Câteva gânduri legate de investigația PressOne despre „academia de psihoterapie”

Legat de materialul publicat ieri (13.11) pe PressOne, scris de Răzvan Filip:

„Academia” de psihoterapie care-ți sugerează să împrumuți bani de la bancă pentru a te vindeca de cancer prin „constelații”

Dacă nu l-ai parcurs încă, citește articolul și întoarce-te aici.

Apropo, mă număr printre cei care susțin financiar (prin abonamente lunare) câteva publicații locale, inclusiv ​PressOne,​ și mă bucur că aduc în dezbatere publică astfel de subiecte.

Mă „activez” foarte tare când vine vorba de ceva ce percep ca fiind o nedreptate – iar materialul ăsta a atins multe puncte sensibile.

Am simțit totuși că lipsesc niște nuanțe din comentariile publice apărute ulterior pe acest subiect, că prea a fost totul redus la alb sau negru, așa că am scris rândurile de mai jos – un punct de vedere care se vrea a fi echilibrat, cu riscul să fiu fugărită cu furca de către toate taberele. Nici măcar nu pot să promit că voi acoperi toate perspectivele (îmi este imposibil) și s-ar putea ca la un moment dat să mai adaug și alte nuanțe sau să regândesc anumite idei, pe măsură ce învăț lucruri noi, dar momentan o văd așa (și mulțumesc tuturor celor care ați dezbătut acest subiect în privat cu mine și m-ați ajutat să formulez / clarific aceste idei).

1. Da, psihanaliza clasică are limitele ei. Funcționează, dar limitat. Toate metodele de psihoterapie au limitele lor – recunoscute – funcționează într-un anumit context, în niște parametri, pe niște lucruri limitate, pentru anumiți oameni. Funcționează până când nu mai funcționează.
Vedem că ajută mulți oameni, chiar dacă la unele dintre ele încă nu știm cu certitudine de ce funcționează sau încă sunt controversate studiile / au limitările lor. (Includ aici diferența dintre studiu clinic randomized vs observație empirică – când vedem noi că ceva funcționează).
La fel și în medicină, există tratamente care nu funcționează mereu sau există efecte pe termen lung de care încă nu știm.
Și – la fel de important – în toate aceste industrii există fel și fel de profesioniști, unii mai pregătiți, mai buni, mai responsabili sau cu o dinamică mai bună cu clienții / pacienții lor, pe când alții… sunt la un nivel scăzut.

O să spui că sunt naivă, dar îmi place să cred că ar mai dispărea din promisiunile puternice (inclusiv zona de conspirații / pseudo-știință) – sau măcar ar avea un impact mai redus – dacă s-ar vorbi deschis despre toate aceste nuanțe / limitări și s-ar considera că publicul larg este suficient de matur ca să înțeleagă complexitatea, să nu generalizeze și să nu reducă lucrurile la alb sau negru. Deși în același timp sunt conștientă că ne este greu să înțelegem pe deplin statisticile, să stăm cu contradicțiile și incertitudinea.

2. Este recunoscut faptul că emoțiile sunt importante în boli – în declanșarea lor, în progres / vindecare (o recomandare de carte introductivă și ușor de citit despre stres și cum ne poate afecta: ​Why Zebras Don’t Get Ulcers​, de Robert Sapolsky, neuroendocrinolog, biolog, antropolog – știu, am tot recomandat-o în ultimii ani, dar poate mai sunt pe aici oameni care n-au citit-o).

Dar – și e un mare dar – asta nu înseamnă că emoțiile declanșează 100% din boli, mai avem și alți factori (mediul – poluarea, nutriția, bagajul genetic, poate și alții de care nu știm și se consideră la modul general că a fost vorba de ghinion).

Afirmații precum „emoțiile negative declanșează bolile” pot duce la multă vinovăție, oamenii ar putea crede că ceva era sub controlul lor și este doar vina lor că s-au îmbolnăvit, poate chiar meritau boala.

3. În urma articolului s-a făcut mișto de constelații – o metodă de terapie cu nume care sună a balivernă (sau mie cel puțin așa mi-a sunat când am auzit prima oară de asta), dar care n-are nicio legătură cu horoscopul (sau cu ce promovează / promite doamna menționată în ​articolul PressOne​). Este ceva cercetat și studiat serios în literatura de specialitate, se pare că ar funcționa – dar și asta este ​​criticată​, precum sunt și alte metode de terapie. Funcționează într-un anumit context, în anumite situații, într-un anumit cadru (în grup restrâns, dar și în alte forme), cu cineva care știe bine ce face acolo – fiindcă sunt riscuri mari „for things to backfire” și oamenii să iasă mai rău decât erau. Și nu există promisiunea că ar vindeca boli! (imediat intrăm în detalii și la asta cu bolile). La fel și cu hipnoterapia – e ceva ce n-are nicio legătură cu ce vedem prin filme (oameni adormiți cu un pendul).

Vedem aici importanța limbajului și cum putem respinge din start anumite lucruri (studiate serios) doar din cauză că au un nume care ne sună dubios – și mă număr și eu printre cei care au tendința să cadă capcană unor astfel de preconcepții. Cei cu un grad scăzut de curiozitate și deschidere riscă să se blocheze mental și să nu își pună mai multe întrebări.

4. Să nu uităm cât de mult contează efectul placebo. Schimbările pot să fie influențate de factori culturali, de cât de mult credem noi că funcționează ceva, câtă încredere avem în cei cu care lucrăm, în forme de autoritate, în cei din jur etc. Fiindcă adevărul este că încă nu știm exact cum funcționăm noi ca oameni, cât contează mindset-ul. Dar s-ar putea ca în momentul când începi să vii cu disclaimere la o formă de terapie / un anumit tratament, să nu mai aibă impact la fel de mare ca atunci când dai clientului / pacientului încredere maximă că ar funcționa. Și da, știu, chestia asta se bate cap în cap cu complexitatea menționată de mine mai sus, este subiect de sine stătător pentru o dezbatere.

5. Cea mai mare problemă în toată povestea asta mi se pare legată de promisiunile făcute în promovare. Când vii și promiți lucruri pe care nu este ok să le promiți, fiindcă nu există nicio garanție pentru ele. Iar aici există mai multe niveluri.

În investigația asta publicată de PressOne este vorba de (cel puțin) două promisiuni diferite: cea a vindecării (promisiunea că oamenii se vor vindeca de x lucruri / boli – inclusiv cancer!!!), iar a doua este legată de îmbogățire (că vor putea face și ei mii de euro pe lună peste 6-7 luni).
O să încep cu a doua: Psihoterapeuții studiază ani și ani (facultatea + sute de ore de lucrat cu clienți) ca să ajungă să facă sesiuni care costă în medie între 200-300 de lei. La fel și cu celelalte metode de terapie menționate în acea investigație – costă mii de euro o formare și durează ani și ani fiecare dintre ele, cu sute de ore de lucrat individual. Normal că-ți sare toată lumea în cap dacă vii și promiți că-i înveți aceleași lucruri în câteva luni. Și că după aia vor face și ei mii de euro pe lună. Chiar știi asta? Chiar este ceva replicabil, cu sută la sută șanse de succes? De ce rată de succes ai nevoie ca să poți să te lauzi cu asta și să consideri că n-a fost vorba de noroc?
Oamenii de marketing pot argumenta aici că n-au nevoie nici măcar de o rată de succes de 10%, că e suficient un singur caz, un singur om, pentru ca ei să fie acoperiți să facă astfel de promisiuni – și asta merită o dezbatere mai amplă, e subiect de sine stătător.
(Și mai sunt niște implicații aici pentru piața de cursuri / traininguri / formări, fiindcă există riscul ca oamenii să ajungă să generalizeze și să nu mai aibă încredere în nimic, deși nu sunt toate în aceeași oală.)

Dar prima promisiune, cea cu cancerul, mi se pare cea mai rea dintre toate – chiar și dacă doar lași să se subînțeleagă că oamenii s-ar putea vindeca de cancer. Fiindcă exploatează niște oameni care deja sunt vulnerabili – emoțional, dar și financiar. Bolnavii de cancer (și cei din jurul lor) sunt dispuși să facă orice, ORICE ca să se vindece. Să mediteze, să ia suplimente minune… sau să plătească pentru un curs de mii de euro.
Da, este important costul aici, fiindcă noi ca oameni suntem programați cultural să credem că lucrurile scumpe funcționează mai bine decât cele ieftine sau gratuite (și pe urmă începem să căutăm dovezi care să ne confirme asta: testimonialele, invitațiile în podcasturi mari etc – un cerc vicios).

Există cazuri miraculoase de oameni care s-au vindecat de cancer / au intrat în remisie. Dar încă nu știm cum funcționează corpul uman. Corelația nu înseamnă cauzalitate, oricât de mult am vrea noi să credem în diverse leacuri. Este nevoie de studii făcute ca la carte.

6. Meta-problemă #1, pe partea de promovare: Avem nevoie de o dezbatere legată de podcasterii / influencerii care împing în față tot felul de produse, servicii sau oameni, indiferent dacă sunt plătiți sau nu să facă asta, indiferent dacă ei personal le-au testat sau nu. Oare își pun probleme legate de ce promovează? Investighează în vreun fel înainte? Pun pe masă dubiile pe care le au în momentul când fac acele materiale cu ei? Evident, nu sunt judecători, dar asta înseamnă că este ok să dea voce oricui, fără să considere impactul asocierii lor? Este ok să le dea astfel autoritate? Că dacă cineva vede că Xulescu apare peste tot, în toate emisiunile / showurile de podcast / pe social media, atunci o să creadă că este ok, este de încredere, este o validare a lui, altfel nu apărea – și așa gândesc cei mai mulți oameni azi.

7. Problemă tangențială: ușurința cu care se oferă credite în ziua de azi – sunt la un click distanță, mai toate magazinele online au implementat asta, se face push pe așa ceva la toate conferințele de ecommerce. Eu sunt în tabăra celor care consideră că dacă cineva nu-și permite să cumpere anumite lucruri, poate n-ar trebui să le cumpere. Nu mă refer aici la lucrurile esențiale pentru a supraviețui – deși este discutabil ce înseamnă esențial pentru supraviețuire. Dar care o să fie impactul pe termen mediu-lung al acestor bani împrumutați? Cu ce lecții am rămas după criza financiară din 2008?

8. Încă o meta-problemă, ceva ce am scris și într-un comment la mine pe FB, și cu asta închei: Suntem programați să căutăm scurtături – și mă includ și pe mine aici. Și la vindecare – indiferent de forma ei, și la făcut bani, și la altele. Și nici nu vrem să auzim dacă vine cineva și ne spune chestii echilibrate, de genul că tre să muncim nu știu câți ani, multe ore zi de zi, și nu există nicio garanție că vom avea un rezultat după aia.

Vreau să las ceva pragmatic la final: când ceva sună prea bine ca să fie adevărat, de obicei chiar nu este adevărat. Dar dacă totuși auzi de astfel de metode care promit marea și sarea și te gândești să le dai o șansă, încearcă să pui cât mai mult timp între momentul când le descoperi și momentul când iei o decizie. Timp în care să cauți să citești și alte păreri despre ele, niște studii, și să mai întrebi și alți oameni – poate chiar persoane în care ai încredere în felul în care gândesc și știi că sunt ceva mai suspicioși. Iar dacă se pune presiune pe tine să iei o decizie („înscrie-te acum, vei primi super reducere, e ultima șansă” etc), atunci mai bine înclini balanța spre NU.

P.S. Mulțumesc celor cu care am dezbătut acest subiect și m-ați ajutat să formulez gândurile acestea.

Later update: În urma feedbackului primit (potențiale interpretări nedorite), am mai făcut un edit azi (16.11.2023) și am clarificat / inversat / extins câteva puncte, înainte de a-l trimite în newsletter.