Cine suntem dincolo de succes? Am vorbit @ Pe Bune Live

Ieri la 14:30 eram la TNB, la repetițiile pentru Pe Bune Live, unde Andreea Vrabie m-a invitat să vorbesc. Eram în sala aproape goală, doar eu cu Andreea, echipa DoR care a organizat spectacolul și cei de la tehnic, da’ deja eram panicată, cu pulsul la cer. Mă trezisem de dimineață cu o ureche înfundată, așa că, după ce că-mi tremura vocea de la emoții, mă mai și auzeam ciudat. Îmi venea să vomit, deși nu aveam ce, că nu mâncasem nimic – intenționat, că știam că așa voi păți. Nu puteam să nu mă întreb ce-o fi fost în capul meu atunci când am acceptat să fac asta. Nu mai bine îmi vedeam eu liniștită de viață?

Vorbesc în public de câțiva ani buni. Să tot fie vreo 13. Tot aștept să devină ușor, așa cum mi-au spus cei mai experimentați că se întâmplă la un moment dat. Am ajuns la concluzia că aștept degeaba. Poate am eu niște legături neuronale stricate? Indiferent de cât de mult mă expun, niciodată nu devine mai ușor, nici măcar cu 5%.

Aveam de vorbit doar 15 minute. Minute pe care am început să mi le pregătesc încă din septembrie. Zeci de drafturi (draft v1, v2, v3, v4753, draft final, draft final 2, draft final-final…) la care am lucrat, editat, repetat, dezbătut și pus la îndoială fiecare cuvânt timp de nenumărate ore.

Nu mai știu cine spunea că oamenilor le este mai frică de vorbitul în public decât de moarte (Dale Carnegie?), dar simt asta 200%. E atât de grav încât sunt terorizată chiar și atunci când mă aflu în public și vreau să adresez o întrebare persoanei care este pe scenă. Numai gândul de a ridica mâna și a ieși în evidență îmi face inima să-mi bubuie de parcă explodează. Cu vocea e și mai rău, fiindcă de fiecare dată când vorbesc în fața a mai mult de 4 oameni parcă ating niște pitch-uri de care nu știam că sunt în stare.

Săptămâna trecută am oscilat în permanență între “ok, I got this” și “fuck, am scris o porcărie, lumea n-o să înțeleagă nimic, textul ăsta e la fel de confuz precum viața mea, evenimentul s-a vândut în mai puțin de 6 ore, lumea sigur se așteaptă la ceva mai mult decât mizeria asta, Andreea sigur avea așteptări mai mari atunci când mi-a propus să urc pe scenă să vorbesc iar acum probabil regretă, hai să rescriu tot“. Cu cât se apropia evenimentul, cu atât îmi venea mai mult să șterg totul. Sau să fug. Să mă ascund sub o piatră. Să fiu un hermit tot restul vieții.

De vineri m-am deconectat de la orice sursă care ar fi putut să-mi umple creierul cu informații de care nu aveam nevoie în acel moment, dezinstalasem aplicațiile de chat și social media de pe telefon, nu-mi mai pusesem absolut nicio întâlnire. Spațiul rămas liber l-am umplut doar cu două tipuri de activități: focused and diffused. Fie am repetat pentru eveniment, fie am planificat lucruri care știu că mă relaxează.

M-am lămurit cu emoțiile. E clar, știu că nu pot să le controlez și-și vor face de cap, indiferent de cât de des m-aș expune în fața publicului sau cât de multe cărți aș citi pe tema asta. Așa că acum mă concentrez pe a-mi reaminti motivul pentru care fac asta și pe lucrurile care știu că sunt sub controlul meu. Am nevoie de concentrare de sută la sută, așa că încerc să fiu cât de pregătită este uman posibil și să stau departe de orice sursă care ar putea să mă destabilizeze.

După repetiții am dat o fugă până acasă, aveam o fereastră de vreo 2 ore până când trebuia să fiu înapoi la TNB. L-am sunat pe Andrei, fiindcă știu că mă ajută de fiecare dată să mă recalibrez, plus că încă aveam în încheierea textului niște cuvinte cu care nu eram confortabilă. De mâncat nu era cazul, dar m-am forțat să beau cât mai multă apă. Am strecurat o sesiune de meditație/reboot de juma’ de oră (Petre, mulțumesc, m-a salvat de multe ori). Înainte să ies pe ușă am umplut o pagină de jurnal în care am enumerat toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, ca să intru în cel mai pozitiv mood cu putință, să nu fiu ungrateful / scared chicken. Printre toate astea, evident, am mai repetat de câteva ori textul pe care-l pregătisem. Am ieșit pe ușă și am pus Another one bites the dust pe repeat – piesa mea de intrat în flow de înainte de cursele de alergare.

Fast forward până când a venit momentul meu să urc pe scenă. Andreea m-a introdus, am respirat adânc și, în timp ce pășeam încet pe scenă spre microfon, am intrat într-o stare de semi-transă. De pe scenă nu se vedea nimic din sală, eram sub un reflector care mă orbea și creștea temperatura cu vreo 10 grade.

Jumătate din creier era concentrat pe ce aveam de spus, încercând să nu rateze vreo idee cheie. Ca la cursele de alergare montană la care particip, mă luptam să țin ritmul, ‘to pace myself‘. Să n-o iau la goană prea rapid, din dorința de a scăpa, dar să risc să ard în proces.

Cealaltă jumătate a creierului comenta încontinuu: Stai dreaptă! De ce stai iar cocoșată? Ce-ți veni să improvivezi cu glumița asta? Văd o față luminată de un telefon, oare stă pe chat sau îmi face poze? Da de ce nu e atent la ce spun? Auoleu, oare s-a auzit ce sunete scoate stomacul de la foame? Oare se vede că transpir maxim? Coșu’ ăla răsărit fix azi noapte s-o vedea sau l-am ascuns bine sub păr și tone de corector? Da’ oare țin bine mâinile? Cum naiba tre să stau cu mâinile? Oare părinții mei ce gândesc în acest moment, acum că află asta despre mine? Da ce-o fi fost în capul meu de le-am zis de eveniment?

Gata. Au trecut cele 15 minute. 900 de secunde. 2000 de cuvinte și tot atâtea gânduri. Am supraviețuit. Nu mai contează nimic (în afară de ce voi mânca în seara asta).

De fiecare dată când vorbesc în public parcă se rupe o bucată din mine. O bucată care se rupe în zeci de bucăți mai mici și, sper eu, se duce acasă cu fiecare dintre cei care mi-au oferit din atenție. Sper că vocea mea rămâne cu ei și le revine în minte ca un ecou atunci când au mai mare nevoie, îi ajută măcar un pic atunci când au decizii importante de luat.

De fiecare dată când vorbesc în public, la fel ca după fiecare cursă de alergare montană pe care o termin, îmi promit că nu mai fac asta niciodată. Promisiune care nu mă ține niciodată mai mult de o zi.

Pentru cine n-a mai prins bilete și n-a ajuns aseară: înregistrările vor fi făcute publice în podcastul Pe Bune.

Mulțumesc tuturor celor care v-ați rupt aseară din timp ca să veniți.
Andreea & echipa DoR: mulțumesc că faceți asta. Și că mi-ați oferit oportunitatea de a face terapie cu mine pe scenă.
Ada, Ioana, Cristi, Bogdan: mulțumesc că m-ați încărcat cu super energie. Overlap-ul de gânduri și griji este șocant.
Dragoș: #forevergrateful pentru rolul pe care l-ai avut în călătoria mea.
Mulțumesc tuturor celor care ați avut răbdare cu mine în ultimele zile și m-ați sprijinit prin toate crizele mele (în special Ergo).

(foto: Alex)


2 Comments

  1. Discursul tau fost o demonstratie de vulnerabilitate si asumare cum n-am mai experimentat niciodata intr-un cadru public.

    Sunt convinsa ca cei din sala au plecat un pic mai impacati cu sine, un pic eliberati de povara presiunii pe care o pun singuri pe ei si un pic mai conectati la nevoile lor reale.

    Multumesc ca ai facut asta si ca esti un exemplu de sinceritate si dezvoltare personala reala (cliches be damned)!

Leave a Reply