Cristina v3.2: Lecțiile învățate în 2019


În ultimele zile ale anului, în perioada liniștită dintre Crăciun și Revelion, m-am obișnuit să îmi iau timp pentru a analiza despre ce-a fost anul care a trecut și ce e nevoie să schimb în următorul an. Trecerea dintre ani are dublă semnificație personală, fiindcă marchează și ziua mea de naștere, și atunci parcă îmi este și mai ușor să dau zoom out.

Stau cu Google Calendar-ul deschis, trec prin jurnal (am un Moleskine Daily Diary), trec prin toate agendele, documentele și notițele luate după toate întâlnirile pe care le-am avut. Iau fiecare lună a anului și fac două coloane: una în care trec lucrurile care mi-au stârnit cele mai puternice emoții negative, alta pentru emoțiile pozitive (oameni, activități, promisiuni). Mă uit la tot ce am făcut, ce-a fost bine, ce-a fost rău, cu ce am pierdut prea mult timp, ce am nevoie să schimb, să experimentez sau să îmbunătățesc pe viitor.

2019 a fost anul când mi-am propus să fac această introspecție mult mai des, aproape zilnic. N-am mai vrut să aștept un final de decembrie ca să mă întreb cine sunt, unde sunt și încotro mă îndrept. A fost anul când am purtat cele mai multe conversații sincere cu mine și n-am mai fugit de gândurile sau greșelile proprii.

Ca să fiu sigură că fac asta periodic, mi-am construit și niște obiceiuri care să mă țină responsabilă public. A fost al treilea an la rând când am trimis săptămânal, în fiecare vineri, un newsletter unde am împărtășit public lecțiile învățate. Am avut sesiunile de coaching cu Andrei. Am avut grupul de accountability cu Alex și Andra.

Am ajuns la 32 de ani și încă mai am momente când mă simt la fel de pierdută ca în adolescență. Încă am zile când nu sunt sigură cine sunt, care e scopul meu în viața asta, despre ce e viața. Aveam cumva așteptarea ca până la 30 de ani să fi înțeles niște lucruri, să le am puse la punct, așa cum credeam că e cazul cu adulții pe care-i urmăream. Am realizat că nici ei nu le aveau puse la punct, ba chiar uneori erau mai imaturi ca mine, doar că “they faked it till they made it”. S-au descurcat așa cum au putut ei mai bine, fără să recunoască faptul că, de fapt, habar nu au ce fac.

2019 a fost anul când m-am răzgândit în privința unor decizii sau concluzii anterioare. Am învățat lucruri noi despre mine, despre lume, și nu mi-am mai permis să mă atașez atât de tare de vechile credințe. Am încetat să mai cred tot ce gândesc. M-am întrebat mult mai des dacă un gând pe care-l am este adevărat și cum pot să-l demonstrez (sau invalidez) cât mai rapid.

Îmi selectez cu grijă oamenii de la care încerc să învăț lucruri și cărora le cer sfatul, dar am încetat să mai caut răspunsuri într-un singur loc, fiindcă știu că nimeni nu e perfect. Dacă cineva se pricepe foarte bine la un lucru asta nu se transferă automat pe toate planurile. Un exemplu la îndemână: am citit o groază de cărți, scrise de diverși autori care mi-au arătat ce pot deveni, dar și ce nu îmi doresc niciodată, iar pentru asta le sunt recunoscătoare. Dar doar fiindcă recomand un autor nu înseamnă automat că sunt de acord cu toate acțiunile sale, cu toate sfaturile, cu tot ce a făcut sau scris vreodată. Până la urmă, responsabilitatea e tot în cârca mea, eu aleg ce-mi selectez din toate acele informații, ce are sens pentru mine și cum pot aplica.

Tot în 2019 am încetat să mai fiu eu cea care-i salvează pe toți. Mă blocasem în rolul ăsta de mic-Dumnezeu care sare să-i ajute pe oamenii din jur și era sursa multor probleme. În acest moment sunt de părere că pentru a-i putea ajuta pe alții este nevoie să fie aliniate câteva lucruri, toate la fel de importante:

1. Să fiu ok eu cu mine, în primul rând. Știi cum la instrucțiunile de siguranță de dinainte de decolare ni se spune că, în caz că se întâmplă ceva, este important să ne punem noi primii măștile de oxigen și de abia după aia să le punem și copiilor? Dacă rămâi fără oxigen, n-o să mai poți fi capabil să-ți ajuți copilul. Nu ești de ajutor nimănui dacă nu te ajuți pe tine întâi. Dacă nu sunt eu ok, nu voi putea să-i ajut pe alții la capacitate maximă, așa că prioritatea nr. 1 sunt eu. De fiecare dată când am uitat asta a ieșit rău – pentru mine, pentru toți. Așa că întâi am grijă să fiu eu sănătoasă, să mănânc ok, să dorm cât am nevoie, să petrec timp în natură, să fac mișcare, să am relații de calitate cu cei din jur. După ce-mi bifez eu nevoile proprii, pot să mă ocup și de agendele altora.

2. La fel de important: e nevoie ca ceilalți să conștientizeze că au nevoie de ajutor. Nu pot să nu observ niște semnale de alarmă și uneori am impresia că urmăresc în slow-motion un accident pe cale să se întâmple, dar tot ce pot să fac este să-i ajut să-și pună singuri niște întrebări. Pot să vorbesc despre lucrurile care m-au durut pe mine, în speranța că voi putea activa astfel și niște beculețe de alarmă în capul altora. Dar dacă nu-i doare suficient de tare încât să ajungă singuri la concluzia că nu le este ok, dacă ei simt că e totul perfect, cine sunt eu să îi trag eu de mână și să le arăt cu degetul toate lucrurile unde pare că au probleme. N-aș face altceva decât să-i forțez să sară o etapă esențială. Ei vor rămâne convinși că mă înșel, poate chiar vor căuta argumente ca să-mi arate că greșesc, și îi voi îndepărta.

3. După ce conștientizează că au nevoie de ajutor, trebuie să-mi și ceară explicit ajutorul. Uneori oamenii vor doar atenție, vor pe cineva care să-i asculte, nu vor neapărat să și facă ceva în privința acelor lucruri de care se plâng. Așa că îi ascult, dar am încetat să mai sar să ofer sfaturi nesolicitate sau să mă bag în bătăliile altora. Dacă nu-mi cer ei sfatul, degeaba încerc să-i îndrum, că nu voi avea impactul maxim.

4. Nu ajută nici dacă sar eu să le rezolv altora problemele (cum tind să fac, din păcate). Da, știu cum să le rezolv și pot face asta mult mai rapid decât ei, dar cu ce preț? Doar ca să mă simt eu capabilă și importantă? Dacă mereu va exista cineva să-i ajute atunci când pică, atunci care e lecția învățată? De ce și-ar mai asuma responsabilitatea pe viitor? Nu vreau să-i fac dependenți de mine, așa că rolul meu este mai degrabă cel de pilon de susținere (teach a man how to fish).

5. Am început să setez și să comunic niște limite clare în privința timpului, atenției și energiei alocate pentru a-i ajuta pe alții. Am acceptat că îmi este imposibil să răspund la toate email-urile și mesajele private pe care le primesc și m-am orientat către variante mai eficiente, prin care pot ajuta mai mulți oameni.

Am variante gratuite prin care fac asta: zecile de mii de cuvinte pe care le-am scris în acest an, evenimentele cu intrare gratuită la care am acceptat să vorbesc, podcastul proaspăt lansat, interviurile pe care le-am oferit altora și unde am dat cât am putut de mult din ce știu, proiectul cu DoR. Am și variante contra-cost: am făcut o pagină de Patreon pentru cine vrea să mă susțină într-un mod ușor, am workshopurile pe care le organizez și, mai nou, am început să ofer ședințe de coaching.

***

2020 vreau să fie despre:

– Acumulat mai puține informații, concentrat mai mult pe a le aplica, a le da mai departe și a-i ghida pe alții (în limita liniilor menționate mai sus). Din păcate, tind să fac greșeala de a crede despre mine că nu sunt suficient de […insert everything here…] dacă nu învăț constant lucruri.

– Mai multe oportunități pentru a-i aduna la un loc pe cei dragi și a petrece timp de calitate cu ei. N-o să mă plâng că de ce nu există acele ocazii și nici n-o să mai accept la fel de multe interacțiuni superficiale online, ci o să le creez eu. In real life. Offline, adică.

– Mai puține cărți noi, mai multe cărți recitite (anul ăsta am citit peste 60, plus vreo 10 recitite, plus vreo 10 încă neterminate – este mult prea mult).

– Mai mult timp în natură. Vreau mai multe parcuri, mai mult mers pe jos, mai mulți copaci. Munți și vaci și capre. Vreau un ritm mai lent. Vreau să apuc și eu să respir. Să fac mai multă meditație. Să fiu mai prezentă, mai atentă la lucrurile care se întâmplă și la cum mă simt.

– A spune mai des NU, a accepta că nu pot să-i mulțumesc pe toți și, de fapt, nici nu îmi doresc. Doar fiindcă pot să fac orice-mi pun în gând nu înseamnă că pot să le fac pe toate.

– Mai puțin “dumbing down” pentru cei care nu sunt capabili să înțeleagă unele lucruri, că nu am nicio datorie, poate chiar mi-e teamă să nu fie lipsă de respect pentru oamenii pe care vreau să mă concentrez.

– Clarificat ce e MVP și ce e doar “nice to have” și stresat mai puțin în legătură cu lucrurile din a doua categorie. Am cam obosit să citesc despre “best practices” sau să primesc sfaturi nesolicitate (poate că spune mai multe despre cine le oferă). Doar fiindcă toată lumea face lucrurile într-un fel nu înseamnă că acele detalii fac vreo diferență sau aduc valoare reală. De multe ori, e doar un ambalaj strălucitor promovat de unii care vor să te convingă că sfaturile lor ar fi indispensabile.

– Eventual să nu uit să fac mai multe poze cu mine și cei dragi, că am încercat să sap după niște poze decente din 2019 și am realizat că nu prea există.

Mulțumesc pentru 2019. Să avem un 2020 cât mai antifragil. Happy new year!


Leave a Reply