Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Neața,
Îți scriu cu o cană de cafea fierbinte în mână și un ochi pe geamul din față, privind ceața – îmi plac super mult diminețile din perioada asta. Mă pregătesc să plec spre bârlogul din Brașov, unde de abia aștept să dau o alergare pe munte și să mă deconectez un pic de la haosul de zi cu zi.
În ultima lună, în încercarea de a genera sens unui lucru care n-are niciun sens, am început să fac voluntariat în call centerul DSP București, să răspund la telefoane de support coronavirus. „Dar vai, Cristina, oare de ce spui că te simți copleșită?”
În apărarea mea, am zis că împușc doi iepuri deodată: ajut niște oameni și, în același timp, învăț și eu să mă mai detașez de problemele oamenilor, să mă „desensibilizez” – un lucru de care am simțit că am nevoie ca să devin mai bună la munca pe care-o fac.
Am eșuat cu brio.
Pe de-o parte, trebuie să recunosc faptul că fiecare apel pe care-l închei e satisfăcător. Da, mă unge un pic pe ego faptul că știu că am contribuit cumva la viața omului care a sunat – indiferent cât de puțin. Fiindcă cele mai multe telefoane primite sunt de la oameni care au nevoie de informații referitoare la deciziile pentru concediul medical, dar se simt ok (știu asta fiindcă îi întreb pe absolut toți și mă asigur că țin legătura cu medicul lor de familie).
Iar pe urmă mai sunt și telefoanele alea grele, care mă forțează să-mi pun într-o complet altă perspectivă viața. Sunt telefoanele care mă lovesc cu un tsunami de neputință, ciudă și frustrare că nu pot să fac mai mult pentru omul aflat la celălalt capăt al firului. Sau măcar să-l îmbrățișez.
E un volum uriaș de apeluri, sună încontinuu (btw, dacă te bate vreodată gândul că vrei să ajuți cumva, vezi Geeks 4 Democracy). Țin minte fiecare conversație, țin minte fiecare caz, țin minte fiecare nume. Mi s-a întâmplat să preiau o persoană care a sunat din nou după o săptămână și să o recunosc după nume – și ea pe mine. (E un lucru de la care nu mă pot abține nici în businessul soțului, unde, tot așa, țin minte clienți cu care am interacționat în urmă cu mulți ani.)
Oricât de stoică m-aș crede eu, tot mă atașez un pic de viețile lor.
Plec din call center și mă întreb dacă le-am oferit oamenilor toate informațiile de care aveau nevoie, dacă am fost suficient de clară, dacă am avut suficientă răbdare cu ei. Mă întreb dacă o să fie bine.
Toate poveștile astea le iau cu mine. Și, din (ne)fericire (?), doar cu mine, fiindcă nu vreau să-i încarc și pe cei din viața mea cu ele.
A fost doamna care începuse să plângă fiindcă vor s-o dea afară de la serviciu (angajatorul nu crede că e bolnavă).
A fost domnul care era izolat acasă împreună cu soția, el a primit testul, ea nu, se afla în încăperea de alături și îi era rău.
A fost mama cu care am stat de vorbă mai bine de 20 de minute. Sunase fiindcă s-a rătăcit testul fiicei făcut în urmă cu o săptămână și îi era extrem de rău (fetei). După ce am mai stat un pic de vorbă, am aflat că în acea dimineață fusese înmormântarea soțului ei, la care nici ea, nici cei trei copii nu au putut participa fiindcă erau izolați în casă. Mi-a mulțumit că fac ce fac și a zis că vor și ei să vină să facă voluntariat după ce ies din izolare. Eu în timpul ăsta mă întrebam cum de mai avea putere să vorbească.
Mă întorc la viața mea obișnuită și încerc să arhivez poveștile oamenilor într-o cutie dedicată, în capul meu. Și mă învinovățesc că nu mă pot detașa, că nu le pot uita, că mă întreb ce s-a întâmplat cu ei.
Iar pe urmă, complet întâmplător, primesc un feedback de la un om cu care am lucrat 1-1 și, deși aveam impresia că nu l-am ajutat deloc (mi-e foarte greu să mai citesc oamenii în perioada asta, de la toate măștile și Zoomul vieții), îmi spune că fix implicarea și faptul că mi-a păsat atât de mult de ce se întâmplă în viața sa este lucrul care a simțit că a ajutat cel mai mult.
Îmi pasă de viața fiecărui om cu care interacționez, dar… știi ceva? Poate că ăsta nu este un lucru rău și de care trebuie să scap, trebuie să-l „rezolv”, așa cum credeam până acum. Poate m-am înșelat. Poate că, de fapt, asta e super-puterea mea. Habar n-am.
Suntem oameni și interacționăm cu oameni, nu cu cifre, statistici sau CNP-uri.
Iar mi-am propus să scriu un newsletter pe o temă (planificasem să lansez înregistrarea cu Ryan Holiday și sunt restantă cu lista de cărți pe Q3) și iar mi-a ieșit complet altceva, un newsletter reactiv emoțional, cu gânduri în toate direcțiile, scris în dimineața asta superbă de vineri, și care iar nu știu dacă te ajută în vreun fel. Deși eu așa sper.
E prima oară când vorbesc despre partea de voluntariat pe care o fac, fiindcă simt că ar trebui să fie ceva personal și proactiv. Dacă tu simți că deja faci suficient de multe lucruri pentru a contribui la viața celor din jur – indiferent de formă sau de ce îți iei înapoi (financiar și nu numai), e ok.
Mă gândesc uneori că poate acordăm multă atenție vârfurilor, poveștilor antreprenorilor cu businessuri de succes și zeci de mii de angajați, și uităm de poveștile oamenilor de la „bază”. O educatoare care se implică și schimbă viața grupei de 20 de copii, copii care peste 30 de ani poate vor schimba la rândul lor alte vieți. Curierii care livrează pe bicicletă pe frigul ăsta. Până și gunoierii fără de care s-ar umple orașul de șobolani și gândaci.
Nu mai aștepta să găsești sensul vieții și rolul tău în acest puzzle. Generează-l tu. Concentrează-te pe ce e sub controlul tău, pe cât poți tu să faci, și nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți vinovat că nu faci mai mult.
Și vorba lui nenea Marcus Aurelius: Memento Mori. Amintește-ți că vei muri.
Ai grijă de tine și de ai tăi,
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
