Efectele nedorite ale lucratului de acasă

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Partea mișto atunci când lucrezi de acasă este că poți să-ți faci singur programul.

Nu mai pierzi orele alea pe drum până la birou și înapoi. Nu-ți suflă nimeni în ceafă și ai ceva mai multă liniște pentru a lucra neîntrerupt (asta dacă nu ai și tu parte de vecini care renovează non-stop). Poți să dormi ceva mai mult dimineața. Să ții fasting și să nu te simți presat social să iei prânzul odată cu colegii. Sau să-ți porți pantalonii pe dos (mă rog, asta dacă decizi că vrei să-i porți).

Cu toate astea, avem doi ani de când am intrat în pandemie și lucratul de acasă a început să-și arate colții.

Ce observăm că se întâmplă în jur:

  • Extra anxietate și stres. Sentimentul că ne simțim copleșiți. Probleme pe toate planurile: psihic, fizic, spiritual.
  • Ne simțim din ce în ce mai singuri. (Iar cei care erau singuri acum sunt și mai singuri.)
  • A scăzut empatia față de ceilalți colegi de muncă, a scăzut colaborarea – oamenii nu se mai ajută între ei. Poate lucrează mai bine în echipe mici, dar nu mai există conexiune cu întreaga companie.
  • Cei care acum intră în câmpul muncii nu mai au de la cine să învețe lucruri. Cei care vor la rândul lor să evolueze au parte de un proces mai încet decât dacă ar fi avut interacțiuni offline de calitate. (Sănătos este să ai 3 tipuri de oameni în jur, pentru a învăța și a evolua: oameni de același nivel – peers, să discutați lucrurile prin care treceți simultan, pe urmă e nevoie de oameni la un nivel mai avansat, dar nu prea avansat – să fie mentori, fiindcă au trecut suficient de recent prin ceea ce treci tu și îți pot da feedback util, și mentees – cărora să le explici lucruri, fiindcă așa învață și ei și ți se clarifică și ție mai bine).
  • A crescut numărul întâlnirilor cu peste 200% (iar ping-pong-ul acesta între întâlniri / taskuri ne consumă foarte tare energia) și se lucrează în medie cu 2 ore extra în plus pe zi. Cu alte cuvinte, acele 2 ore câștigate din trafic acum s-au dus în muncă.
  • Nu mai știm să purtăm conversații, suntem sălbatici. Nu mai știm să ascultăm, nu mai știm să ducem o conversație mai departe, mai degrabă purtăm un monolog. Credem că dacă verbalizăm niște lucruri cu care nu suntem de acord vom ajunge la un conflict, așa că preferăm să le ținem în noi sau să ne retragem din conversație.
  • Avem foarte multă libertate. Noi decidem când și cum să lucrăm. Dar știi care e problema cu libertatea? Că vine la pachet cu asumarea responsabilității. Cu toții credem că ne dorim libertate însă, atunci când o avem, nu prea știm ce să facem cu ea. Sau starea noastră emoțională fluctuează atât de mult încât ajungem să ne împrăștiem în zeci de direcții, în funcție de ce avem chef când ne-am trezit dimineața. Când dăm zoom out, ne mirăm că am alergat la viteză maximă însă am stagnat, n-am ajuns nicăieri.

Ce putem face noi personal dacă lucrăm de acasă:

1. IMPUNEREA UNOR LIMITE

În mod normal, aveam o rutină prin care făceam tranziția de la timpul petrecut acasă la timpul dedicat muncii. Poate era cafeaua pe care ne-o pregăteam dimineața, poate aveam niște site-uri “guilty pleasures” pe care le verificam, era drumul spre birou pe un traseu preferat. Drumul înapoi de la birou ajuta și el la deconectare.

Acum nu mai există “granițe” la fel de bine definite între timpul de muncă și timpul personal. Nu mai existau încă de dinainte, de când au apărut laptopurile și telefoanele și am început să ne luăm munca cu noi acasă, însă problema s-a amplificat în ultimii doi ani.

Fără acea delimitare clară a spațiului și timpului, căminul nu mai e cămin și nici munca nu mai e 100% muncă.

Ajungem să lucrăm aproape toată ziua, dar lucrăm prost. Nu mai avem o oră clară la care începem treaba, ne trezim când ne trezim și pe urmă ne întindem cu munca până târziu în zi. Liniile nu mai sunt clar trasate, ne uităm la seriale sau băgăm rufe la spălat în mijlocul zilei, dăm mail-uri sau setăm campanii de ads la 12 noaptea.

Și nici nu ne mai relaxăm 100%. Păi cum am putea să facem asta, când am amestecat cu spațiul de muncă ceva ce e nevoie să fie un spațiu safe, personal, cu rol de deconectare și reîncărcat bateriile?

Asta are legătură cu Parkinson’s Law, care spune că munca se dilată (sau contractă) pentru a umple timpul alocat pentru finalizarea unui task:

“Parkinson’s Law dictates that a task will swell in (perceived) importance and complexity in relation to the time allotted for its completion. If I give you 24 hours to complete a project, the time pressure forces you to focus on execution, and you have no choice but to do only the bare essentials.”

Cu cât alocăm mai mult timp unui task, cu atât mai mult ne va lua ca să-l facem. Dacă avem la dispoziție doar 2 ore pentru a face un lucru, o să facem incredibil de mult progres în alea 2 ore. Dacă ne alocăm o zi, o să avem grijă ca taskul ăla să se dilate în complexitate până ne umplem toată ziua cu el.

Limite înseamnă și:

  • Să nu ne trezim și culcăm cu telefonul în nas (și mai ales nu pe social media, emails sau știri). Este important să nu le verificăm dimineața fiindcă ne vor “derapa” emoțional de la orice intenționam să facem în ziua respectivă – pornim cu stângul, ne va umple mintea cu griji în privința unor lucruri care nu sunt sub controlul nostru. Dacă le verificăm seara ne alegem cu insomnii sau o calitate mai proastă a somnului (mai puțin deep sleep – ceea ce va influența eficiența de ziua următoare). Așadar unul din cele mai importante lucruri este să avem un interval orar și limite clare de timp când ne verificăm social media, mail-ul, știrile, grupurile / chat-ul etc.
  • Să știm ce e prioritar, ce e esențial, și la ce avem nevoie să spunem NU fiindcă ne va distrage atenția de la lucrurile acelea importante pe care vrem să le facem. (Dacă nu știi cum să faci asta, poți porni de la acest episod de podcast înregistrat de mine împreună cu Andrei Roșca).
  • Să nu facem multitasking și ping-pong între taskuri diferite. Să nu ne apucăm de lucru și pe urmă să ne trezim că trebuie să spălăm rufele. Ne consumă cel mai tare energia și este normal ca după aia seara să ne apuce pofte de mâncat dulciuri. Cu cât ne credem mai capabili de a face multitasking, cu atât ne descurcăm mai prost în realitate (există studii care au demonstrat și asta). Asta fiindcă irosim mare parte din ce muncim – o pierdere cauzată de tranziția de la un context la altul. Ne ia în medie cu 50% mai mult timp să încheiem un task și o facem la o calitate mai proastă decât atunci când facem un singur lucru de la început până la final.
  • Să nu lucrăm în același loc în care dormim, să nu mâncăm în fața laptopului. Ajungem să semnalizăm creierului că patul e și pentru altceva în afară de singurele 2 activități pentru care ar trebui să fie, respectiv să mâncăm stresați. Din nou, este despre single tasking, a face un singur lucru pe rând.
  • Să ne programăm meetingurile într-un singur batch în care doar asta facem, adică doar meetinguri pe același proiect. Adică avem intervale orare (sau chiar zile întregi) dedicate întâlnirilor. (Exemplu personal: la mine ziua de luni este dedicată întâlnirilor legate de un proiect, sesiunile de Change Strategy sunt în zilele de marți, miercuri și joi, iar vinerea am doar întâlniri personale).
  • Să avem niște batch-uri de timp dedicate taskurilor care au nevoie de deep work. Asta înseamnă lucruri care ne consumă cognitiv, la care avem nevoie de energia la maxim, pe care nu le putem delega sau automatiza. Poate fi vorba de scris, programat, înregistrat un workshop, luat decizii grele, făcut prezentări, purtat conversații dificile, gândit un workshop etc. Avem un număr de maxim 4 ore pe zi în care ne putem concentra cu adevărat pe ceva, după care observăm cum acționează the law of diminishing returns și puterea noastră scade. Este important să știm care sunt acele ore când avem energia și creativitatea la maxim, ca să le putem exploata (diferă la fiecare), iar restul orelor să ni le ocupăm cu taskuri pe care le putem face mai pe pilot automat și nu avem nevoie de putere de concentrare la fel de mare. (Am un episod de podcast înregistrat tot cu Andrei, în care vorbim doar despre deep work, ți-l recomand.)
  • Să luăm pauze scurte, pentru a ne reîncărca bateriile – cam 10 minute la o oră jumătate sunt suficiente. Dar, atenție, cu condiția să fie pauze adevărate, în care ne lăsăm mintea și privirea să umble aiurea. Deci fără scrolling pe social media sau pe site-urile de știri, da? Alea nu sunt pauze.

Și astea sunt doar câteva exemple, sunt sigură că mai sunt și altele care nu-mi vin acum în minte.

2. INTERACȚIUNI SOCIALE – OFFLINE!

Deși pare că avem tot ce ne trebuie, faptul că toate interacțiunile sunt acum 100% online le face să fie niște interacțiuni junk, lipsite de valoare nutritivă.

Avem nevoie de un echilibru între interacțiunile offline și cele online – iar cele OFFLINE să fie cele prioritare.

Indiferent de cât de introverți am fi, tot avem nevoie de interacțiuni sociale ca să funcționăm în parametri optimi.

Iar interacțiunile tip cafelootsă / Friday Happy Hours făcute pe Slack, respectiv conversațiile pe Whatsapp sunt echivalentul junk food-ului – complet lipsite de valoare nutritivă. E important să ieșim din casă, să nu ne mai ascundem după un Zoom, să depunem efort să ne vedem fizic cu oameni.

Relațiile nu pot fi construite și consolidate exclusiv online. Există un efort, o vulnerabilitate și o banalitate a interacțiunilor live care contribuie pe partea de conexiune.

3. SĂ NU UITĂM DE HOBBY-URI / PASIUNE.

Churchill a trăit până la 80 de ani fără să-și piardă vreodată bucuria de a trăi sau să intre în burnout. A avut 5 copii, a scris 43 de cărți și a supraviețuit workload-ului a două Războaie Mondiale – și asta în timp ce lucra 110 ore pe săptămână. Doar între 1940-1943 a călătorit 180,000 km (cu avionul, cu mașina sau pe mare). Un bodyguard spunea despre el că a avut mai puțină pace decât un uragan.

Cum a reușit asta? Churchill credea în puterea hobby-urilor aproape la fel de mult precum credea în britanici.

La 41 de ani a avut eșecuri masive din multe campanii militare, a fost retrogradat și a rămas fără putere, consumat de stres, anxietate și depresie. S-a apucat să picteze și a spus că:

“A venit în salvarea mea într-un timp foarte dificil”; “Cultivarea unui hobby și a unor noi forme de interes este o politică de primă importanță pentru un om public. Pentru a fi cu adevărat fericit și în siguranță, ar trebui să ai cel puțin două sau trei hobby-uri și toate trebuie să fie reale. ”

A fost sfătuit la început de un cunoscut pictor să nu ezite niciodată în fața pânzei (no overthinking!). Nu a fost intimidat sau descurajat de lipsa de pricepere, ci mai degrabă a privit-o ca pe o expresie a bucuriei, nu ceva ce trebuia să fie planificată cu atenție. Timp liber, nu muncă.

Un alt hobby al lui a fost unul fizic. Pe când era cancelar al trezoreriei semnase un contract pentru a scrie o carte de 6 volume și 3000 de pagini despre Primul Război Mondial. A învățat în acea perioadă cum să pună cărămizi, s-a îndrăgostit de procesul lent și metodic de amestecare a mortarului, gletuirea și stivuirea cărămizilor. Îl revigora ritmul lent al acestei munci fizice, să coboare pe pământ și să interacționeze cu pământul.

Este important să ne ținem de niște obiceiuri sănătoase și să nu ne umplem timpul liber într-o stare de legumă eșuată pe canapea. Asta înseamnă să facem în viața personală și lucruri care n-au neapărat un obiectiv sau un ROI!

Hai să nu mai punem presiune pe hobbyurile noastre. Doar fiindcă ne place să facem un lucru și ne pricepem la asta nu înseamnă că trebuie să-l monetizăm, să pornim un side business. Un hobby are strict scopul de a ne ajuta să ne relaxăm, nu să facem performanță cu el. Îl facem de dragul procesului, nu de dragul rezultatului.

***

Mai există și alți factori care influențează starea actuală:

  • Există câteva trăsături de personalitate care influențează cât de bine se poate adapta cineva muncii de acasă. Una dintre ele este conștiinciozitatea oamenilor. Cei care au conștiinciozitate scăzută au nevoie de un mediu care să-i motiveze din exterior ca să facă lucruri. Cei care au lucrat remote mai mult timp sunt mai obișnuiți să se organizeze singuri, însă cei mai mulți nu au această conștiinciozitate ridicată. Este motivul pentru care se și organizează atât de multe întâlniri peste întâlniri – fiindcă altfel există toate șansele să nu se întâmple lucruri. Da, suferă și cei care n-ar avea nevoie de astfel de constrângeri în mod normal, însă aceștia nu sunt atât de mulți când stăm să analizăm la sânge rece. (Aici ar ajuta să învățăm să organizăm mai bine întâlnirile alea. Care este scopul fiecărei întâlniri? Care este agenda? E nevoie de toți acei oameni acolo? De ce tip de energie este nevoie, ca să știm la ce oră le punem în zi. De tine personal e cu adevărat nevoie, aduci vreun input, ai responsabilitatea de a o lua o decizie? Dacă nu, hai să învățăm să spunem nu – și să explicăm frumos de ce facem asta.)
  • O altă trăsătură care influențează cât de bine lucrăm de acasă este extraversia. Asta înseamnă că unii dintre noi avem nevoie de mai mult timp singuri ca să ne încărcăm bateriile, că ne consumă mai tare interacțiunile de grup sau discuțiile superficiale. (Am câțiva clienți cu care lucrez fix pe asta ca obiectiv: cum să-și organizeze mai bine timpul astfel în funcție de energie). Aș mai adăuga aici că este bine că suntem atât de diferiți ca personalitate – așa este sănătos în orice societate (sau în grupuri), să existe o varietate cât mai mare.
  • Dopamina influențează la rândul ei motivația – dacă avem un nivel scăzut de dopamină cauzat de suprastimulare (ecrane, zahăr, alcool, seriale, podcasturi, muzică, jocuri video etc), goana după rezultate rapide și 0 satisfacție din proces.
  • Într-o companie cu 10 angajați, 3 din ei fac jumătate din muncă. Din 100 de angajați, 10 din ei fac jumătate de muncă. Din 1000 de angajați, 30 de oameni fac cea mai multă treabă șamd. Este legea lui PriceCu cât crește mai mult o companie, cu atât incompetența angajaților crește exponențial și competența crește liniar. Este critic pentru manageri să știe care-i care.
  • Nu ajută trendul de pe Linkedin în care niște consultanți de HR, în scop de auto-promovare, apasă diverse butoane emoționale ale oamenilor. Mai exact, încurajează o poveste tribalistă tip “noi vs ei”, noi fiind “ăia buni, oameni care lucrăm și suntem asupriți de corporații” iar “ei” fiind “zgripțuroii de manageri / șefi”. Discursurile de genul ăsta, lipsite de nuanțe, nu fac altceva decât să crească prăpastia.
  • Nu ajută nici diferența uriașă dintre cât de bine este plătit un CEO și cât e un average worker (în anii ‘60 era un raport de 15-la-1, acum s-a ajuns la 350-la-1.)

Extra resurse pentru / despre remote work:

Dacă faci parte dintr-o firmă care lucrează remote (sau chiar și în sistem hybrid), îți recomand următoarele resurse – merită citite și dezbătute într-un book-club intern, în companie. happy

În încheiere, aș mai vrea să menționez și faptul că ne uităm la niște modele toxice. Mă refer aici la ce consumăm pe social media sau ce ajunge promovat în presă. Fie vedem oameni care pare că au făcut bani ușor și sunt într-o permanentă vacanță și nu muncesc niciodată – sau, dacă muncesc, nu vedem noi, că old boring work nu-ți aduce reach și succes pe interneți. Fie îi vedem promovați pe unii care pare că muncesc non-stop – o altă extremă care nu e deloc ok.

Uităm că vedem doar vârful iceberg-ului și ne lipsesc niște informații. Ne lipsesc nuanțele. Ne lipsesc costurile alegerilor lor. Și în mod cert ne lipsesc niște modele echilibrate.

— Cristina

Mulțumesc tuturor celor cu care am dezbătut live ideile din acest newsletter în ultimele săptămâni. Vă știți voi. happy M-ați ajutat să mi le clarific și să capăt niște perspective noi.

***

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.


Leave a Reply