Vara asta se fac trei ani de când m-am (re)apucat de alergat. Alerg aproape zilnic. Să fac un semimaraton (adică 21 de kilometri)? Piece of cake (mă rog, e piece of cake acum, dar la început nu puteam alerga legat nici 5 minute fără să-mi vărs plămânii).
Am alergat dimineața, la prima oră, când nici cocoșii nu făcuseră ochi. Am alergat în mijlocul nopții, când aveam insomnii. Am alergat pe furtună. Am alergat pe viscol. Am alergat când era caniculă și mi se lipeau tălpile de la încălțăminte de asfalt. Am alergat prin pădure. Am alergat pe munte. Am alergat pe plajă. Am alergat cu șosetele îmbibate în sânge, de la niște bășici cât casa poporului. Am alergat până mi s-au înnegrit unghiile de la picioare.
Și, totuși, de ce alerg? Ce mă face să pun un picior în fața celuilalt, să parcurg kilometru după kilometru? Cei de la Running Mag m-au invitat să încerc să ofer un răspuns la această întrebare. Dacă sunteți curioși să citiți ce am scris, mă găsiți pe paginile 52-53 din cel mai nou număr al revistei – este distribuită în rețeaua Inmedio. Sau, dacă ați participat în weekend la Maratonul Internațional Brașov, ați primit-o în kitul de concurs.
Ca să vă fie ușor s-o identificați la raft, așa arată coperta:
După ce se va epuiza stocul, o să public și eu aici textul integral + pozele.
Mulțumesc domnului fotograf, Robert Marooni, că a avut răbdare cu mine într-o zi de martie în care ne-a bătut atât de rău soarele încât parcă venise vara, și mulțumesc Berti pentru invitația de a scrie acest text.
1 comentariu. Leave new
Sexyyy!
Păcat de copertă…