Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Salut,
Mai ții minte cum era când deschideai un program care îți bloca Windowsul și așteptai să proceseze dar, după prea mult timp, într-un final dădea eroare și se închidea de tot? Așa mă simt eu acum. Blocată. Mă holbez la agendă și Google Calendar de azi dimineață, de când m-am trezit, și simt că-mi bubuie creierul.
Iar m-am băgat în prea multe lucruri și nu fac față. Nu mai am memorie și putere de procesare.
Mă simt incapabilă să mai iau o decizie – indiferent de cât e de mică. Incapabilă să gândesc, să produc ceva creativ și util sau să mai introduc informații noi în cap. Parcă nu mai pot nici să mă ridic de pe scaun. Și nici azi noapte nu am dormit bine, am visat încontinuu și creierul meu hiper-activ probabil a continuat să rumege la problemele de peste zi. Bormașina vecinilor pe care o aud încontinuu de câteva zile, de dimineață până seara, cu siguranță nu ajută.
“Where the pain begins the learning starts”, zicea cineva mai deștept ca mine, dar cu toate astea parcă nu-mi învăț lecția. Captivă într-o listă de to-do fără fund, toate lucrurile par importante și habar nu am de unde să încep să tai. Cineva să-mi găsească o clonă!
Sunt conștientă că am o personalitate care pe de-o parte mă ajută, dar pe de altă parte mă încurcă rău. Printre altele:
- Sunt motivată de procesul de a învăța, a crește în permanență, așa că nu suport să simt că stagnez. În același timp, mă plictisesc rapid și sunt nerăbdătoare cu ritmul celor din jur.
- Obsesia pentru date care să-mi ofere susținere sau invalidare a presupunerilor atunci când am decizii de luat – cu riscul ca uneori să rămân paralizată sau să consum un val prea mare de informații pe care nu le mai pot procesa.
- O încredere mare în resursele proprii. Știu că pot face rapid și bine absolut orice-mi pun în gând. Știu și că am o rezistență foarte mare intelectuală (attention span uriaș pentru lucrat sau ascultat podcasturi / audio books chiar și câte 7 ore încontinuu) și fizică (datorită alergărilor montane lungi). Astea vin la pachet cu un optimism ușor irealist, care mă face să-mi propun prea multe.
- Asumarea responsabilității, dar la extrema la care am impresia că absolut totul depinde 100% de mine. Uit că mai există și alți factori în lumea asta.
- Nevoia de control și planificare, dar dusă tot la extrem. (În decembrie 2019 deja aveam umplută 80% din agenda până în octombrie 2020 și mereu aveam oameni care credeau că fac mișto de ei când le spuneam că următoarea fereastră liberă când ne-am putea vedea era peste câteva săptămâni).
- Pe cât de optimistă sunt în privința lucrurilor care țin de mine, pe atât de apocaliptică sunt în privința factorilor externi. Mereu mă gândesc la tot ce poate merge greșit și îmi fac câte 2-3 planuri de backup. (Ghici cine făcea provizii și dădea măști cadou prietenilor la finalul lui ianuarie.)
- Sunt un people pleaser – vreau să fiu plăcută de toată lumea. Partea bună e că oamenii se pot baza pe mine (chiar și la lucruri mici, cum ar fi faptul că întotdeauna sunt punctuală). Partea proastă este că nu întotdeauna reușesc să-mi impun niște limite și mă cred mai importantă decât sunt în realitate. Am întotdeauna impresia că alții depind de mine, că așteaptă după mine, că doar eu pot face anumite lucruri – ceea ce e fals, oricine poate fi înlocuit.
Partea bună este că mă cunosc suficient încât să-mi dau seama și de ce mă simt copleșită.
Vine din fricile mele și o nevoie exagerată de control – control pe care nu suport să simt că-l pierd. Vine din prea multe schimbări, incertitudini și riscuri prea mari.
Mi-e teamă că mi-am asumat niște mize prea mari.
Mi-e teamă că nu sunt suficient de bună.
Mi-e teamă că o voi da în bară cu proiectele noi.
Mi-e teamă că nu voi reuși să mă țin de timeline și deadlineuri (și alea auto-impuse).
Mi-e teamă că voi fi judecată sau că mă voi face de rușine.
Mi-e teamă de potențialele consecințe și riscuri.
Mi-e teamă că nu merit nimic din ceea ce primesc sau mi se întâmplă.
Mi-e teamă de toate lucrurile pe care nu știu că nu le știu.
Iar toată incertitudinea și nesiguranța funcționează ca un amplificator emoțional. Cu alte cuvinte, pune o lupă pe orice factor de stres mic, de ajunge să pară un elefant.
*
Azi aveam de gând să trimit un newsletter complet diferit (raportul cu cărțile citite pe Q3). Am schimbat în ultimul minut și mi-a ieșit un newsletter mamut, de 5,000 de cuvinte, în care vorbesc despre lucrurile pe care le fac atunci când mă simt copleșită.
Ca să nu îți cauzez extra doze de anxietate atunci când vezi un mail kilometric la tine în inbox 
am decis să îl împart în două, așadar mâine dimineață o să ai în inbox continuarea: o listă de 10 lucruri pe care le fac în momentul când iar încep să mă simt copleșită.
Până mâine dimineață, când vine partea a doua, dă-mi un reply rapid la acest email și spune-mi dacă te simți copleșit(ă) în acest moment și care crezi că sunt cauzele.
Sunt tare curioasă să aflu ce-mi scrii, fiindcă am impresia în ultima perioadă că toată lumea din jur stă pe marginea unui burnout colectiv și mă întreb dacă este doar o iluzie (o percepție cauzată de propriile lentile) sau dacă e adevărat.
Pe mâine,
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
