momente în care am fost down. Când simt că alte proiecte de 2 lei, care sunt doar niște chestii de fațadă, sunt luate mai în serios sau vândute mai bine către parteneri, când nouă nu sunt în stare nici să ne răspundă la mail-uri. Și asta se întâmplă zi de zi!

Și comunitatea asta de running… Nu știu cum să explic. Gândește-te la ecranul tău de telefon, când o să asculți înregistrarea asta, ecranul tău e împărțit în 3 zone: ai difuzorul de sus, îl ai pe cel de jos, și mai ai restul ecranului negru. Difuzorul de sus îi reprezintă pe cei care fac sport în mod constant, ăștia de jos sunt profesioniști, iar restul, cu negru, sunt cei care nu fac sport deloc. Acolo e jale, e potopul, și sunt cei mai mulți.

Noi, cu 321sport, ne dorim foarte mult să punem o oră în viața oamenilor care nu fac sport deloc. Atât. Și după aceea, sigur, să creștem împreună și să-i ajutăm să fie cei mai buni și să facă și performanță.

Dar sunt foarte mulți din zona asta de profesioniști care spun “a, ce, că 321 sport sunt din ăia care nici nu au viteză”. Și sunt mulți, inclusiv oameni care au fost în comunitate și care au adresat cuvinte atât de urâte.

La un moment dat mă enervam, îmi venea să plâng. Iar Alexandra (notă: jumătatea lui Radu) era lângă mine și îmi spunea “Nu te mai consuma, că unii oameni înțeleg munca, alții n-o înțeleg. Oamenii care au muncit la viața lor o înțeleg”.

Și uite că s-a creat și un “circle of trust” 321 sport, oameni de valoare, cum ești tu, e Ergo, Flavia, Sebastian, Florin Vișan, Alex Dumitrascu, și mai sunt. Oameni care pun suflet și arată că înțeleg munca din spate, și uneori o fac și ei munca aia și își dau seama cât de greu e.

Mie cel mai greu îmi e când îmi dau seama că sunt atât de mulți oameni care nu apreciază deloc ceea ce facem, care spun că e un mare că*at și că ar face și ei asta și ar face mult mai bine dacă-și pun ambiția. Dar evident că doar spun asta. Că dacă-i pui la muncă se sperie. “Păi ce, în fiecare marți să am program, iar pentru marțea să mă pregătesc, să fac și școală pentru asta, să fac și pregătire, să deschid și asociație sportivă, să umblu prin tribunale, să învăț ce înseamnă contabilitate, să nu dorm nopțile ca să iasă bine??? Laaaasă. Pot s-o fac, dar n-am chef acuma.”. Haha, e plină lumea de d-ăștia, de victorioși care n-au început nimic.

E greu. E greu să faci și o asociație sportivă, să vezi câte costuri sunt. Na, contabil: trebuie să printezi 1.500 de foi, să ai o sută de dosare în casă. “A, păi stai un pic, asociația nu înseamnă doar că poți să iei sponsorizări?” Nu, înseamnă că trebuie să înveți să faci și contracte, să le bagi și în Revisal. Înnebunești. Eu acum sunt într-o perioadă în care învăț foarte mult.

A, plus dezvoltarea continuă. Investim în școală, Flavia merge la școală acum, eu o să merg iarăși la școală. Aș vrea ca Flavia să meargă și la școala de yoga la anul, care e 6000 și ceva de lei, nu e deloc ieftină. Dar vreau să meargă acolo. Și o să fac tot ce-mi stă în putință să iau bani de la sponsori și să se întâmple lucrurile astea. (notă: Flavia Matei coordonează încălzirea și antrenamentul de forță de la final, este cel de-al doilea antrenor 321sport, alături de Radu)

Btw, 321sport este gratuit și tot ce se va întâmpla legat de 321sport amatori și programul #dela1la21 va fi în permanență gratuit. Așa că, dacă sunteți un brand care considerați că vi se cuvine să faceți sampling în această comunitate, please go somewere else, că nu așa merg lucrurile. Ups, a ieșit o frustrare acum. happy

Cred că, până la urmă, este vorba despre oameni. Îmi dau seama că suntem așa, o mână de oameni, care am fi în stare să vorbim încontinuu despre încălțăminte sport, să ne filmăm și să shareuim această informație și cu alți oameni, să trăim un maraton bucurându-ne pentru alții cum trec linia de finish și cum își depășesc limitele, și chiar să fim oameni mai buni prin sport. Sportul e poate cel mai bun mod de a conecta oameni diferiți. Și Doamne ajută să fim și noi o nație mai sănătoasă și mai fericită prin sport.

***

Dacă vreți să începeți să alergați alături de 321sport, ne găsiți în fiecare marți seară, la 19:30, la intrarea în Herăstrău – statuia lui Charles de Gaulle. Sau vă abonați la eventurile de pe pagina de Facebook.


bobbys-minute
deliric-x-silent-strike-maine-feat-em-videoclip

2 Comments

  1. Oana Popescu Reply to Oana

    Am deschis link ul dimineata si am zis ca printre task uri, mai citesc cate putin pana il termin. Si l-am terminat. Felicitari pentru tot efortul depus! happy keep up the good work, I know it’s not easy!

Leave a Reply