Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Vinerea trecută eram în oraș cu un prieten, discutam despre planurile pe februarie. La un moment dat, i-am zis că mi-am propus să nu mai accept absolut nimic primăvara asta, fiindcă deja sunt prinsă până peste cap cu prea multe proiecte mari desfășurate în paralel. Neîncrezător, a ridicat sprânceana și m-a pus să dau în scris și să mă semnez, ceea ce am și făcut. Am scris exact așa: „Nu mai iau nimic până în iunie” și m-am semnat dedesubt.
Asta se întâmpla vineri, da?
Luni după-amiază deja mă înjuram singură pentru cât de copleșită mă simțeam. De abia începusem săptămâna și eram îngropată sub urgențe proaspăt răsărite și deadline-urile apăsătoare ale unor proiecte care necesită ceea ce Cal Newport numește „deep work„: bucăți lungi de timp în care să fiu în stare să gândesc și să creez fără să fiu întreruptă sau distrasă.
Marți dimineață probabil că aveam un episod de amnezie, fiindcă am primit un telefon și m-am trezit că mi-o ia gura pe dinainte. Am acceptat o serie nouă de angajamente, fără ezitare. După ce am închis telefonul, am deschis Google calendar și mă uitam la ce crima am comis în el.
„Femeie, ești nebună, what is wrong with you de continui să-ți faci asta?”
Da. Bună întrebare.
Am momente când sunt de un optimism extraterestru. Sunt convinsă că absolut tot ce-mi propun să fac o să meargă impecabil, energia și creativitatea vor fi la maxim, se vor alinia toate astrele, chiar și ce nu depinde de mine.
Pe urmă, evident, lovește realitatea. Realizez că n-am cum să fac chiar toate lucrurile alea de pe listă. Că iar încerc să jonglez cu prea multe și rămân fără mâini. Poate ar fi trebuit să iau în considerare și că vor interveni diverse alte lucruri. Sau că nu este totul sub controlul meu. Sau că mai am și zile când tot ce-mi doresc e să zac pe canapea, să curăț un pomelo și să mă uit la seriale pe care le-am mai văzut de câteva ori, fiindcă al meu creier nu mai e în stare nici măcar să proceseze episoade noi.
Știu bine teoria. Știu câtă energie mentală îmi consumă o activitate. Doar că partea mea rațională e într-o permanentă păruială cu cea emoțională, cea condusă de frică.
După care mă simt prost că mă plâng de astfel de probleme. Sunt niște probleme bune de avut. „Hei, măcar ai de lucru! Să te plângi atunci când nu vei mai avea! Sau deja ai uitat cum erai acu’ 5 ani?”
N-am cum să uit cât de diferit stăteau lucrurile în ianuarie 2015. După 7 ani de lucrat pe cont propriu, timp în care crescusem tot felul de proiecte de content sau pusesem osul la promovare de startupuri și artiști, brusc rămăsesem în aer. Zero proiecte. Zero venit. Zero planuri de backup.
Nu era prima oară când ajungeam într-o situație de acest gen, doar că de data asta tocmai mă mutasem din casa alor mei și aveam nevoie urgentă de bani – de preferat dintr-o sursă stabilă.
Am început să trimit CV-uri peste tot pe unde-mi trecea prin minte, să fac propuneri de colaborare, de proiecte noi, să dau telefoane și mail-uri de follow-up, și nimic.
Probabil eram neangajabilă. O sălbatică obișnuită să preia ea responsabilitatea și să facă lucrurile să se întâmple în medii haotice. Nu lucrasem niciodată din biroul vreunei corporație, după program, să fiu doar o rotiță dintr-un sistem. Aș fi dat doar dureri de cap.
Cei cu care mai lucrasem în trecut cam dispăruseră, nu-mi răspundeau la mesaje. Alții puneau condiții dubioase, de genul să vin eu cu ceva din care să se facă bani, că ei n-ar fi avut. Sau să semnez contract de confidențialitate și exclusivitate pe 10 ani după încetarea colaborării cu ei (who does that…?). Cu alții mi-am luat țeapa de a lucra pe gratis, dar măcar am învățat puterea unui contract.
Într-un final, am reușit să mă angajez într-o agenție mișto, chiar dacă pe un post sub nivelul meu de experiență. Eram disperată. Durea mai tare să mai stau încă o lună pe bară decât să pun osu’ la treabă și să fac niște lucruri care poate uneori mă plictiseau (până la urmă am ajuns să învăț foarte multe; acum sunt de părere că nu ești niciodată prea „mare”, dar pe atunci îmi puneam singură piedici cu ego-ul).
Mi-am rezolvat nevoile financiare, alea care ardeau pe termen scurt, am reușit să respir și am început să o gândesc pe termen mai lung. Am revenit la libertatea mea.
Au trecut anii, mi-am luat niște lecții, doar că acum mă lupt să învăț să mai spun și NU. Sunt conștientă că am agenda încărcată peste orice limită umană, și cu toate astea îmi vine extrem de greu să spun nu oamenilor. Mai ales celor de care sunt atașată emoțional.
Mi-e teamă să nu ajung iar în situația aia de acum 5 ani. Mi-e teamă că nu profit de cărțile care mi-au fost înmânate. Mi-e teamă să nu ratez vreo oportunitate unică și să mă trezesc iar în aer într-o zi, fără niciun plan de backup. Că de data asta chiar n-o să mă mai angajeze nimeni.
Așadar, lista de mai jos este în primul rând pentru mine. Pentru Cristina care dimineață iar o să uite să spună NU la următoarea propunere, următorul mail, următorul telefon, următorul mesaj privat. Și poate așa n-o să mai doară atât de tare când mă uit în Google Calendar. Dar sper să-ți fie și ție de ajutor.
***
Dragă Cristina,
Cum să spui NU:
- Conștientizează costurile. De fiecare dată când spui DA la ceva spui NU la altceva. Dacă spui DA la întâlnirea aia înseamnă că spui NU la mai mult timp petrecut cu cei dragi. Sau la un antrenament de calitate pentru cursa aia la care te-ai înscris. Sau la niște pagini din cartea aia care te poate ajuta să evoluezi accelerat. Și viața e mai scurtă decât crezi.
- Amintește-ți de Simon Sinek cu al lui WHY. Start with why. Know your why. De ce faci ceea ce faci? Care sunt obiectivele tale pe termen lung? Și dacă tu zici că vrei să faci X, atunci de ce accepți acel lucru Y care te va duce în altă direcție și-ți va umple timpul cu total alte lucruri? Dacă-ți ridici ochii de pe țintă, o să ajungi să te împrăștii în toate direcțiile posibile. precum o găină fără cap. Ai nevoie să știi foarte clar de ce faci ceea ce faci, altfel riști să confuzi activitățile de zi cu zi cu reacții, obstacole sau oportunități.
- „Lasă-mă să-mi verific agenda și revin” este replica ta default. Lasă timp între orice propunere și răspuns. Nu accepta nimic pe loc, ia-ți timp să analizezi dacă într-adevăr ai timp să-ți mai iei ceva pe cap sau este prea mult.
- Dacă totuși ești forțată să dai un răspuns pe loc, fă cum ai învățat că face Sergiu în situațiile astea: răspunsul default este NU.
- Blochează-ți întâlniri recurente în calendar pentru lucrurile care contează. Sport, întâlniri cu prietenii, scris. O să-ți fie mai ușor să spui nu la alte lucruri atunci când deja ai mare parte din agendă ocupată proactiv.
- Gândește-te la fratele tău INTJ și al lui framework: „Hell Yeah! or No.„. Decât să spui un „da” cu jumătate de gură, mai bine spui direct nu.
- Când iar ești invitată la vreun podcast, să vorbești public sau să dai un interviu, spune-le că deja ți-ai luat prea multe angajamente iar acum spui nu la absolut tot. Ca să știe să n-o ia personal. Și spune-le să revină ulterior, atunci când vei lansa un proiect nou, ca să ai despre ce vorbi măcar. Este un model asemănător cu cel al artiștilor sau autorilor care pleacă în turneu: au perioade când se deconectează complet de la aparițiile publice, ca să se concentreze pe a produce opere noi, iar o dată la câțiva ani revin în atenția publicului cu un scop: pentru a-și promova materialele noi.
- Dacă ai fi avut un manager care te încărca cu taskuri peste taskuri, probabil ai fi fost mândră că are încredere în tine de-ți dă atâtea pe cap, dar l-ai fi întrebat cum să le prioritizezi. Ăsta e timpul, astea sunt taskurile, atâta poți duce, deci în ce ordine a priorităților le pui?
- Imediat după ce ai terminat un proiect mare, dă-ți timp să reflectezi asupra lui și să-ți iei niște lecții, dar și să sărbătorești progresul. Nu te arunca imediat în următorul proiect mare.
- Fă-ți o listă de așteptare – dap, exact, un bucket list cu orice fel de idei noi sau proiecte care-ți trec prin cap. În loc să te apuci să le inițiezi, pune pe lista aia și mai ai puțină răbdare. Dacă este ceva suficient de mare, te va obseda și-ți va reveni în minte până când te vei apuca de acel lucru. Dar, de cele mai multe ori, vei realiza că te-ai entuziasmat pe moment, dar nu te-a ținut.
- Întreabă-te care e cel mai grav lucru care se poate întâmpla dacă refuzi sau nici măcar nu răspunzi la o propunere. Sau măcar nu mai da atâtea explicații. (învățată de la Tim Ferriss din acel video când vorbește despre momentul când plănuia să se sinucidă, lupta lui cu fricile, anxietatea și depresia).
Închei cu o bucată din unul din discursurile mele favorite, să-ți fie de ajutor atunci când încerci să regăsești nordul: David Foster Wallace, „This is water„.
„The only thing that’s capital-T True is that you get to decide how you’re gonna try to see it. This, I submit, is the freedom of a real education, of learning how to be well-adjusted. You get to consciously decide what has meaning and what doesn’t. You get to decide what to worship.
Because here’s something else that’s weird but true: in the day-to-day trenches of adult life, there is actually no such thing as atheism. There is no such thing as not worshipping. Everybody worships. The only choice we get is what to worship. And the compelling reason for maybe choosing some sort of god or spiritual-type thing to worship–be it JC or Allah, be it YHWH or the Wiccan Mother Goddess, or the Four Noble Truths, or some inviolable set of ethical principles–is that pretty much anything else you worship will eat you alive.
If you worship money and things, if they are where you tap real meaning in life, then you will never have enough, never feel you have enough. It’s the truth.
Worship your body and beauty and sexual allure and you will always feel ugly. And when time and age start showing, you will die a million deaths before they finally grieve you.
On one level, we all know this stuff already. It’s been codified as myths, proverbs, clichés, epigrams, parables; the skeleton of every great story. The whole trick is keeping the truth up front in daily consciousness.
Worship power, you will end up feeling weak and afraid, and you will need ever more power over others to numb you to your own fear.
Worship your intellect, being seen as smart, you will end up feeling stupid, a fraud, always on the verge of being found out.
But the insidious thing about these forms of worship is not that they’re evil or sinful, it’s that they’re unconscious. They are default settings.
They’re the kind of worship you just gradually slip into, day after day, getting more and more selective about what you see and how you measure value without ever being fully aware that that’s what you’re doing.
And the so-called real world will not discourage you from operating on your default settings, because the so-called real world of men and money and power hums merrily along in a pool of fear and anger and frustration and craving and worship of self. Our own present culture has harnessed these forces in ways that have yielded extraordinary wealth and comfort and personal freedom. The freedom all to be lords of our tiny skull-sized kingdoms, alone at the centre of all creation. This kind of freedom has much to recommend it.
But of course there are all different kinds of freedom, and the kind that is most precious you will not hear much talk about much in the great outside world of wanting and achieving…. The really important kind of freedom involves attention and awareness and discipline, and being able truly to care about other people and to sacrifice for them over and over in myriad petty, unsexy ways every day.
That is real freedom. That is being educated, and understanding how to think. The alternative is unconsciousness, the default setting, the rat race, the constant gnawing sense of having had, and lost, some infinite thing.”
Stay true to yourself,
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
