cărți Archive

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Salutări,

Cristina la taste, cu o cafea și înconjurată de un maldăr de cărți. Da, știu, azi e sâmbătă, nu este vineri happy Nu e newsletterul cu care te-ai obișnuit, ci o idee pe care am pus-o în practică anul ăsta: un raport trimestrial cu ce cărți am mai citit.

Mai jos vei găsi o parte din cărțile pe care le-am citit în al doilea trimestru al lui 2020, motivele pentru care mi-au atras atenția, ce așteptări aveam de la ele și dacă s-au adeverit.

Ține în minte că doar fiindcă le menționez aici asta nu înseamnă că sunt cărți pe care le recomand și cu siguranță nu le-aș recomanda oricând sau oricui.

În aceste luni au fost foarte multe cărți de vacanță, citite fără vreun scop anume, și n-am mai avut cărți pe care le-am recitit (la începutul anului îmi propusesem să recitesc mai mult decât să citesc cărți noi).

CĂRȚILE DE VACANȚĂ:

• Bad Blood, de John Carreyrou

Cartea asta e din seria “viața bate filmul”. E un thriller (poveste reală) de pe care nu-ți poți dezlipi ochii în timp ce creierul îți dă eroare, fiindcă nu înțelegi cum s-a putut ajunge la asemenea înșelătorie în masă. Îți dorești tare mult să crezi într-o tânără inteligentă care a renunțat la 19 ani la educația la Stanford ca să revoluționeze sistemul medical și să ajute oamenii din întreaga lume să aibă acces rapid, ieftin și ușor la analize și diagnostice. Îți dorești tare mult să reușească. Doar că… totul a fost o mare minciună.

Bad Blood este povestea Theranos, un startup din Silicon Valley evaluat la $9 miliarde (în zilele de glorie), pornit de Elizabeth Holmes, o tânără antreprenoare care părea că revoluționează sistemul medical.

În urma unui internship în Singapore în vara 2004, pe care l-a petrecut testând bolnavii de SARS (aka coronavirusul anterior), Elizabeth a zis că trebuie să existe o metodă mai rapidă pentru a diagnostica și trata. S-a întors în SUA și a renunțat la școală ca să-și lanseze propria companie care inventa un nou mod de a face investigații medicale.

În loc să te duci să-ți faci analize la o clinică, să ți se ia mult sânge și să aștepți să-ți vină rezultatele de la un laborator, compania pornită de Elizabeth producea aparate portabile, cu care se lăuda că fac sute de analize și diagnostichează boli grave într-un timp scurt, doar printr-o picătură de sânge.

Doar că, de fapt, nu a inventat nimic, aparatele nu au funcționat niciodată, totul a fost o înșelătorie întinsă pe 10 ani.

Elizabeth își construise un întreg personaj extrem de carismatic, modelat după Steve Jobs, pe care-l admira. Mulți investitori și politicieni faimoși au fost păcăliți, au susținut-o și i-au oferit credibilitate, printre care George Shultz, Henry Kissinger, Rupert Murdoch, Joe Biden, Hillary Clinton și mulți alții (la rândul lor, au pierdut sute de milioane de dolari). A fost promovată de toată presa, a fost pe coperta tuturor revistelor și o prezentau ca pe cel mai mare inventator contemporan, noul Steve Jobs. Forbes a numit-o cea mai tânără miliardară din lume. (Între timp s-a demonstrat că și Kyle Jenner, cealaltă tânără antreprenoare care a primit titlul ăsta, a fraudat ca să ajungă acolo – “mișto” modele pentru tinere).

Jurnalistul care a scris cartea a fost primul care a tras public alarma în privința acestei fraude și detaliază cum a fost construită compania, dar și zecile de oameni care au încercat să o demascheze prin alte metode și au eșuat.

Dacă n-ai răbdare să citești cartea, îți recomand să te uiți măcar la documentarul despre ea (The Inventor, e pe Netflix). La fel ca în cazul Fyre Festival, mă întreb cât de mult a contat cultura americană care promovează genii neînțelese, cărora nu le dădea nimeni nicio șansă și au ajuns să se creadă mici Dumnezei prin companiile pe care le-au fondat, încurajând o gândire tip “putem face orice visăm”, respectiv “fake it till you make it”, și cât era o dereglare reală a creierului.

• The Big Short, de Michael Lewis

Este povestea “ciudaților” care au prevăzut criza financiară din 2008, cum au realizat ce urmează să se întâmple, cum au încercat să tragă alarma și cum au și profitat de pe urma pariurilor puse că va exploda bula imobiliară.

Autorul explică într-un mod extrem de ușor de urmărit cum niște adulți care ar fi trebuit să știe mai bine au ajuns să pună la pământ întregul sistem financiar din lume și unde duc niște incentives (stimulente cred că e în română?) gândite greșit. Deoarece au ajuns să facă brusc extrem de mulți bani peste noapte, au crezut că e datorită meritului lor și a faptului că ar avea niște minți strălucite, și nu fiindcă sistemul era putred de la rădăcini și riscurile erau mult mai ascunse.

Michael Lewis scrie incredibil de mișto, pune accent pe poveștile și personalitățile personajelor, iar firele narative se unesc pe parcurs. M-a făcut să-mi doresc să mai citesc și altele de la el. Mi-a atras atenția în urma interviului din podcastul lui Tim Ferriss și tare mă bucur că i-am dat o șansă.

Merită văzut și filmul cu același nume, pentru o variantă mișto / Hollywood a poveștii (e pe Netflix), Inside Job (documentar, tot Netflix) și Too Big to Fail (film făcut după o altă carte pe care o am pe lista de citit; e pe HBO Go).

Dacă te pasionează subiectul, recomand Black Swan, o carte de bază, despre riscuri, pe care cred că am citit-o și recitit-o de vreo trei ori, de la unul din autorii mei preferați.

• Business Adventures, de John Brooks

Colecție a 12 povești de pe Wall Street, cu și despre companii sau evenimente financiare din anii ‘50-60. Deși sunt din complet altă perioadă, poveștile rămân de actualitate, fiindcă regulile în business și psihologia oamenilor nu s-au schimbat între timp. Autorul pune accent pe caracterele oamenilor și psihologia lor decât pe date și te lasă pe tine, ca cititor, să-ți iei singur lecțiile (nu este o carte practică, aplicabilă, ci mai degrabă entertaining). Le poți citi individual, fiindcă nu au legătură între ele. Încă nu le-am terminat de citit pe toate, dar mi-am luat valoare din cele prin care am trecut până acum.

A doua poveste, de exemplu, este despre eșecul Edsel, un model auto lansat de Ford în 1957. A avut cea mai costisitoare campanie de lansare a unui produs din istorie (cel puțin de până atunci), un dezastru de $350 de milioane. Ford au investit la greu într-o campanie de teasing lungă de un an, prin care lăsau să se înțeleagă că vor lansa cea mai bună mașină posibilă… și au eșuat. Mașina era prea scumpă, prea urâtă, prea prost denumită și cu prea multe probleme. (aș face capitolul ăsta lectură obligatorie pentru toți oamenii de marketing / branding)

Este una din cărțile preferate ale lui Bill Gates și am fost convinsă s-o citesc după ce am descărcat de la el de pe site unul din capitolele cărții, cel despre incredibila evoluție a companiei Xerox (îl poți descărca și tu gratuit de aici).

• The Uninhabitable Earth, de David Wallace-Wells

În loc să urmez niște cursuri sau un master pe tema încălzirii globale, un subiect care mă fascinează de mulți ani și știu că devine din ce în ce mai important, am zis că mai bine încep totuși cu niște cărți. Greșeala a fost că m-am dus după “hype” și n-am ales prea bine cartea asta.

The Uninhabitable Earth este o carte apocaliptică, despre cele mai îngrozitoare scenarii posibile din cauza încălzirii globale și cum va arăta viața pe pământ în următorii ani. Autorul ia pe rând fiecare element nimicitor, de la incendii la inundații, pandemii, lipsa apei curate etc și înșiră toate studiile existente. Face asta într-un mod dificil de urmărit, fără a explica în profunzime contextul, impactul și cum sunt conectate lucrurile în sistem.

La fiecare rând citit mă întrebam: ok, și eu ce fac cu asta, de ce e relevantă informația asta? De ce mă interesează? Care va fi impactul mai departe? La ce potențiale soluții se lucrează pentru a contracara? Este o ipoteză sau o concluzie bătătorită? Care e nivelul de încredere și acord al experților?

Multe dintre studiile menționate par a fi asocieri descoperite accidental și nu cauze demonstrate prin studii riguroase. Ca să dau și un exemplu, să înțelegi la ce mă refer: la un moment dat spune despre căldură că ar fi responsabilă pentru 59,300 de sinucideri ale fermierilor din India, unde s-ar fi dublat rata sinuciderii post 1980. Am ridicat o sprânceană, m-am întrebat cum ar fi putut demonstra așa ceva, cum a controlat față de sinuciderile din alte cauze (populația care s-a dublat, economia în anumite zone, whatever). Am căutat studiul menționat și am găsit astfel și alte studii care l-au contestat (studiul inițial calcula la un loc sinuciderile din zonele rurale cu urbane iar în cele mai multe provincii scăzuse rata de sinucidere). Iar ăsta este doar unul din sutele de studii menționate în această carte: din 500 de pagini, cât are cartea în total, 150 sunt ocupate doar cu listarea lor.

La un moment dat are un paragraf unde spune că poluarea cu plastic este o non-problemă care distrage atenția de la încălzirea globală, dar nu intră în profunzime să explice de ce, ceea ce mă lasă și mai confuză decât eram înainte să citesc. Un paragraf! Și citesc asta în timpul Plastic Free July, când tot poporul face campanii sociale pentru a conștientiza și limita plasticul folosit.

Partea despre efectele căldurii asupra corpului uman (un alt subiect care mă interesa) este extrem de superficial scrisă. Mi-am luat mai multe informații pe tema asta din Endure, o carte excelentă scrisă de Alex Hutchinson, pe complet alt subiect: performanța în sporturile de anduranță și limitele corpului uman.

Ca să complice și mai rău lucrurile, chiar el spune de multe ori că nu crede în multe din acele previziuni pe care le citează. Nu este un om pasionat de mediul înconjurător, spune că nu petrece timp în natură și nu ia nicio acțiune în direcția asta, ci este doar un jurnalist care a adunat mai multe povești despre efectele încălzirii globale.

Mai bine mă limitam la a citi doar materialul de 7,000 de cuvinte pe baza căruia a fost scrisă ulterior cartea. Este un articol (bun) din 2017 care a devenit cel mai citit articol din istoria New York mag în 2017 și mi-am luat suficient de multă valoare din el. Presupunerea mea este că autorul nu s-a așteptat ca articolul să aibă atât de mare succes, a zis să profite de pe urma hype-ului și a scris rapid cartea.

Ca să nu fiu 100% negativă, recunosc că mi-am luat și câteva informații interesante din ea, pe care nu le știam și le-am tot adus în conversațiile cu cei din jur în ultima perioadă. Dar, per total, mi s-a părut că mai degrabă am jucat la păcănele și am câștigat acele informații din noroc decât din meritul unei lecturi “la țintă”. În orice caz, nu am simțit că justifică timpul petrecut citind toată cartea. Sau poate e vina mea că aveam niște așteptări nerealiste.

Înțeleg că este un subiect dificil, sensibil și cu multe nuanțe de gri, dar asta nu este o scuză pentru a nu exista o minimă filtrare a studiilor menționate și a le explica într-un mod coerent.

(Dacă ai recomandări de cărți pe subiect, spune-mi și mie, te rog.)

CĂRȚILE TEHNICE (how-to):

• How to take Smart Notes, de Sönke Ahrens

Wow, ce surpriză plăcută a fost cartea asta! Am citit-o fără prea mari așteptări și s-a dovedit a fi una din cele mai bune din acest an. Este un ghid excelent despre cum să luăm notițe, cum să le organizăm și să le folosim într-un mod eficient. A fost scrisă de un profesor german cu gândul la studenți, cadre universitare și scriitori de non-ficțiune.

Dacă n-ai timp s-o citești pe toată, poți citi doar primul sfert, unde explică întreg sistemul. În restul cărții intră în detalii despre principiile învățatului și cititului, time management, construit obiceiuri, cum funcționează creierul nostru dacă vrem să înțelegem și să reținem lucruri, dar și cum să exploatăm acele notițe în munca noastră.

Este genul de carte din care-ți iei din fiecare paragraf minim o idee, pusă acolo cu un scop și utilitate, zero “umplutură”. Alocă-ți suficient timp să treci încet prin ea.

• Mastery, de Robert Greene

Una din cele mai bune cărți citite anul acesta. Robert Greene a analizat viețile unor oameni care au fost printre cei mai buni în domeniile lor: Charles Darwin, Benjamin Franklin, Mozart, Einstein, Leonardo da Vinci, Michael Faraday etc, dar și mulți contemporani, cărora le-a luat interviuri. A distilat cele mai bune lecții învățate de ei și a pus în scris un proces clar, cu reguli, prin care se poate atinge măiestria și depăși obstacolele. Newsflash: nimeni nu s-a născut geniu talentat, ci toți au muncit la greu ca să ajungă acolo – ani întregi de muncă. Maraton, nu sprint.

Foarte bine documentată și mișto construită, cu povești și perspective noi față de ce am mai citit până acum. Mi-ar fi plăcut să citesc cartea asta când de abia terminam liceul, cred că mi-ar fi fost extrem de utilă. Și mi s-a părut mai bună decât celelalte pe care le-am citit de la el (încă n-am citit-o pe cea mai recentă, Laws of Human Nature, dar o am pe listă).

• The Passion Paradox, de Brad Stulberg și Steve Magness

Îmi place super mult cum scriu Brad Stulberg și Steve Magness, urmăresc tot ce publică pe The Growth Equation și au și un newsletter mișto. În The Passion Paradox ei argumentează că dacă-ți găsești pasiunea adevărată, nu poți avea o viață echilibrată, dar că nu este neapărat un lucru rău – cât timp ești conștient de acest lucru. Dacă vrei să-ți urmezi pasiunea și să faci performanță, a avea o viață echilibrată este o iluzie. Nu te aștepta să poți avea mai multe lucruri pe care să te concentrezi 100% simultan.

Ai nevoie să alegi o singură zonă a vieții care să fie prioritară și pe care să te concentrezi într-o anumită perioadă. Dacă vrei și relații, și carieră, și bani, și sport, și nutriție, și entertainment, și voluntariat, și și și etc, o să ajungi la burnout într-un timp record, că nu e sustenabil. Mai bine încerci să te concentrezi pe una singură într-o perioadă, pe urmă începi să jonglezi cu altele pe care simți că le-ai neglijat. Iar dacă vrei să fii în top într-una din aceste zone, să devii “high performer”, unul din vârful de 1%, așteaptă-te să ai probleme pe alte planuri. E ca și cum ai avea o masă de bucătărie cu un picior extrem de lung și celelalte ar fi scurte.

De fiecare dată când te uiți la viața altcuiva și îl invidiezi pentru ce are sau ce face, întreabă-te la câte lucruri a spus nu, câte lucruri a neglijat, pe câte alte planuri are (sau va avea) probleme.

• Finish: Give Yourself the Gift of Done, de Jon Acuff

Dacă obișnuiești să începi zeci de lucruri sau proiecte noi (sau cărți), dar rareori reușești să le duci până la capăt, Finish e plină de strategii despre cum să ducem până la capăt taskurile pe care ni le propunem, cum să renunțăm la perfecționism, cum să măsurăm progresul și multe alte sfaturi aplicabile, pe care le poți implementa imediat ce le citești. E scurtă, utilă și amuzantă, am râs (în viața reală) de multe ori pe parcursul ei.

Asta a fost una din acele lecturi complet întâmplătoare, fiindcă în mod normal îmi selectez și comand cărțile cam cu vreun an înainte, dar mai păstrez și 10% pentru “accidente”. Nici măcar nu-mi amintesc cum am descoperit-o, dar cred că prin BookBub, un site care listează cărțile care sunt la reduceri pe Kindle.

• Speaking Peace, de Marshall Rosenberg

Rosenberg a fost un psiholog și mediator care în anii ‘60 a început să lucreze la comunicare nonviolentă – un tip / proces de comunicare prin care să ajute oamenii să aplaneze conflicte și să îmbunătățească relațiile cu cei din jur. În fiecare an vizita în medie 35 de țări, unde lucra cu oameni pentru aplanarea conflictelor – în special în zone cu violență mare, care păreau lipsite de speranță.

Am ascultat Speaking Peace ca audio book în urma recomandării din podcastul lui Andrei Roșca – a avut două episoade extrem de mișto unde vorbește despre traingurile și evenimentele la care a participat în ultimii ani, ți le recomand pe ambele, ascultă-le în ordinea asta:
1) Tony Robbins, Richard Bandler și Joe Dispenza. Și cum am mers pe cărbuni încinși!
2) Un training de 400 euro pe care aș fi plătit chiar și 2000

Speaking Peace este o continuare utilă la Nonviolent Communication, pe care am citit-o tradusă în română anul trecut (e ok traducerea) și ulterior am mai cumpărat vreo 5 exemplare și le-am dat cadou unor prietene pe care simțeam că le-ar ajuta. Le recomand pe amândouă. Este un stil care poate fi util pentru lideri, profesori sau oameni în poziții politice.

Rosenberg credea foarte tare în faptul că absolut toți oamenii de pe planetă sunt buni și vor să facă bine, că se pot schimba și vindeca, și atunci și cărțile lui pot părea ușor prea pozitive pe alocuri (mie cel puțin așa mi s-au părut). Cu toate astea, mi-am luat câteva lucruri aplicabile din cărțile lui și acum simt nevoia să mă duc ceva mai în profunzime pe subiect, într-un context care să mă ajute să aplic mai mult.

• Training for the Uphill Athlete, de Steve House, Scott Johnston, Kilian Jornet

Este cea mai bună carte tehnică (‘how-to’) pe care am citit-o până acum pe tema antrenamentelor de alergare montană și a skimo – și am citit câteva zeci. Este scrisă de un antrenor olimpic de ski fond, un alpinist și cel mai bun alergător montan din lume, iar în plus are și numeroase intervenții de la alți sportivi de performanță. Parțial teorie, parțial manual prin care să-ți construiești antrenamentele de anduranță astfel încât să faci performanță și să nu te accidentezi (sau, în cel mai bun caz, să ajungi să stagnezi).

• Money Master the Gamede Tony Robbins

Am un exercițiu pe care-l fac din când în când. Atunci când am o repulsie față de o persoană faimoasă, dar nu e o repulsie pe care să mi-o explic rațional (adică aș spune că nu-mi place de fața cuiva, dar nu pot explica exact de ce), încerc să-mi aloc timp și să îl / o studiez cât mai obiectiv, ca să înțeleg cum a ajuns așa. Uneori am parte de niște surprize plăcute și realizez cât de încuiată la minte eram, alteori mi se confirmă instinctul. Sunt mai fericită atunci când îmi demonstrez singură că eram încuiată la minte decât atunci când realizez că instinctul avea dreptate – mi se pare că mi-ar crește prea mult încrederea în mine și asta ar fi o capcană prea mare. În general nu-mi place să vorbesc public despre concluziile pe care mi le trag astfel deoarece îmi influențează gândirea. Tind să am în jur oameni cu aceleași păreri (mă refer aici la instinctele inițiale) și, dacă încep să le explic cum mi-am schimbat părerea despre X și de ce de fapt e OK, ulterior mi-e mai greu să mi-o schimb la loc (în cazul în care aflu info noi).

Tony Robbins a fost subiectul unui astfel de exercițiu pe care l-am făcut în urmă cu patru ierni. Știam că nu-mi place personajul, știam că are extrem de mulți fani, dar cam pe aici se opreau toate informațiile pe care le aveam. Am cumpărat și am citit două din cele mai populare cărți ale lui, am ascultat toate interviurile pe care le-am găsit în podcasturile la care eram abonată pe atunci și am urmărit documentarul despre el de pe Netflix (I am not your Guru). Mi-am dat seama că omul ăsta ajută și a ajutat de-a lungul vieții o groază de oameni și le oferă valoare iar mie, de fapt, nu-mi place stilul ăsta american al lui de auto-promovare (adică ce vedeam de la suprafață).

Money e a treia carte pe care o citesc de la el și, la fel ca la celelalte, are informații valoroase (și câteva interviuri cu unii din cei mai buni oameni din lume din zona de investiții / fonduri), dar mult prea multe lucruri de umplutură. Cred că ar fi putut tăia lejer 60% din ea. Robbins ia ceva extrem de complex (sistemul financiar) și îl explică în principii, reguli și mituri ușor de înțeles. Dacă ești interesat de subiectul investiții, sigur o să-ți iei informații utile din cartea asta, dar n-aș începe direct cu ea. Mi se pare intimidantă la cele aproape 700 de pagini și există alte cărți mai bune ca introduceri în subiect.

ALTELE:

• Eat, Pray, Love, de Elizabeth Gilbert

Ți s-a întâmplat vreodată să începi o carte cu niște așteptări crezând că citești ceva, și să realizezi ulterior că citești complet altceva? Well, eu pățesc asta cam o dată pe an. De data asta s-a întâmplat cu Eat, Pray, Love a lui Elizabeth Gilbert. Am crezut că citesc o carte ușurică, de ficțiune, care să mă ajute să mă mai deconectez, dar nu e deloc ficțiune. E reală.

E povestea autoarei și a crizei existențiale pe care a avut-o la vârsta de 30 de ani, cum și-a dat seama că nu-i place deloc viața ei, nu vrea casă, familie, copii etc, a divorțat, a început o relație cu un actor mai tânăr decât ea, iar pe urmă a plecat prin lume ca să se regăsească. A stat 3 luni în Italia, unde s-a bucurat de mâncare și de viață în general, pe urmă 3 luni în India, unde s-a rugat și a meditat, iar pe urmă a petrecut 3 luni în Bali, în căutarea echilibrului, unde a început din nou să (se) iubească.

Cartea e catchy și fun, deși poate cu prea multă dramă pentru gustul meu / pentru această perioadă. Într-un final, am împachetat-o diferit și am folosit-o mai degrabă ca exercițiu ca să analizez cum și de ce a ajuns atât de populară cartea asta printre femeile din întreaga lume, ocazie cu care am decis să văd și filmul (oh, hello there, mr. James Franco și Javier Bardem). (Urmează să citesc Big Magic, dar cu alt scop.)

• The Emotional Life of Your Brain, de Richard Davidson și Sharon Begley

Știu că am mai povestit un pic despre cartea asta într-un newsletter anterior. Este scrisă de Richard Davidson, un pionier în domeniul neuroștiinței, profesor de psihologie și psihiatrie. A lucrat îndeaproape timp de zeci de ani cu nume precum Daniel Goleman (alt autor renumit și care-i este prieten) și Dalai Lama.

În cartea asta comprimă toate studiile sale de-o viață asupra creierului și emoțiilor. Davidson argumentează că există șase tipuri emoționale de bază și, în funcție de unde ne situăm pe scala lor, avem o amprentă emoțională. Partea care mi s-a părut interesantă este cea a anilor în care a studiat meditația, efectele ei, cum ne modifică legăturile neuronale și cum ne putem antrena atenția.

• Scatterred, de Gabor Maté

Am citit cartea asta în speranța că-mi va fi de folos în munca mea, în sesiunile în care lucrez 1-1 cu oameni pe dependența de telefoane / tehnologie. Am găsit în ea răspunsuri la alte lucruri, la întrebări pe care nu știam că le am.

Este o carte cu o perspectivă controversată în privința ADD și ADHD, scrisă de Gabor Mate, medic renumit pentru munca lui în psihiatrie și psihologie (a lucrat în special pe îngrijire paliativă, traumele copilăriei și tratarea dependențelor). Tată a trei copii diagnosticați cu ADD, el personal s-a luptat (și încă se luptă) cu ADD – ceva ce a realizat de abia la 50 de ani, după ce a citit la rândul lui o carte care i-a deschis ochii și a început să studieze în profunzime subiectul.

Cartea asta e rezultatul anilor în care a studiat ADD – un subiect extrem de controversat în lumea medicală, mulți chiar neagă existența acestei condiții. Are o perspectivă diferită față de ceilalți medici din zona asta și nu militează pentru medicamente – soluția universală a americanilor din ultimele decenii.

Eu am citit-o tradusă în română, sub titlul Minți Împrăștiate – e foarte ok traducerea. Este a doua carte a lui pe care o citesc, după When The Body Says No, o carte scrisă în urma anilor petrecuți lucrând în îngrijire paliativă, în care demonstrează patternuri între stres, traume și diverse boli. Îți recomand și interviul lui cu Ferriss, și de acolo mi-am luat multe informații utile.

***

Notă de final:

Mi-e rușine acum să recunosc, însă până în urmă cu câțiva ani nu citeam deloc – nici măcar o carte pe an. Era o repulsie cauzată de școală și sistemul educațional românesc, peste care am reușit să trec de abia la 20 și ceva de ani, când am realizat cât de mult m-a tras în jos faptul că nu citeam cărți. Acum încerc să recuperez tot acel timp pierdut, așa că citesc mult, peste 60 de cărți pe an.

Am început să vorbesc public despre asta în speranța că nu vor face și alții greșeala pe care am făcut-o eu. Povestea mea a apărut și într-un articol BBC despre cum să-ți formezi obiceiul de a citi zilnic.

Toate cărțile menționate au fost cumpărate din buzunarul propriu iar linkurile de mai sus sunt spre Goodreads sau site-ul autorului. Găsești aici newsletterul despre cărțile citite în 2020 Q1.

Sper să-ți fie de ajutor, să te ajute să înveți și să evoluezi într-un mod accelerat. Iar dacă ai citit vreuna din ele, vrei să-mi recomanzi o carte interesantă pe un subiect asemănător sau ești în căutarea unor cărți care să-ți ofere perspective noi pentru niște dileme cu care te confrunți în prezent, poți să-mi scrii oricând.

– Cristina

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Acest articol a fost trimis în iulie 2020 celor abonați la newsletterul meu, Friday Read. Dacă îți place, te abonezi de aici.

“Cristina, ce tehnici de citit rapid folosești de devorezi atât de multe cărți?”

Vrei să știi marele secret? O să-ți spun marele meu secret. Iată-l: nu folosesc nicio tehnică de citit rapid. Ba chiar aș spune că citesc extrem de încet, fiindcă stau să-mi iau notițe pe care le scriu de mână, pe foi, cu stiloul (da, am revenit la stilou de câteva luni – e vina lui Daniel).

Dacă mă lovesc de o carte prin care trec rapid, înseamnă că fie e una de ficțiune, fie – dacă totuși e non-ficțiune, probabil e mult prea banală și nu mă provoacă suficient. Cărțile cu adevărat bune nu sunt făcute să trecem în fugă prin ele, ci să le savurăm încet.

Când am intrat un pic în subiectul ăsta cu citit rapid, ca să înțeleg de unde a pornit, am aflat că aparent există o întreagă industrie care produce bani pe baza promisiunii că te-ar învăța cum să citești de 5 ori mai rapid, alimentată în special de părinți care-și trimit copiii la astfel de cursuri. Iar dacă ideea că ai putea urma un curs sau citi o carte care te învață să citești de 5 ori mai rapid sună prea bine pentru a fi adevărată… well, chiar este.

Primul curs de speed reading, Reading Dynamics, a apărut în 1959 și a fost făcut popular de Evelyn Wood, o profesoară care învăța oamenii cum să facă mai puține mișcări cu ochii pe o pagină, astfel încât să capteze mai multă informație dintr-o singură privire.

Era un sistem care promitea că ar crește de 3 ori viteza cu care o persoană citește – și, în unele cazuri, chiar de 10 ori. Era o creștere de la 200-400 de cuvinte per minut (cât parcurgem în medie când citim) la peste 1,000 de cuvinte.

Deși știința a demonstrat încă din anii ’60 că atunci când oamenii citesc rapid ei nu înțeleg mare parte din text, tehnicile au căpătat popularitate după ce președintele SUA John F. Kennedy a menționat într-un interviu că a învățat singur cum să citească mai rapid. Spunea că a reușit să ajungă la 1,200 cuvinte per minut și și-a trimis oamenii din echipă să facă și ei cursuri pentru asta.

Doar că ăla nu e citit, ăla e mai degrabă skimming – un termen care nu știu să aibă echivalent în română, o traducere apropiată ar fi ceva de genul: “parcurs în grabă un text în căutarea unor informații”.

În toată evoluția noastră, ca specie, nu am avut nevoie să procesăm un tsunami de informație ca să supraviețuim. Creierul nostru pur și simplu nu este capabil să proceseze atât de multă informație într-un timp atât de scurt. Suntem limitați fizic – prin “programare” (adică prin anatomie, prin legăturile neuronale). Dacă încercăm să parcugem atât de rapid un text, atunci compromitem din capacitatea de a înțelege și a reține informațiile din el.

Degeaba citești mai multe cuvinte dacă nu ești în stare să le procesezi. Este ca și cum ai asculta un podcast pe o viteză mult prea rapidă. Poți face asta? Evident. Reușești să “digeri” sensul acelor cuvinte? Nu prea. Ba chiar te vei simți copleșit în timp record.

Ah, și apropo: cititul încet reduce stresul. Există dovezi științifice care arată că până și 6 minute de citit cărți pot avea un impact pozitiv și să reducă nivelul de stres cu până la 60% (hei, mai ales dacă te ține departe de telefon!).

Regulile Cristinei – manifest pentru citit mai cu cap și extreeem de încet 🐌:

1. Citesc cărți cu scopul să-mi iau informații utile sau interesante, să-mi deschid mintea, să evoluez și să-i ajut și pe cei din jurul meu. NU citesc ca să mă pot lăuda în piața publică (= aici pe newsletter, pe Goodreads, social media, whatever) că am citit X cărți într-un an. Dacă mă concentrez pe CÂTE cărți citesc, risc să cad în capcana de a citi cărți ușoare sau scurte, doar ca să-mi bifez numărul dorit. Sau intru în cursa “hai să citesc mai multe decât anul trecut” – OK, și la ce ajută asta?

2. Prefer ca într-un an să recitesc o singură carte bună și să aplic ce am învățat din ea decât să citesc 50 de cărți proaste. Există 0 corelație între câte cărți citește cineva și cât de inteligent e, cât de fericit e sau cât succes are.

3. Există cărți de 1000 de pagini care merită citite, deși este intimidant să trec prin ele (sau să încerc să le car după mine prin mijloacele de transport în comun sau pe o plajă), la fel cum există și cărți de 1000 de pagini care sunt niște porcării sinistre. Valabil și pentru cărțile “normale”, lungi de ~300 de pagini. Lungimea n-are nicio legătură cu calitatea.

4. Dacă trec prea rapid printr-o carte și nu este o carte SF, atunci înseamnă că nu mă provoacă suficient. Fie este pe un subiect despre care deja știu prea multe lucruri și am rămas într-o zonă “călduță”, de confort, care nu-mi stimulează suficient mintea, fie e o carte proastă (de obicei genul unde toată valoarea este concentrată în primele două-trei capitole și în rest doar se repetă aceeași idee sub alte forme). Vreau cărți care să-mi schimbe perspectiva, din domenii cât mai variate și interesante, să simt că-mi împing mintea până la limite.

5. Mă concentrez pe sistem, nu pe rezultate. Nu mă interesează să citesc 30 de cărți pe an, ci mai degrabă să reușesc să citesc zilnic 5 pagini. De multe ori ajung să citesc peste cele 5 pagini propuse, am vacanțe când doar asta fac: citesc, dar există și săptămâni când nu le depășesc, fiindcă am perioade mai aglomerate. (în vacanțele în care plec cu mașina obișnuiesc să car o pungă întreagă de cărți după mine)

Mădălina Matache povestea într-un newsletter recent despre rutina care a ajutat-o în ultimele trei luni să citească mult mai mult decât înainte: “Dimineața, când îmi beau cafeaua, în loc să scrollez pe social media, îmi iau cartea și citesc câteva pagini. Seara, după ce citesc povestea copilului, cât stau cu el până adoarme, mai strecor niște pagini. Iar la finalul zilei, când mă bag în pat, ultimele lucruri pe care le fac negreșit este să mai citesc câteva pagini și să completez în aplicație “scorul” zilei. Apoi dau shut down.

6. Formatul în care citesc nu are nicio importanță, important e să aleg varianta care-mi este la îndemână și opun minimă rezistență față de ea. În general prefer cărți fizice, fiindcă simt că rețin mai bine informația, pot să le maltratez și să-mi iau notițe pe ele, să le îndoi colțurile etc, dar nu vreau să fiu legată de formatul ăsta. Acum sunt într-o perioadă în care ascult cărți pe Audible și în felul ăsta reușesc să-mi fac și numărul de pași pe care mi l-am propus într-o zi – practic, merg prin parcuri în timp ce “citesc” audiobooks (acum trei luni, dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus că nu suport să ascult ceva în timp ce merg pe stradă). Noaptea, când mă bag în pat, ca să nu-l deranjez pe nebunul care se trezește la 5 dimineața, citesc pe Kindle, fiindcă are o lumină foarte ok pentru ochi. Am prietene care preferă Scribd, un serviciu pe bază de abonament, prin care ai acces la cărți. Există baze de date cu mii de cărți pe care le poți citi gratuit online. Whatever. Chiar nu contează. Cărțile sunt doar niște unelte.

7. În ziua de azi nu mai avem răbdare să citim, atenția ne este fragmentată și mereu căutăm scurtături, căutăm recompense imediate (programarea creierului nostru este de vină, cu dopamina care ne dă dependență și ne împiedică să gândim pe termen lung). Aplicațiile care sumarizează cărți (de genul Blinkist sau Optimize), oamenii care extrag și publică notițe din cărțile citite (Derek SiversNat Eliason), threadurile de Twitter cu cele mai importante idei din cărți etc – toate astea sunt minunate și sunt recunoscătoare că există. Dar – și e un mare DAR – ele nu înlocuiesc cititul unei cărți, ci sunt pentru a fi folosite complementar. Mă ajută să dau un refresh la ideile din cărțile pe care le-am citit deja. Sau, în cazul unor cărți pe care nu le-am citit, mă ajută să decid dacă o carte este potrivită pentru mine, dacă este ceea ce caut și merită s-o citesc. De multe ori realizez că sunt atrasă de cărți în care doar sunt reîmpachetate lucruri pe care le-am mai citit prin alte părți, probabil fiindcă simt nevoia să-mi “bătătoresc” mai bine în memorie ideile respective.

8. Singurul lucru pe care-l pot face pentru a citi cu adevărat mai rapid: să citesc suficient de mult dintr-un anumit domeniu sau pe un subiect. Să îmi iau timp pentru a citi introducerile, fiindcă sunt pline de informații care mă ajută să pun în context și să înțeleg de ce o carte este relevantă. Să mă pierd în “gaura de iepure” și să intrăm în cărțile menționate în bibliografii (sau măcar în paginile lor de Wikipedia). De abia atunci vom construi o bază suficient de mare de lucruri învățate pentru a stăpâni un subiect și a citi mai rapid.

Și apropo, că bombăneam mai sus cărțile în care informația cea mai importantă e comprimată în primele 20% din pagini și în rest doar se repetă la nesfârșit aceleași lucruri: uneori au și astea rolul lor, fiindcă ne ajută să se lipească mai bine ideile. Am realizat de multe ori că citisem anterior aceleași idei prin articole de pe internet, le aveam salvate în Pocket, dar nu se lipise nimic de mine, mi s-au “bătătorit” doar după ce am trecut prin cărți care le explicau pe larg. Din nou: nu ajută întotdeauna să consumăm totul în viteză, cât mai “eficient”.

9. Cel mai important lucru din tot procesul: să iau notițe. Ideal să fie mână, pe foaie, ȘI să revin asupra lor ȘI să le aplic într-un fel. Mă încetinesc enorm aceste notițe? Da, bineînțeles. Mă ajută să înțeleg mai bine, să rețin și să fac conexiuni mai bune între ideile la care m-am expus? Yup. Nu mă interesează atât de mult detaliile în sine (de genul nume sau ani), ci mesajul – chiar și când nu sunt de acord cu mindsetul autorului (de fapt, în special atunci). Este mai valoros să înțeleg povestea și cum pot aplica, să fac conexiunile cu alte subiecte. Și să rețin unde am citit un anumit lucru și să pot reveni ușor la el (în loc să memorez cuvânt cu cuvânt – ceva ce nu prea mai are sens în era digitală).

10. Nu voi fi invidioasă pe cei care citesc mai mult decât mine. Nu pot să fiu selectivă și să spun că sunt invidioasă doar pe aspectul ăsta, ci ar trebui să-mi asum că aș vrea să fiu ca persoana respectivă, să fac toate alegerile pe care le-a făcut. Poate doarme mai puțin, poate nu petrece deloc timp cu familia, poate e ok financiar, n-are nevoie să muncească la fel de mult, și poate doar așa reușește să citească toate acele cărți. Mi-aș asuma și eu toate astea? Dacă nu, atunci ciocu’ mic.

***

Cum găsesc timp să citesc? Nu-l găsesc, ci mi-l fac. La fel cum îmi fac timp și pentru a dormi minim 7 ore, să fac sport, să mănânc ok, să petrec timp cu jumătatea mai bună. Niciunul din astea nu este negociabil, sunt priorități în viața de zi cu zi.

În urmă cu trei ani, cu ajutorul unei aplicații, am măsurat cât timp petreceam zilnic pe social media. Aveam impresia că nu pierd atât de mult timp, însă îmi place să am date pe care să mă bazez când spun astfel de lucruri. Surpriza a fost că pierdeam o oră în fiecare zi doar pe Facebook. O oră pe zi pe social media înseamnă 15 zile din an. Datele nu mint, doar eu mă mințeam singură când spuneam că n-am timp să citesc Câte cărți aș citi dacă aș avea 15 zile extra pe an? (mi-am închis contul personal câteva luni mai târziu).

Aud de din ce în ce mai mulți oameni care sunt high performers și care au limitat drastic timpul petrecut pe social media sau la televizor. Anul trecut am luat un interviu lui Holger Seim, CEO-ul și cofondatorul Blinkist (o aplicație care extrage idei din cele mai importante cărți de non-ficțiune), și spunea că și-a șters toate aplicațiile de social media deoarece pierdea prea mult timp pe ele și valoarea timpului investit era mult prea mică.

Deseori asist la conversații despre ce seriale mai sunt la modă și aud că TREBUIE neapărat să le urmăresc și eu. Aceleași persoane se plâng pe urmă că nu au timp să citească cărți, dar nu sunt în stare să facă legătura între orele pierdute pe Netflix (sau zecile de linkuri spre videos amuzante descoperite pe social media) și faptul că stau cu aceeași carte pe noptieră de câteva luni bune.

La rândul meu, încerc să mă prind singură atunci când spun că nu am timp de ceva. Chiar nu am sau este doar un alt mod de a spune că acel lucru nu este important pentru mine în acel moment? Ce fac în timp ce spun asta? Dacă într-adevăr nu am niciodată timp fiindcă muncesc prea mult, încerc să-mi reevaluez un pic viața și să mă întreb cum am ajuns complice în asta. Accept mai multă muncă decât pot duce? E normal să mai existe perioade aglomerate, nu e normal să fie așa mereu. Nu cumva este din cauza egoului meu, ca să mă simt indisponibilă și de neînlocuit?

Suntem mereu panicați să nu irosim bani sau să comparăm prețurile produselor pe care le cumpărăm, să prindem reduceri, în timp ce ne irosim cele mai de preț bunuri: timpul și atenția.

Am trecut de pragul de 30 de ani, să zicem că o să mai trăiesc 50 de ani (speranța medie de viață a femeilor din România este pe la 80 de ani, iar la bărbați de 71). Dacă citesc 10 cărți pe an, asta înseamnă că mai am de citit 500 de cărți. Chiar vreau să-mi irosesc viața pe social media sau, mai rău, citind niște cărți mediocre?

Acest articol a fost trimis în iulie 2020 celor abonați la newsletterul meu, Friday Read. Dacă ți-a plăcut și vrei să citești mai multe materiale de acest gen, poți să te abonezi de aici, unde trimit constant și recomandări de cărți.

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

Salutări,

Cristina la taste, cu o cafea și înconjurată de un maldăr de cărți. Da, știu, azi e sâmbătă, nu este vineri happy Nu e newsletterul cu care te-ai obișnuit, ci o idee nouă pe care am decis să o pun în practică: un raport trimestrial cu ce cărți interesante am citit în aceste luni și care cred că ți-ar plăcea.

Uite câteva dintre cărțile pe care le-am citit în primul trimestru al lui 2020 și motivele pentru care mi-au atras atenția:

– This is Not a T-Shirtde Bobby Hundreds:
Sunt memoriile co-fondatorului The Hundreds, brandul de streetwear din California. Bobby povestește cum a crescut brandul, cu toate greșelile făcute pe parcurs, dar și cum a reușit să-l transforme într-un business cu o comunitate loială și care a susținut și crescut tinere talente.
În 2003, când a pornit The Hundreds, a vrut să construiască un business transparent, bazat pe o relație deschisă cu comunitatea lor (i-a implicat în procesul creativ, a avut încredere că poate discuta sincer cu ei). Asta era în antiteză cu felul în care se comportau Supreme și Stussy, branduri reprezentative pentru New York-ul anilor ’90 și pe care le admira, însă nu se regăsea în atitudinea lor exclusivistă, închisă. Nu știa ce valori susțin acele branduri, cine sunt fondatorii lor, care e misiunea lor etc.
Bobby a pus accent pe content marketing (a avut blog încă din anii 2000) și niște valori comunicate clar, fără rușine, de la care nu s-a abătut.
Aș recomanda-o oricui este interesat de branding, cum să construiești o comunitate, influencers și content marketing – învață de la cineva care făcea asta instinctiv, din vremea când nici măcar nu existau acești termeni.
(Cartea asta a fost fix ce așteptam în urmă cu trei ani de la Shoe Dog, memoriile lui Phil Knight, co-fondatorul Nike – are partea de pasiune, branding, cultură, modestie, respect pentru echipă și comunitate).

 Lifespande David Sinclair:
De ce îmbătrânim? Am putea preveni bătrânețea? Am putea-o trata ca pe oricare altă boală? În Lifespan, David Sinclair argumentează că este posibil. Om de știință, cercetător renumit în biologie (25+ ani de studiat ce înseamnă bătrânețea) și profesor de genetică la Harvard, el argumentează că bătrânețea nu este ceva inevitabil, ci este o boală pe care o putem trata la fel cum tratăm alte boli pe care în trecut le percepeam ca fiind garantate. Mai mult de atât, spune că bătrânețea este mama bolilor care cauzează astăzi cele mai multe morți.
Pe de altă parte, chiar ne-am dori o populație care nu mai moare, în condițiile în care deja suntem foarte mulți care facem rău planetei? Ar mai munci acei oameni? Cum i-am hrăni?
Citește această carte dacă vrei să înțelegi procesul biologic al îmbătrânirii și mortalității, ce ar putea însemna o viață mai lungă și sănătoasă, dar și problemele etice care ar veni la pachet (dacă ai citit Homo Deus a lui Yuval Noah Harari, ar fi o completare ceva mai ancorată în realitatea științifică). Am scris mai multe despre ea în acest articol.

– Workingde Robert Caro
Credeam că știu ce înseamnă să am răbdare sau cum arată un proces de documentare în profunzime, dar cartea asta mi-a recalibrat așteptările.
Working reprezintă memoriile lui Robert Caro, unul dintre cei mai renumiți scriitori de non-ficțiune ai generației sale, câștigător a două premii Pulitzer, cunscut pentru biografiile despre unii dintre cei mai puternici oameni din istoria Americii: Robert Moses și Lyndon Johnson (lectură obligatorie pentru oricine este interesat de ego, putere, politică, istorie).
În Working explică munca și sacrificiile pentru a aduce la viață acele biografii: ani întregi de documentat, trecut prin sute de mii de foi din arhive și interviuri cu mii de persoane.
La The Power Broker, prima lui carte, lungă de 1300 de pagini, a scris timp de 7 ani până a fost publicată în 1975, deși el consideră că scrie rapid (inițial estimase că-i va lua doar 9 luni). Povestește cum la un moment dat erau aproape de faliment și soția lui a vândut pe ascuns casa în care locuiau în New York ca el să poată continua să scrie la carte.
O carte minunată pentru oricine este interesat de jurnalism de investigație, procesul de documentare sau cum se scrie o biografie.

– Words That Workde Frank Luntz
Poți să ai un mesaj extrem de corect sau inteligent, dar oamenii îl vor interpreta întotdeauna prin prisma propriilor experiențe, credințe, preconcepții și emoții. Frank Luntz este expert în comunicare, consultant politic renumit pentru munca sa în dezvoltarea și împachetarea unor mesaje cheie folosind un limbaj care manipulează și stârnește reacții emoționale puternice. De exemplu, el a fost cel care l-a sfătuit pe Bush să folosească fraza “climate change” în loc de “global warming”. Words that Work este despre munca lui de culise, felul în care cuvintele și frazele alese pot influența în cine avem încredere, ce cumpărăm și pe cine votăm.

– How to Change Your Mindde Michael Pollan:
Este noua carte a lui Michael Pollan, renumit pentru cărțile pe care le-a scris despre mâncare (probabil ai auzit de Omnivore’s Dilemma). De data asta abordează un subiect diferit: drogurile psihedelice, istoria lor și potențialul pentru a trata diverse boli mentale. Tratează mai multe perspective, de la potențiale pericole la aspecte spirituale și materialiste. Mare parte din carte este dedicată felului în care unele molecule schimbă legăturile neuronale și noile cercetări privind tratamente pentru diverse probleme psihiatrice, precum depresie, anxietate, dependență de alcool și țigări, OCD sau PTSD.
(Context, pentru cine nu mă cunoaște personal: nu am mai pus deloc gura pe alcool de 4 ani, nu fumez și n-am experimentat niciodată niciun fel de drog – nu-i judec pe cei care fac astfel de alegeri, pur și simplu sunt o persoană prea obsedată de control și aș face orice ca să nu-l pierd, dar asta nu mă împiedică să citesc despre astfel de subiecte.).

– Average is Overde Taylor Cowen
Scrisă de profesorul de economie Tyler Cowen, autor a 13 cărți și unul din cei mai renumiți bloggeri (dacă nu urmărești deja Marginal Revolution, ți-l recomand, fiindcă este plin de idei interesante pe diverse teme). Average is Over este despre cum va arăta în viitor piața muncii și abilitățile de care vom avea nevoie pentru a ne diferenția.

– The Big Onesde Lucy Jones
Cartea asta din 2018 ne trece prin cele mai mari dezastre naturale care au schimbat omenirea: cutremure, inundații, uragane, erupții vulcanice etc, cum s-au desfășurat, care era contextul acelor vremuri, ce efecte socio-politice au avut și ce am învățat din ele. Este din seria “viața bate filmul”, fiindcă dai de niște povești incredibile. Dacă ar fi fost transformate în filme la Hollywood, ai fi ieșit din sala de cinema spunând că scenaristul a exagerat.
Scrisă de Lucy Jones, renumit om de știință, cercetător, geofizician și seismolog cu experiență de 33 de ani, specializată în dezastre naturale, prevenție și psihologia oamenilor în astfel de momente.
A fost una din sursele mele de documentare pentru newsletterul de vinerea trecută – care, apropo, a fost editat și republicat pe PressOne (în cazul în care vrei să-l trimiți unor prieteni).

– The Boxde Marc Levinson:
O carte despre containere – ce-ar putea fi interesant la așa ceva, nu? Asta mă întrebam și eu, până m-am apucat de cartea asta și m-a fascinat. Apariția containerului a avut un impact uriaș asupra lumii, a schimbat complet economia și felul în care facem business.

– Bastardul și Esența Eficiențeide Daniel Zărnescu
În ultima săptămână am citit două cărți de Daniel ZărnescuBastardul, noua lui carte, este ficțiune istorică, acțiunea se întâmplă în perioada retragerii romanilor din Dacia, iar personajul principal este un soldat jumătate dac, jumătate roman, arhetipul rebel. Mi-am păstrat-o ca recompensă pentru weekendul de Paște, când pur și simplu am devorat-o, e perfectă pentru deconectare și pierdut într-o poveste.
A doua a fost Esența Eficienței – am citit foarte multe cărți de productivitate la viața mea, dar asta e complet diferită. E mai degrabă manual de instrucțiuni pentru cum funcționăm noi, ca oameni. Daniel ne ajută să înțelegem sursele problemelor, direct de la rădăcină, dar ne oferă și soluții practice pentru ele.

– Recitite: Black Swan și Skin in the Game, de Nassim Nicholas Taleb
Nassim Nicholas Taleb este unul din autorii mei favoriți, expert în riscuri, incertitudine, noroc, erori umane, cum să iei decizii deștepte în situații imprevizibile și cum să insulți pe absolut oricine. Dacă vrei niște cărți care îți vor schimba radical felul în care privești lumea, citește-l pe Taleb. Munca lui este esențială ca să înțelegi de ce unii au văzut mult mai devreme criza din 2008, respectiv cea a noului coronavirus, ca un accident cu un marfar urmărit în slow motion.

– Recitită: Ego is the Enemy, de Ryan Holiday
Ryan Holiday are un articol pe blog în care povestește despre o perioadă grea, din 2014, când acceptase să revină la American Apparel pentru un proiect de consultantă – era brandul de modă la care lucrase când era la începutul carierei, devenise directorul lor de marketing la doar 21 de ani. Din cauza egoului fondatorului, compania fusese decimată, era aproape de faliment și mii de oameni erau pe cale să rămână fără joburi, fiind prinsă între interesele Wall Street și ale avocaților care se luptau pentru a prelua controlul. Oamenii care-l învățaseră atâtea lucruri pe Holiday, cei pe care cândva îi admira și îi pusese pe un piedestal, făcuseră implozie, erau instabili emoționali și deveniseră un model pentru cum spera să nu ajungă niciodată. Și, evident, proiectul de consultanță mergea execrabil, motiv pentru care era frustrat, stresat și se apropia de burnout (atunci a început să participe la întâlnirile Workaholics Anonymous).

Holiday și-a amintit de un sfat primit în urmă cu câțiva ani de la un alt mentor al lui, scriitorul Robert Greene: el spunea că există două feluri de a-ți petrece timpul, “alive time or dead time“. Unul este timpul mort, când ești pasiv/reactiv, stai și aștepți să ți se întâmple lucruri. Celălalt este timpul viu, când ești în control, profiți de fiecare secundă ca să înveți și să acționezi. Asta a făcut și Holiday: s-a folosit de acel timp ca să studieze și să învețe tot ce poate despre natura umană, despre factorii care au contribuit la acea criză. A citit zeci de cărți în acea vară, despre istorie, politică, psihologie etc. Munca din acele luni a format baza cărții Ego is the Enemy, pe care a lansat-o doi ani mai târziu.

Tu cum îți petreci timpul în această perioadă? Profiți în vreun fel sau aștepți să treacă? Dead time or alive time?

***

Mi-e rușine acum să recunosc, însă până în urmă cu câțiva ani nu citeam deloc – nici măcar o carte pe an. Era o repulsie cauzată de școală și sistemul educațional românesc, peste care am reușit să trec de abia la 20 și ceva de ani, când am realizat cât de mult m-a tras în jos faptul că nu citeam cărți. Acum încerc să recuperez tot acel timp pierdut, așa că citesc peste 60 de cărți pe an. Am început să vorbesc despre asta în speranța că nu vor face și alții greșeala pe care am făcut-o eu, iar povestea mea a apărut și într-un articol BBC despre cum să-ți formezi obiceiul de a citi zilnic.

Toate cărțile menționate au fost cumpărate din buzunarul propriu, linkurile pe care le pun sunt spre GoodReads sau site-ul autorului, așadar nu profit financiar dacă alegi să le cumperi sau nu. Vei găsi și mai multe recomandări la mine pe blog.

Sper ca aceste cărți să-ți fie de ajutor, să te ajute să înveți și să evoluezi într-un mod accelerat. Dacă ai citit vreuna dintre ele, vrei să-mi recomanzi o carte interesantă pe un subiect asemănător sau ești în căutarea unor cărți care să-ți ofere perspective noi pentru niște dileme cu care te confrunți în prezent, poți să-mi scrii oricând.

– Cristina

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.