Povestea celui de-al doilea semi-maraton: Ștafeta Carpaților, powered by DHL

Era în preajma weekendului cu 1 iunie când am primit un mail de la agenția Wunderman, în care eram invitată să particip la Ștafeta Carpaților, eveniment organizat de DHL. Planul inițial era simplu: trebuia să fac parte din echipa de 6 bloggeri care participă la ștafetă și urma să alergăm câte 7 kilometri de fiecare. Nu mai știu exact cum și când și de ce s-a schimbat planul respectiv, cert este că sâmbăta trecută eram cu toții aliniați la linia de start, pregătiți să alergăm un semi-maraton.

De abia se făcuse luna de la primul meu semi-maraton, așa că presupun că eram oarecum îndreptățită să mă panichez puțin. Nu știam dacă sunt pregătită atât de rapid pentru încă o serie de 21 de kilometri. Și la munte. Cu urși și posibile furtuni.

Pentru antrenamente era prea târziu, urșilor oricum n-aveam ce să le fac, iar pelerina de ploaie împrumutată cu o seară înainte am decis s-o las până la urmă acasă, într-un moment în care creierul meu a fost scurtcircuitat cu logica „dacă iau pelerina cu mine sigur plouă, dacă o las acasă nu va ploua, am karma prea ok pentru asemenea glume„.

Am ajuns vinerea trecută destul de târziu în Predeal, ne-am cazat și ne-am dus direct să mâncăm, fiind leșinați de foame după o zi lungă și grea. Ok, să nu vorbesc și în numele altora…eu eram aia leșinată de foame, după o zi lungă și grea, nu știu ceilalți în ce stadiu erau. Am ajuns la o petrecere pentru participanți, în care se serveau doar paste și bruschete – ar fi trebuit să mă aștept, că doar era trecută în program drept „pasta party” . Am încercat să nu exagerăm cu mâncarea iar la miezul nopții deja eram cu toții înapoi la hotel, în speranța că vom prinde cât mai multe ore de odihnă. Planul de la masă nu s-a potrivit însă cu cel de la cazare, am reușit să fac noapte albă, cu emoții din alea tipice înaintea plecărilor în taberele cu școala, dar dacă nu aud ceasul, dacă nu mă trezesc, dacă pierd micul dejun, dacă pierd startul?

Anywayz. Fast forward, a doua zi dimineață eram toți bloggerii-alergători la unitatea militară din Predeal, așteptând să se dea startul (și eventual să se mai elibereze coada lungă de oameni care așteptau la toaletă, dar n-am avut noroc). Până la urmă am fost 5 bloggeri în loc de 6: eu, Carmen Albișteanu (care a mai alergat anul ăsta și la semi-maratonul de la București și EcoMaraton – 42 de km prin munți, la Moeciu), Carmen Rusu (care cu un an înainte terminase primul ei semi-maraton pe exact același traseu, datorită ei știam deja de un an despre ce este vorba și ce mă așteaptă), Pandutzu (alergător cu vechime și el) și Alex Tunaru (care nu mai alergase înainte mai mult de 10 km).

I-am zărit pe lângă noi și pe Cristi Chivu, Andreea Răducan, Carmen Brumă, a stat Pandutzu puțin de vorbă cu ei în materialul video pe care-l voi embedui la finalul acestui articol. Cristi Chivu am înțeles că avea ceva probleme medicale cu un genunchi sau o gleznă…în fine, cert e că n-a putut alerga. De Carmen Brumă știam deja că aleargă, o văzusem în pozele de la Wings for Life iar după aia a alergat și la semi-maratonul de la București. Mai erau și alte vedete, venite să susțină cauza evenimentului: susținerea atleților paralimpici și drumul lor la Jocurile Olimpice de la Rio, toate încasările mergând la Comitetul Paralimpic. Aruncați un ochi peste site-ul oficial, MaratonDHL.ro, sunt acolo toate informațiile pe tema asta.

La 10 AM s-a dat startul, pe o vreme aparent prietenoasă, de nori cu soare. Traseul pentru semi a fost exclusiv pe șosea și a început în forță, direct cu 4 kilometri de urcat. Am urcat, am urcat, am urcat, de credeam că nu mai terminăm odată de urcat. Am luat-o ușor, am zis să nu forțez de la început, atât de ușor încât am făcut și o poză cu „cordonul” de oameni care se întindea în sus, într-o curbă din fața mea.

A urmat o porțiune scurtă pe plat, în zona cu Pârâul Rece, unde a și picurat puțin. Am asistat pe partea cealaltă a drumului la o ceartă dintre un jandarm și un șofer care țipa că nu e normal așa ceva, să se închidă circulația pentru mașini. Cred că de abia pe aici am reușit și eu să mă deconectez și să-mi intru în ritm.

După aia a venit partea cea mai tricky, unde mi s-a demonstrat cât de lipsită de experiență sunt. Au urmat câțiva kilometri de coborât pe serpentine. Neavând habar de cum ar trebui alergat pe diferențele astea de nivel, am făcut singurul lucru care mi-a venit natural: am băgat o super viteză, depășind foarte multă lume. Mă uitam la ceas când treceam pe lângă bornele kilometrice și nu-mi venea să cred că s-a mai dus un kilometru atât de rapid. Parcă era prea ușor, și în același timp simțeam că mi-ar fi mai greu să mă înfrânez decât să „go with the gravity”.

Evident, în momentul în care am ajuns din nou pe teren plat am realizat cât de prost mi-a prins porțiunea aia de viteză. Începuseră să mă doară niște mușchi de la picioare de a căror existență nu am mai fost vreodată conștientă și s-a format și o bășică uriașă pe undeva pe la piciorul stâng. Nu m-am oprit să mă descalț și să verific situația, pe moment am crezut că s-a reformat una mai veche, cert e că simțeam că e acolo și că mă deranjează.

În punctul ăla deja eram într-o porțiune de câmp deschis, brusc dispăruseră toți norii, muream de cald și evident că încă aveam nevoie la toaletă (yes, #firstworldproblems ).

Pe ultimii kilometri, de când am intrat în Râșnov până sus la cetate, unde era finish line-ul pentru cei la semi-maraton, am alternat alergatul cu mersul. Deja nu mai puteam de la bășica aia mutantă, mi-era și frică de momentul când urma să mă descalț. Noroc că mi-am făcut prieteni pe traseu, cu care am mai stat de vorbă și mi-au ținut creierul ocupat, mi-au ușurat acei ultimi kilometri (un domn care ar fi putut să-mi fie bunic și alerga tot la semi-maraton, un curier de la DHL care alerga la ștafetă).

La 5 minute după am ajuns la linia de finish a început să bată vântul, alte 5 minute mai târziu turna cu găleata, nu s-a mai oprit ploaia până pe seară. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce noroaie au ajuns cei înscriși la maraton, care aveau de alergat prin pădure o mare parte din traseu.

Concluzia cu care am rămas: un traseu superb, dar de 3 ori mai greu decât cursa anterioară de 21 de kilometri. Am terminat în exact același timp ca la București, datorită porțiunii în coborâre pe care am băgat viteză, deși am avut ulterior o bucată mare pe care am alternat mersul cu alergatul (la București am alergat încontinuu, fără oprire). Dar mai vreau și la anu!

Video realizat de Pandutzu:

Și câteva poze de pe traseu făcute de mine (ultima e a lui Pandutzu):