Toată lumea (crede că) vrea schimbare…

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

În 1955, aproape 37,000 de americani au murit în accidente de mașină (22 morți la 100,000).

Acela a fost anul în care Ford a început să ofere ca opțiune centura de siguranță, contra unui cost de doar $27 (echivalentul a $270 azi). Doar 2% din cumpărători au ales să-și doteze mașinile personale cu această opțiune iar numărul fatalităților a continuat să crească.

Legea prin care prezența centurii devenea obligatorie pe toate mașinile a fost introdusă în 1968, într-o perioadă când numărul celor care mureau în accidente auto în SUA ajunsese la 50,000 pe an.

Companiile auto erau obligate să echipeze toate mașinile cu centuri de siguranță, dar oamenii nu erau obligați să le folosească. În ciuda tuturor eforturilor și campaniilor educaționale prin care guvernul SUA și numeroase organizații au încercat să crească numărul celor care poartă centură, în ciuda faptului că beneficiile erau evidente… rata celor care o foloseau a stagnat între 10% și cel mult 14%.

În 1959, un sociolog a publicat un articol cu titlul „Epidemic on the Highways”, în care spunea că a sfătui indivizii să conducă atent este ca și cum ai încerca să oprești o epidemie de febră tifoidă rugând fiecare familie să-și fiarbă singură apa potabilă.

De abia în 1984 a fost dată prima lege care a impus purtarea centurii de siguranță, la inițiativa unui chirurg ortoped care și-a dedicat toată viața îmbunătățirii siguranței auto.

Inițiativa n-a fost primită cu brațele deschise. Foarte mulți s-au revoltat împotriva acestei legi, motivând că le încarcă drepturile civile și le limitează libertatea. „You’re not going to tie the American people up in seat belts!

Din 1986 până în 2016, rata folosirii centurii de siguranță a crescut de la 10% la peste 90%, iar rata fatalităților a scăzut cu două treimi. A fost nevoie „doar” de câteva zeci de ani după ce Ford a introdus centura pe toate în toate mașinile. Și nici atunci n-a fost ușor, au ajuns la putere mulți politicieni care au anulat legea în statele lor, după care au venit alți politicieni și au adoptat-o din nou.

Deși oamenii spun că siguranța este importantă pentru ei, că familia este importantă, acțiunile lor nu par foarte aliniate cu aceste valori declarate.

*

Dacă am fi trăit în 1930, am fi văzut medici care făceau reclame la țigări și declarau că fumatul are diverse beneficii, de exemplu că ar calma un gât iritat. Prin 1940 deja se suspecta că nu e chiar așa, după ce rata cancerului la plămâni explodase, însă de abia în anii 1950 a fost dovedit științific faptul că țigările dăunează sănătății (un risc de a dezvolta cancer de 23 de ori mai mare).

Cu toate astea, companiile producătoare de tutun au declarat că acele cercetări, deși alarmante, nu sunt concludente. Până în 1998 au continuat să susțină că încă este controversat dacă țigările sunt sau nu periculoase.

În anii ’60, multă lume suspecta că și fumatul pasiv expune oamenii la aceleași riscuri de sănătate. Dar, fără studii și dovezi, era considerată doar o ipoteză.

Până în 1988 se putea fuma în avioane iar fumul era respirat (evident) de toți pasagerii – chiar și de nefumători. Restaurantele aveau secțiuni separate pentru nefumători, de parcă prin magie ar fi respirat un alt aer (lucru care în România s-a schimbat de abia în urmă cu 5 ani și s-a încercat de câteva ori să fie schimbat înapoi).

A fost nevoie de decenii de studii și cercetări până să se demonstreze că și fumatul pasiv este într-adevăr periculos și să fie luate niște măsuri.

Poate că ar fi fost mai simplu să forțeze companiile producătoare de tutun să demonstreze că fumatul pasiv este ceva sigur decât să forțeze toți cercetătorii și medicii să se concentreze pe a arăta că, de fapt, dăunează.

Și chiar și după ce au fost adoptate nenumărate măsuri și au fost făcute campanii educaționale, a fost greu de schimbat comportamentul oamenilor. Prima lor interacțiune cu țigările a fost prin niște reclame cu medici plătiți să le facă reclamă, iar ulterior a fost greu să le mai fie schimbată părerea și să ia în considerare noile dovezi. În același timp, încrederea în medici a fost decimată.

În sfârșit. După mulți ani în care numărul celor care fumează a fost pe pantă descendentă, au fost introduse țigările electronice. În ciuda faptului că au apărut rapid studii care arată cât sunt de dăunătoare, în ciuda tuturor campaniilor educaționale, numărul fumătorilor a reînceput să crească, în special în rândul adolescenților – unde s-a dublat.

Pare că preferăm să ne mulțumim cu felul în care sunt deja lucrurile. Nici măcar nu ne punem problema că uneori cedăm niște responsabilități care țin de sănătatea noastră și că doar noi vom suporta consecințele.

*

În anii ’80, Intel era renumită pentru producția de cipuri DRAM (dynamic random access memory) – fusese fondată cu acest scop și dezvoltase mare parte din tehnologia complexă necesară pentru a le produce. DRAM-urile aduceau 90% din venituri.

În 1984, compania a fost lovită de o criză. Devenise clar că nu mai poate face față competiției din Japonia care producea DRAM la prețuri mult mai mici. Intel picase de la o cotă de piață de 83% la 1.3% și pierdea din ce în ce mai mulți bani. Managementul a dezbătut lung și îndelungat ce să facă mai departe, care ar fi cea mai bună strategie. Stagnarea și inerția îi costau prea mult, exista riscul să le fie fatale, însă în același timp nimeni nu voia să-și asume o decizie.

Andy Grove, CEO-ul Intel, l-a întrebat pe președintele consiliului: „Dacă o să fim dați afară iar consiliul de administrație ar aduce un nou CEO, ce crezi că ar face?„, la care președintele i-a răspuns instant: „Ne-ar scoate din businessul de cipuri de memorii.„.

Exact asta a decis Andy Grove. A înfruntat realitatea și a decis să nu mai producă cipuri. Dar, chiar și după ce a luat această decizie, a fost întâmpinată cu multă rezistență emoțională și a durat mai bine de un an să se întâmple schimbarea.

Businessul axat pe cipuri era motivul pentru care oamenii erau mândri să lucreze la Intel. Cercetătorii s-au împotrivit anulării proiectelor legate de memorii. Oamenii de vânzări au fost îngrijorați în privința tuturor proiectelor la care lucrau împreună cu clienții.

Într-un final, Grove a împins și mai tare această retragere din businessul cu cipuri de memorii și a „întors nava” către microprocesoare. Câțiva ani mai târziu, Intel era din nou una din companiile cu cea mai mare creștere din lume, dar nu s-ar fi întâmplat asta dacă s-ar fi agățat în continuare de vechea normalitate.

*

La nivel declarativ, cu toții spunem că suntem pro schimbare, vrem să ne schimbăm, dar am prefera să nu plătim niciun cost pentru asta. Sau să plătim niște costuri de copii.

Vrem să dormim mai bine sau să începem să ne trezim devreme, dar să nu ratăm cele mai noi seriale de pe Netflix.

Să facem economii, dar să ne luăm în continuare două cafele de specialitate pe zi și să nu ne pregătim mâncare de acasă.

Să slăbim, dar să nu renunțăm la a mânca zilnic ceva dulce.

Să nu mai fim stresați și anxioși, dar să putem sta în continuare ore în șir pe social media sau pe site-urile de știri.

Am văzut companii care au investit enorm în abonamente la sală pentru angajații lor, cărți, cursuri, workshopuri, servicii de coaching și multe alte inițiative de acest gen, dar mai nimeni nu le-a folosit. Fiindcă „nu aveau timp”. Deși acele oportunități sunt cerute explicit, deși se vorbește mult despre schimbare, deși oamenii spun că învățarea, sportul și dezvoltarea personală sunt importante pentru ei, la finalul zilei nu schimbă nimic din ce fac. (Ca observație personală, pare că tot managerii sunt și cei care citesc cele mai multe cărți, fac sport și, per total, investesc cel mai mult în dezvoltarea lor personală. Nici ei nu au timp, dar și-l fac.).

Să fim mai sănătoși, dar să nu schimbăm stilul de viață pe care-l avem deja. Să se facă o minune, dar s-o facă altcineva.

Iar cu cât un comportament este menținut mai mult timp, cu atât devine mai bine înrădăcinat. Cu cât ținem mai mult de o credință, cu atât ne vine mai greu să renunțăm la ea sau să acceptăm noi dovezi care arată că era greșită.

Nu este nimic în neregulă cu toate lucrurile astea menționate mai sus, cât timp sunt niște decizii informate și luate conștient. Poate ar ajuta să ni le asumăm și să nu ne mai mințim singuri că ar fi ok, că vrem să ne schimbăm, când acțiunile noastre de zi cu zi arată altceva.

Și nu, nu îmi scapă ironia faptului că aceste rânduri sunt scrise de o persoană care timp de mulți ani s-a dus la culcare la ora la care primești tu acum acest newsletter, după niște nopți în care bea prea mult alcool sau litri întregi de Cola, nu citea nicio carte pe an, nu făcea deloc sport, ba chiar conducea mii de kilometri pe săptămână. Am fost forțată să mă schimb atunci când n-am mai putut accepta consecințele, când costurile de a nu mă schimba deveniseră prea mari. De fapt, așa am și ajuns să pornesc acest newsletter.

„We live in a present mixed with various futures overshadowing us. In essence, we live in a science fiction novel we all write together.” (Kim Stanley Robinson)

– Cristina

Surse:

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

VREI MAI MULT?

Completează formularul de mai jos și o să primești ceva nou de la mine din două în două vineri. Te poți dezabona oricând vrei.

PE ACEEAȘI TEMĂ

COMENTARII

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed