Cristina x Deliric | Cristina’s Podcast [Transcript]

În primul episod de podcast am fost eu cea intervievată. M-a luat la întrebări Deliric, un om care îmi este apropiat și mă cunoaște bine de foarte mulți ani. Am avut încredere că știe ce butoane să apese, că nu va cosmetiza lucrurile și nu se va da înapoi de la întrebările alea grele. Nu m-am înșelat

Înregistrat și publicat în: Decembrie 2019.

Mulțumesc:
– Deliric (evident)
– Ergo (editare)
– Silent Strike (intro/outro)
– mvd_mvn (cover artwork)
– Toma și Sergiu (Ceva Mărunt)

TRANSCRIPT:

Deliric: Bună seara, națiune! Eu sunt Deliric! E prima voce pe care o auziți aici la Podcast-ul Cristinei Chipurici, Pyuric. Acum o să băgăm niște aplauze din regie. Și facem o chestia anapoda, un pic, ne scărpinam invers. Fiindcă așa e creierul Cristinei. S-a gândit… se gândește de zece ani cred, să facă un podcast. În sfârșit îl face. Dar aici vine twist-ul. În mod normal, ea va intervieva diverse personalități, prieteni de-ai ei. Ei, de data asta, m-a invitat pe mine să o intervievez eu, Deliric, pe Cristina Chipurici.

Cristina: Așa funcționez eu, pe dos.

Deliric: Așa! Zi-ne Cristina, să-ți audă vocea publicul.

Cristina: O să se obișnuiască destul cu ea. Pe mine mă vor mai asculta.

Deliric: Da.

Cristina: Sper.

Deliric: Sunt în poziția asta în care nu m-am aflat până acum, de a lua interviuri. În general le dau. O să încerc să vorbesc eu mai puțin și să o las pe Cristina să vorbească. Pentru cine a venit aici, pentru mine, deși știm că toată lumea e pentru tine, Cristina… Cristina era pe vremuri, când am cunoscut-o eu, la sfârșitul anilor 2000… cum se zice? 2010? Sfârșitul anilor 2010? Nu știu, până în… pe acolo, 2010-ish… era cea mai urmărită femeie din România pe rețelele sociale. Pe vremea aia Facebook-ul era în pruncie și Twitter-ul era la putere. Adică începuseră să facă valuri bloggerii care comunicau și pe Twitter. Și, Cristina era, să zicem, femeie. Erai un copil.

Cristina: Eram copil pe atunci.

Deliric: Între timp, au mai trecut 10 ani și Cristina acuma vorbește despre digital wellbeing și cum să fii sănătos în era în care social media ne-a acaparat viețile și cum să stai departe de social media ca să fii sănătos. Și acum o să încercăm pentru următoarea oră să deslușim acest mister. Cum ai ajuns de la A la B, Cristina?

Cristina: Bună întrebare! Nu știu dacă o să reușim, dar e OK. Încercăm.

Deliric: Nu știu, eu am încercat să rezumăm un pic, ca să știe lumea despre ce vorbim. Cristina?

Cristina: Tu mai ții minte cum ne-am cunoscut?

Deliric: Cred că ți-am scris pe o anumită platforma. Ca să înțelegeți acum, să setăm toate premisele, de ce sunt tocmai eu acum? Nu pentru că sunt Deliric. Pentru că sunt Toto, prieten cu Cristina de 10 ani, am lucrat împreună, am râs împreună, este aleasa inimii unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei și viitoare soție. Deci ne leagă multe chestii… Mie-mi place să iau vocea asta de radio când vorbesc așa, știi? Să mă mai inviți!

Cristina: Păi te mai invit!

Deliric: Vorbește tu, Cristina. Gata! Cred că introducerea a fost destul de lungă. Haide să facem un pic de istorie. Vorbește-ne despre cum ai ajuns tu să fii cea mai râvnită femeie…

Cristina: pe social media…

Deliric: pe social media. Și ce vârstă aveai.

Cristina: Stai, să calculez. În 2010 aveam…

Deliric: Nu. Haide să ne întoarcem un pic în timp, când ai înființat tu Monden.info, că de acolo a plecat treaba.

Cristina: Bun. Păi dacă o pornim atât de în urmă… Aveam 19 ani, era în primul an la jurnalism, studentă, și ca o războinică ce sunt am zis că eu nu sunt de acord cu ce-mi spun toți profesorii și toți oamenii ăia de la instituțiile media pe unde făceam practică. Și ăia spuneau: „Dacă tu vrei să ai succes în presă, trebuie să le dai oamenilor: scandal, bârfe, țâțe, buci, the usual…”

Deliric: Asta a fost premisa de la care pleacă profesorii la jurnalism?

Cristina: Da, da, da.

Deliric: Mă gândeam că vin cu utopia jurnalismului…

Cristina: Nu! Nu-i așa?

Deliric: Direct…

Cristina: …pragmatici. Prietene, tu trebuie să aduci bani instituției media. Și ca să aduci bani instituției media și ca să atragi atenția oamenilor, tu trebuie să apelezi la tacticile astea, fiindcă altfel nu o să funcționeze.

Deliric: V-au pregătit pentru viață.

Cristina: Da, bine, cumva am avut noroc, fiindcă erau foarte practici și ei ziceau: “Bă, nu sta foarte mult pe aici pe la școală, du-te pe teren, du-te învață cât mai mult din practică, pentru că așa o să înveți cel mai rapid lucrurile și cum se face treaba.”

Deliric: Poate a fost și o tactică bună, dacă stai să te gândești, că poate dacă-ți vindeau visul frumos al jurnalismului și după aia te loveai singură de aceste probleme, intrai în depresie. “De ce mi-am ales eu această carieră?” Și așa poate dacă ți-au zis dinainte… ai fost tu nevoită să devii rebelă.

Cristina: Da, adevărat. Și probabil că în continuare au dreptate, pentru că este o bătălie foarte mare pentru atenția oamenilor și cumva trebuie să le captezi energia și poate că nu ai cum să faci asta altfel, decât prin niște tehnici, precum erau cele pe care ni le povesteau ei.

Deliric: Mda. Acum cu atât mai mult, că se… concurează foarte multe chestii pentru atenția noastră.

Cristina: Mda.

Deliric: Așa, și? Rebela? Cristina – rebela.

Cristina: Cristina – rebela avea deja un blog personal pe care scria. Și m-am dus eu de nebună la o întâlnire de bloggeri, unde nu cunoșteam pe nimeni…

Deliric: Sunt curios, un pic, o paranteză. Mie mi s-a părut complicat să-ți faci un blog. Fiindcă am făcut și eu unul prin 2007-2008 cred și a trebuit să învăț niște… un pic de programare, WordPress, acolo făceai niște chestii.

Cristina: Era un pic mai greu pe atunci. Acum nu mai e, dar atunci era. Ei, eram geek. Ok, sub acoperire.

Deliric: Ok, asta voiam să subliniem.

Cristina: Am avut noroc că am crescut cu calculator în casă. Taică-miu avea… am avut calculator, acces cred că de prin ‘93, sau ceva de genul asta, când încă nu știam să scriu, nu știam nimic.

Deliric: Și Chipuriciul e și el tech-savy așa.

Cristina: Da, este. Domnul Chipurici.

Deliric: Calculatorist. Am înțeles.

Cristina: Da, este pe chestii d’astea tehnice, și m-a prins și pe mine. Drept urmare, am pornit un blog în 2006. Și în 2007, când eram eu la jurnalism, toată lumea consideră blogurile ceva very lame. Și very geek. Mai ales în presă. Adică, presa asta se uită foarte urât la orice însemna blog și nu reprezenta nimic. Asta era înainte de criză.

Deliric: Fiindcă ei erau niște pseudojurnaliști.

Cristina: Exact.

Deliric: Nu? Așa au fost considerați întotdeauna.

Cristina: Da. Și erau luați în derâdere. Și m-am dus eu la întâlnirea acelor bloggeri, pe care i-am cunoscut pe forumul Blogoree, dacă nu mă înșel (râde).

Deliric: Blogoree?

Cristina: Exact! Da, existau. Aia era perioada forumurilor. Și acolo am cunoscut pe mulți dintre bloggerii care acum sunt mari și renumiți.

Deliric: Mai există bloggeri mari?

Cristina: Mai există. Ei mai există, s-au filtrat.

Deliric: Eu credeam că doar vloggeri.

Cristina: S-au filtrat. Mi se pare că s-au filtrat și în blogging, s-au filtrat și în vlogging, și se vor filtra și pe podcast-uri. Vor rămâne doar cei care merită să…

Deliric: Pentru că nu suntem filmați și doar ne aude lumea… Voiam să se simtă sarcasmul din… Să subliniez și eu sarcasmul, că nu-mi vedeți rânjetul. Așa.

Cristina: Eu am răspuns cât se poate de serios. Mai există bloggeri. Revenind la 2007… Rebela Cristina a zis să pornească un blog de monden, fără monden.

Deliric: Te-a influențat întâlnirea, cu bloggerii.

Cristina: Da. M-a influențat, am prins curaj și am și avut acces la niște oameni care știau mai bine părțile tehnice pe care eu nu le stăpâneam. Inclusiv l-am cunoscut pe Bobby Voicu, el avea acest domeniu – monden.info – și a zis: “Băi Cristina, eu am domeniul, faci ce vrei cu el. Tu te ocupi de conținut, eu am ocup de partea asta tehnică”.

Deliric: Nu e paradoxal că nu voiai monden și totuși s-a numit monden?

Cristina: E, a fost o luptă. Până să ajungă oamenii să intre să citească, întâi trebuia să-i conving cumva să treacă peste faptul că se numește astfel.

Deliric: Da poate a funcționat și în favoarea ta, că era clickbaitul necesar: “Hei, știri din mondene! Intrăm aici!” Și dup-aia bam!

Cristina: Da, le-am dat un pic de șah-mat, că poate oamenii intrau căutând ceva și de fapt dădeau peste complet altceva. Pentru că găseau…

Deliric: Pentru cei tineri și care nu știu monden.info, ce era pe monden.info? Ce conținut ai ajuns să pui acolo?

Cristina: Mai bine-ți spun ce conținut am ajuns să nu pun acolo. Ce era pe lista de “Nu publica niciodată!”

Deliric: Nu, da, zi-mi, erau știri din muzică?

Cristina: Erau știri din muzică, foarte bine documentate. Încercam că pun lucrurile în context, ca lumea să înțeleagă de ce un anumit artist lansează un anumit single și nu altul. Cum îl promovează, cum se leagă toate astea. Făceam recenzii. Adică chiar făceam recenzii, mă duceam la…

Deliric: Totul era în jurul muzicii.

Cristina: Totul era în jurul muzicii. Și foarte multe interviuri. Încercam să tratez artiștii ca pe… nu ca pe niște oameni pe care-i ard acum ca să obțin ceva senzațional, ci ca pe niște oameni cu care mă împrietenesc pe termen lung și-i înțeleg, încerc să-i ajut și să-i promovez așa cum pot eu mai bine pe monden.info. Și a funcționat, pentru că, câțiva ani mai târziu, se băteau, sau mă rog, era cea mai tare chestie posibilă pentru ei să-și lanseze videoclipurile pe monden.info și să-și promoveze concertele. Și se vindeau mai bine astfel biletele decât prin orice promovare pe TV sau prin ziare sau prin presa tradițională de atunci.

Deliric: Da, era, era blogul pe care trebuia să fii ca să exiști oarecum, în lumea muzicii, pe atunci. Adică probabil d’aia ți-am și scris.

Cristina: Cred că da (râde).

Deliric: “Ia uite, Cristina, o piesă”. Da.

Cristina: Aia e. Filmați videoclipul la Genți de Bani.

Deliric: Asta e 2010 deja.

Cristina: 2010, pe final, da.

Deliric: Cât a durat povestea cu monden.info? A pornit în 2007…

Cristina: A pornit în mai 2007 și peste un an, tot cam prin mai, am început să negociem vânzarea lui. Pentru că eu eram singura implicată în proiect care avea timp pentru asta, doar că nu făceam niciun ban. Cred că a existat o singură campanie pe blog, prima campanie pe bloguri din România. Am prins-o și ne-am luat, nu mai știu… 100 de dolari… Pe care i-am băgat ca să ne mai cumpărăm niște bilete la concerte, că nu ne dădea nimeni acreditări.

Deliric: Am înțeles.

Cristina: …Să mergem să facem poze. Și am început negocierea vânzării, care a durat cam jumătate de an, până s-a concretizat ceva. Mă rog, Bobby s-a ocupat de asta, a negociat cred că cu vreo trei oameni, trei antreprenori, și până la urmă am vândut cuiva care avea… Poate că nu ne oferea la fel de mulți bani ca ceilalți, dar avea cele mai ok planuri pentru viitor și cele mai mari șanse să îl ducă la următorul nivel. I l-am vândut lui Orlando Nicoară.

Deliric: De ce ai vrut să vinzi?

Cristina: Pentru că aveam nevoie de resurse să îl ducem mai departe și pentru că nu făceam niciun ban din el. Și nu aveam puterea să îl monetizăm.

Deliric: Ok, l-ai vândut dar ai rămas totuși in charge.

Cristina: Da, eu am rămas, am fost singura care a rămas implicată în proiect. Am rămas ca să-l cresc mai departe.

Deliric: Deci practic, a fost o investiție, dar ai renunțat la drepturi complet?

Cristina: Da, am renunțat la procentul pe care îl aveam și deal-ul a fost să mai rămân minim un an, ca să-l cresc. Și am mai rămas, nu mai știu… Deci l-am vândut la finalul lui 2008, deși tocmai începuse criza financiară, și am mai rămas până în mai 2011, când a fost rebranduit în urban.ro Și acum este în continuare, există urban.ro.

Deliric: Cine? Ce? Cine era în spatele urban.ro? Că nu știu. Orlando nu-mi zice nimic.

Cristina: Orlando Nicoară… a făcut istorie în online-ul românesc.

Deliric: Eu n-am citit-o, să știi! Istoria…

Cristina: (râde) Nu s-a scris istoria, n-a publicat nimeni cartea asta. El s-a ocupat, el l-a dus mai departe și era responsabil și de…

Deliric: Eu mi-aduc aminte că era… când a trecut, s-a rebranduit la urban.ro, nu era sub un trust mai mare, sau am înnebunit eu?

Cristina: Inițial Orlando voia să-l cumpere pentru Media Pro Interactiv, de care se ocupa. Și până la urmă l-a cumpărat pentru el.

Deliric: Aaaa, ok.

Cristina: Și, pentru că Media Pro, deoarece venise criza, n-a mai vrut să riște, și el a zis: “Ba, nu, this is too big of an asset și vreau să investesc în asta”. Dar multă lumea avea impresia că aparține de Media Pro…

Deliric: Așa am avut și eu impresia.

Cristina: …deoarece reclamele erau vândute prin rețeaua Media Pro, dar de fapt era proiectul lui Orlando.

Deliric: Dup-aia a început să se ducă în jos toată treaba… adică, din punctul meu de vedere, din ce mi-aduc aminte, de când s-a făcut rebranding-ul la urban.ro, a început să și scadă, până când s-a dizolvat. Dar… aș vrea să nu ajungem direct la partea tristă. Haide să mai vorbim de perioada ta de glorie..

Cristina: Hai să mai vorbim de… aia a fost perioada mea de glorie…

Deliric: …copilul.

Cristina: …sper că urmează.

Deliric: Nu. Din copilăria ta. Adică a fost o perioada de glorie, că mergeai la conferințe, vorbeai, te căuta lumea, erai un influencer, dar fără beneficiile pe care le are acum un influencer, oarecum… financiare, cel puțin.

Cristina: Mda, dar a fost o perioada interesantă și prea devreme.

Deliric: Atenția ta a fost acolo, cu siguranță. Și zi-mi ce… sunt curios ce efect a avut asupra ta, cum ai simțit lumina reflectoarelor pe un copil de 20 de ani? E și copilăroasă, adică Cristina adică e un copil de 30 acum…

Cristina: (râde)…și un pic. Calculam, da… Aveam doar 20 de ani. Mi s-a dat foarte multă atenție la 20 de ani. Odată cu acea vânzare, odată cu succesul unui blog atipic, pentru că eu practic am demonstrat că poți faci entertainment, jurnalism de genul asta, și fără toate acele tehnici. Aveam… nu mai știu, 10 000 de oameni pe zi care intrau și citeau, aveam 2 000 de comentarii, era un volum foarte mare. Și de atenție, și presiune pe de altă parte. Care a venit foarte devreme și nu am știut să o gestionez. Că nu toate comentariile erau pozitive, erau multe comentarii de hate la adresa mea.

Țin minte că începusem să vorbesc pe la tot felul de conferințe despre cât de important este să-ți urmezi pasiunea și să nu asculți de ceilalți. Ceva ce acum eu nu aș mai face. N-aș mai spune asta. Oricum m-am răzgândit în privința a foarte multe lucruri. Multe s-au schimbat.

Deliric: Cred că e primul impuls întotdeauna ăsta al rebelului să-și confirme că a fost decizia bună de a fi rebel, și să-i îndemne și pe ceilalți să fie rebeli.

Cristina: (râde) Da, mai ales că a fost o confirmare pentru mine, dar da. N-am știut la vremea aia, cât a fost fiindcă am fost eu la momentul potrivit sau pentru că a fost într-adevăr un proiect bun sau au fost skill-urile mele bune sau am avut noroc de oameni ok cu care am interacționat. Și n-am știut cât a fost din fiecare din astea.

Deliric: Cred că un pic din toate, aș zice eu. Ai fost și la timpul potrivit acolo și ai oferit și ceva care lipsea. Și acum… downfall-ul care a urmat l-aș pune și pe seama scăderii la nivel… să nu zic global… național al impactului blogurilor. Fiindcă a devenit foarte relevant Facebook-ul. Și atunci s-a pierdut din atenția asta pe bloguri, fiindcă era oarecum același stil de a consuma informația, și… că tot stilul de blog a fost adoptat de Facebook. Dar, să lăsăm geek-ărelile.

Mie mi s-a părut că după perioada asta, când ai renunțat la monden.info… De fapt, zi-mi ce-ai făcut după? Eu știu ce-ai făcut după, da’ zi tu ce-ai făcut.

Cristina: Să zic și pentru cine ne ascultă… A, poate ar trebui să zic un pic ce-am făcut înainte, că începusem deja de dinainte. Eu am luat toți banii ăia pe care i-am câștigat din monden.info și i-am investit într-un Master în Music Business de la Berklee College of Music.

Deliric: Bam-bam.

Cristina: Bam-bam. Da…

Deliric: Drum rolls… Știu că eram toți fascinați de treaba asta.

Cristina: Și eu am fost fascinată.

Deliric: Știi că fiecare se lupta sau s-a luptat cu câte o facultate… nu foarte meaningful așa, și… era un vis. “Cum? Berklee what? Cum? Se poate face chestia asta?”

Cristina: Am descoperit asta de la un alt român care a făcut asta, Anca Lupeș, și ea mi-a povestit despre acest master online.

Deliric: Cine e Anca Lupeș, ce făcea ea?

Cristina: Management și impresariere de artiști. Pe atunci trupa Sistem, acum are mult mai multe proiecte de care se ocupă și a ajutat la creșterea industriei. Și ea mi-a deschis ochii în privința acestui master și practic așa am ajuns să investesc în el. Master pe care nu l-am dus niciodată până la capăt, pentru că…

Deliric: Clasic…

Cristina: Clasic, da… Pe de-o parte fiindcă m-am înecat că țiganul la mal. Mai trebuia să-mi aleg două opționale.

Deliric: E ok să mai zici asta? Cu “să te îneci că țiganul la mal”? Nu e…?

Cristina: (râde)

Deliric: Nu știu, adică în 2019… Ai grijă, Cristina!

Cristina: Aoleu… O să-mi iau all the rage, da!

Deliric: Mda. Era o figura de stil…

Cristina: Mda. M-am înecat la mal…

Deliric: …așa, ca romu’. Că tot ne-a ieșit… (râde)

Cristina: De unde a venit expresia asta? Etimologia?

Deliric: Păi, stai așa că trebuie să mai detensionăm situația aici. Mie mi-e foarte greu, că vorbesc foarte serios. N-am vorbit asta de serios, pentru… nu știu de când ne-am apucat. Te-ai uitat la ceas când ne-am apucat?

Cristina: Nu, dar am aici. 24 de minute.

Deliric: O, ho, ho, snap, adică vorbind… ba, mult timp am stat serioși… Mda Tu ai de gând aceste podcast-uri să le ții pe o linie așa serioasă? Sau am venit eu acum încărcat cu o energie d’asta de corporatist, cu Excel-ul în față…

Cristina: Ai venit tu cu energia.

Deliric: Am înțeles! Păi mie mi-ai dat rolul asta, am zis: “Măi, trebuie să fiu un bun Marius Tucă”.

Cristina: Tre’să fii tu. E ok! (râde)

Deliric: Sunt Deliric, acest Marius Tucă, și bine ați revenit la Chestiunea Zilei. Am făcut așa un mix acum, între Florin Călinescu și Tucă…

Cristina: Am luat și eu o gură de apă… Așa. Deci (își drege vocea) m-am înecat la mal.

Deliric: Zi-mi cum te-ai înecat, de ce n-ai terminat colegiul?

Cristina: Pentru că pe de-o parte m-am înecat la mal că n-am mai avut ce opționale să aleg. cele din lista lor nu erau relevante pentru mine.

Deliric: Ce-ai învățat șmecher acolo? Zi-mi pe foarte scurt!

Cristina: Am învățat cum să gândesc!

Deliric: Bam, nu știai până atunci!

Cristina: (râde) Nu știam!

Deliric: Păi, din ce-ai făcut se pare că știai, cât de cât!

Cristina: Eh, mi-am dat seama că nu știam. Mi-a deschis complet ochii. Pentru că ei au un sistem educațional foarte diferit care pune accent pe cum să gândeșți, și cum ai ajuns la concluziile respective, cum ai luat niște decizii. În loc de: „Hai să-ti arătăm noi cum se face!”

Deliric: Știi ce-i paradoxal? Că te-a blocat un pic! Adică înainte, când nu știai să gândești, ai acționat și ai făcut monden.info și ai făcut toate astea, după care ai luat banii pe care i-ai făcut… deci ai făcut și bani… ai luat banii pe care i-ai făcut din blogul monden.info făcut fără să gândești, copilul rebel, da? I-ai băgat în acest master…

Cristina: Am aflat tot ce nu știu…

Deliric: Ai aflat tot ce nu știi, ai aflat cum trebuie să gândești, și după aia te-ai blocat și m-am luptat cu tine ani de zile: „Cristina, e timpul să mai faci ceva!” “Nu, că nu sunt destul de pregătită, și… nu am toate datele!”

Cristina: Iată! 10 ani mai târziu…

Deliric: 10 ani mai târziu, pui în practică ce-ai… E foarte bun colegiul asta! Vă recomand și vouă. Dacă vreți să aveți un hiatus d’asta de 10 ani. Așa, haide. Acum ne întoarcem la… serios.

Cristina: Ne întoarcem la lucruri serioase. De fapt, eu nu l-am dus până la capăt, pentru că am început să aplic și să pun în practică pe niște artiști lucrurile alea pe care le învățăm acolo și mi-am cam băgat picioarele în el. Și am început să lucrez cu artiști pe partea de promovare, să schimb baricada încet- încet.

Deliric: Cu ce ai artiști ai lucrat, Cristina?

Cristina: Nici nu mai contează!

Deliric: Ba nu, contează! Lucrai cu Guess Who în perioada când tocmai explodase Guess Who, corect? Și de fapt cu toată brigada de la Okapi, pe vremea pe când era și Spike la Okapi. Corect?

Cristina: Da!

Deliric: Corect! Așa… Grasu… perioada 2009. Probe audio. 2009, 2010 , 2011.

Cristina: 2011.

Deliric: După aia ai lucrat și cu tinerele speranțe Deliric, DOC, băieții.

Cristina: Acest “am lucrat” ar trebui să-l traducem. (râde) Am fost… șofer sau tour manager, de fapt.

Deliric: A, și confident și adviser.

Cristina: Da, am decis să-mi urmez pasiunea și să mă ocup doar de promovare de artiști hip-hop și artiști independenți, asta când foarte mulți încă mai depindeau de casele de discuri pe atunci, și am zis: „Hai să vă arăt eu cum este cu online-ul”.

Deliric: Te-a ajutat experiența de la colegiul înecat? Sau mai mult intuiția ta și ce-ai învățat din blogging?

Cristina: Cred că a fost un mix între toate. Oricum acum mi se pare că eram varză și de fapt nu știam nimic. Și, aș șterge multe din lucrurile pe care le-am făcut pe atunci. (râde) Zece ani mai târziu…

Deliric: Da, dar, fără treptele alea nu ajungeai aici.

Cristina: Adevărat. Bine, așa aș face și cu toate articolele pe care le-am scris pe blog. Adică mie mi se par… și alea poate de anul trecut… mie mi se par varză și le-aș șterge mâine pe toate.

Deliric: Printre primele versuri pe care le scriam… nici nu mai știu dacă le-am scris sau le-am împrumutat, erau: „Mâncăm din gunoaie, nu ne spălăm la coaie”. Ceva oarecum împrumutat de la Cimitirul Bellu, cu „foame-n gât” sau… nu mai știu cum era piesa. La 11-12 ani. Deci aș șterge și eu multe din versurile pe care le-am scris, dar, dacă nu făceam asta la timpul ’ăla…

Cristina: Și dup-aia ai început cu versurile cu împușcături și pușcărie, sau nu mai știu ce aveai.

Deliric: Am avut și perioada de pușcărie, mai pe la buletin pe acolo. Spre la 14 ani.

Cristina: Gangsta. Da, sunt necesare și astea. Sunt etape normale.

Deliric: Cum am ajuns la asta? Ai șterge mult din ce-ai făcut și ți s-a părut că erai varză la promovarea artiștilor, și după aia ți s-a părut că ești atât de varză încât te-ai retras din ochii lumii. Ce s-a întâmplat? The Dark Ages…

Cristina: The Dark Ages… Am renunțat la monden.info în momentul când s-a făcut rebrandingul la urban.ro, după care…

Deliric: A fost fail, haideți să vă zic… eu pot să zic. A fost fail când s-a… în primul rând, s-a schimbat și interfața, care a fost o alegere greșită. Am înțeles atunci că era atracția asta: “Hei, e la modă urbanul. E mișto să fii urban”. Dintr-o dată n-a mai fost monden, pe care îl știa toată lumea, a fost urban, nu mai era neapărat despre muzică, era despre urban, dar era tot despre muzică, da’ nu voia să fie despre muzică, nu mai era stilul ăsta de a consuma informația blog-style când o derulai așa, și a fost și de-acolo un eșec. S-a ales praful. Bine că ai plecat la timp. Așa, trecem mai departe…

Cristina: Nu știu dacă s-a ales praful, dar cu siguranță…

Deliric: S-a ales praful.

Cristina: …a fost complet altceva față de ce construisem, pentru că…

Deliric: S-a ales praful, îți zic eu. Păi mai există?

Cristina: Mai există, da! A fost renăscut, chiar anul ăsta.

Deliric: Și cum se numește?

Cristina: urban.ro.

Deliric: Fuck me dacă știu. Nu cred că mai există, că așa…

Cristina: Păi, eu asta spun, că… ok, există, doar că este complet alt stil, și…

Deliric: Bine, mă, îmi pare rău pentru, cei care… și pentru Orlando, dar nu cred… adică cred că știe și el că n-a fost așa mare succes.

Cristina: Din punct de vedere business, el și-a dorit, ca… în loc de…

Deliric: Nu zic… Scuză-mă, scuză-mă, ca să nu fiu, să nu par meltean. Nu zic că nu e conținut de calitate, nu m-am uitat. Nu mai știu ce se întâmplă acolo. Și nu zic că nu a continuat să fie un site/blog cu conținut de calitate. Fiindcă nu știu.

Cristina: E doar altceva.

Deliric: Doar mi s-a părut că a devenit irelevant. Adică era foarte relevant, s-a mutat într-o nișă. Și din punctul ăsta de vedere, eu o văd business wise că a fost un mic fail. Îmi permit să zic asta.

Cristina: Era un brand construit pe faptul că eram eu rebelă, și atunci și felul în care era alese subiectele erau în direcția asta, și aveam puțin tupeu de a selecta lucrurile despre care scriam. Ceea ce după aia nu s-a mai întâmplat, pentru că a ajuns să fie un site cu de toate. Și acolo…

Deliric: …pur și simplu…

Cristina: …probabil că s-a dus…

Deliric: …stilul de agregator, unde intri să vezi știri…

Cristina: Mda. Și lumea are nevoie de o voce.

Deliric: Opinii.

Cristina: O autoritate care să…

Deliric: Să știi că asta mi s-a părut întotdeauna o problemă în România. Foarte puține, cel puțin în jurul muzicii, că n-am consumat alte bloguri, așa încât să-mi formez o opinie clară, da’ niciodată nu au existat opinii pe bloguri. Mai ales în jurul hip-hop-ului, unde lumea a foarte sensibilă. Adică nu poți să scrii… ori nu scrii deloc, ori zici doar de bine.

Fiindcă altfel îți vin rapperi acasă, să te tragă de urechi. Adică la modul ăla. Sau te-ai dat gata, adică hate-ul e la maxim și nu mai vorbesc cu ține. Deci orice recenzie poate să fie ori „super tare” ori „nu mi-a plăcut chiar atât de mult, dar este totuși tare”. Și atunci…

Cristina: Culmea, nu hip-hop-erii se ofuscau cel mai tare, ci tot cei din pop-dance erau mai sensibili din ce țin minte pe atunci. Dar da, e o problema reală, că lumea nu-și asumă.

Deliric: Nu acceptă…

Cristina: Da, nu-și asumă.

Deliric: Să știi că e și o problema cred că de multe ori critica nu e argumentată. Știi? Adică, de multe ori primești un feedback brut: „E nașpa”, adică stilul comentariu de hate. “E nașpa, mă c*c pe albumul tău!” sau „Mă pIș pe ea de piesă!”, știi?

Esti obișnuit cu asta, și atunci scoți și tu bâta să dai înapoi din prima. Cred că dacă ar scrie cineva argumentat, să încerce să-ți desființeze un pic din album, poate ar fi primite de artișți și mai ok criticile.

Cristina: Problema este că cei care aveau background-ul necesar, ca să-și permită să facă acest gen de critică, fie erau implicați în industrie, și ți-e mai greu să critici pe cineva pe care cunoșți personal, ți-e prieten, știi că interacționezi cu el. Fie făceau chiar ei muzică și atunci, din nou, le era greu să critice, pentru că știau cât de greu este să faci lucruri. Și poate că d’aici…

Deliric: Haide! Dă-mi o poveste ca să fie interesant podcast-ul. Că până acum am vorbit numai generalități, o să dea lumea cu skip. Să știți, pe la minutul 30 intervine un pic de monden. Dă-le un pic de monden! Te-ai certat cu vreunii?

Cristina: Aoleu! Cred că m-am certat cu foarte mulți, da.

Deliric: Bine! Zi-ne! Tre’ să dai nume! Drop some names aici! Un artist supărat…

Cristina: Un artist supărat țin minte că era Mihai Trăistariu, care începuse să-și lase comentarii cu alte IP-uri și în special cu nume de femei și… Noi evident că vedeam că e IP-ul lui, și… da’ nu țin minte de ce era supărat.

Deliric: Își punea poze doar cu chiloții la avatar.

Cristina: Încă nu începuse vremea aia. Încă nu intrase.

Deliric: Nu aveau avatar încă! Sau nu-i intraseră lui chiloții.

Cristina: Nu-i intraseră chiloții. Pe el îl țin minte că a fost primul. Și m-a șocat că nu înțelegeam.

Deliric: Pace pentru Trăistariu, pe această cale!

Cristina: (râde) Pentru Constanța! Nu înțelegeam de ce…

Deliric: Pentru constanța cu care își postează chiloții!

Cristina: (oftează) De ce? De ce? De ce ar face niște oameni pe care îi… eu vedeam că oamenii ăștia au succes, și nu înțelegeam de ce ei ar sta să piardă timpul să lase astfel de comentarii sau să urmărească astfel de lucruri. N-am înțeles niciodată.

Deliric: Atât de important devenise blogul…

Cristina: Sau atât de frustrați erau ei. Și aveau niște (râde) goluri de umplut undeva.

Deliric: Noi, artiștii, tot timpul avem,. altfel n-am crea dacă n-am avea golurile astea.

Cristina: Posibil.

Deliric: Eu tot vreau să trec la perioada ta neagră.

Cristina: Perioada mea neagră…

Deliric: De supărare, de… a existat, sau?

Cristina: A existat, a existat.

Deliric: …sau am simțit-o doar eu? Că, am înțeles… ai fost… erai tare, copilul șmecher care scria și făcea. A vândut blogul, a luat bani, i-a dat pe facultate, după aia s-a învârtit în cercurile de artișți mișto pe care-i aprecia, și mergea cu ei în turneu, și făcea toate chestiile astea mișto. Sună extraordinar, și pare că și dacă or mai trăi, și or mai merge în turneu… Și acuma s-ar mai povesti! Dar nu s-a mai povestit.

Cristina: Nu s-a mai povestit.

Deliric: Ai încetat să faci asta. Ce s-a întâmplat?

Cristina: S-au dus toate în cap. Cred că tu știi lucrurile astea doar fiindcă ai fost victimă colaterală, pe acolo pe undeva. Ai rămas implicat în peisaj, ai fost printre puținii. Pentru că, în momentul în care am ieșit din monden.info, și momentul în care Okapi au încetat colaborarea cu mine, mie mi-au dispărut foarte mulți oameni brusc. A fost momentul ăla când am descoperit că oamenii nu-mi erau de fapt prieteni, ci doar erau interesați de anumite lucruri profesionale.

Deliric: Voiau share-uri.

Cristina: Voiau share-uri, da. Și de atunci s-au dus lucrurile în cap, și n-am prea mai știut eu cum să le gestionez. Atunci am început să merg în concerte cu voi și cumva m-ați salvat așa emoțional, că altfel eu nu știu ce aș fi făcut în perioada aia.

Deliric: Ca să-înțelegeți, Cristina foarte rar vorbește despre sentimentele ei. În ultimul timp, s-a mai educat emoțional în sensul asta, dar când era mică, nu. Era un pietroi foarte dur și părea în control tot timpul și nu-i spărgeai carapacea.

Cristina: Mi-am dat seama că nu…

Deliric: Păreai ok, păreai ok, și acum, da, zi-mi, măcar să aflu cu întârziere așa… Adică nu am luat în calcul treaba asta, cu impactul emoțional. Nu știam că ai simțit-o, că ți-au dispărut din lume mulți oameni. Chiar așa?

Cristina: Da. Păi așa am simțit-o. Practic am fost dată cu piciorul din foarte multe locuri și am ajuns atunci să merg cu voi în concerte. Și de fapt am simțit-o ca și cum eu am învățat de la voi super multe și m-ați ajutat să rămân întreagă la creier, dar în același timp tot îmi era greu că pățisem toate lucrurile astea din urmă.

Deliric: Ok, un fel de star care n-a mai avut succes la un moment dat. Nu?

Cristina: Da, da.

Deliric: Și nu… Am înțeles. Și, cum, în ce s-a transformat treaba? Adică ce a urmat?

Cristina: Foarte mult alcool și nesomn și am albit.

Deliric: Cristina! Acuma, să fac o paranteză, nu vă gândiți că a devenit alcoolică Cristina. Bea, dar era ok. Nu s-a drogat!

Cristina: Da, era… a fost, a fost o perioada grea atunci. Că nu mai eram… Mă simțeam foarte pierdută și nu știam… ok, și eu acum ce naiba fac? Că am renunțat la jurnalism ca să promovez artiști și se pare că artiștii n-au nevoie de mine. Și a urmat o perioada de vreo câțiva ani în care am tot încercat lucruri, am tot căutat, am zis să mă fac eu om mare și am încercat să mă angajez… Și n-a vrut nimeni să mă angajeze. Că dispăruseră toți. Nu-mi mai răspundeau la nimic, la niciun mail de follow-up. Și atunci a trebuit să trec un pic peste ego-ul meu și să mă duc mai jos pe scară, pe ierarhie, nici nu știu cum să zic.

Deliric: Unde te-ai fi văzut tu, adică, mai jos.

Cristina: Da, mai jos de… un pic da, a trebuit să o apuc mai de la zero. Decât unde mă credeam eu. Și a fost…

Deliric: Și ce-ai făcut?

Cristina: Dar au fost foarte mulți ani. Că acum eu am simplificat lucrurile. Dar cred că au fost vreo patru ani simplificati rapid așa.

Deliric: De căutări.

Cristina: Da, de căutări, de testat.

Deliric: Deci ce-ai făcut efectiv? Fac pe prostul, eu acum… Ce-ai făcut, Cristina?

Cristina: Efectiv, după perioada de concerte a urmat o perioadă când am lucrat la Zonga, care era un serviciu de streaming muzical, nu știu dacă mai există.

Deliric: Cred că moare dacă te aude… Cum îl cheamă?

Cristina: Sergiu…

Deliric: Dacă te aude Sergiu Biriș.

Cristina: Chiar nu știu…

Deliric: (râde tare)

Cristina: Știu că el face altceva acum și d’aia… Pe bune, chiar nu știu ce s-a mai întâmplat.

Deliric: Mai există, mai e pe acolo, e în peisaj.

Cristina: Eh, prin 2013…

Deliric: Vezi, acum ai dat și tu una, eu cu urbanu punct ro.

Cristina: Mda. A fost perioada Zonga care a fost ok, dar după aia.

Deliric: Era oarecum conex așa la ceea ce ai făcut tu. Adică încă mai discutai cu artiști.

Cristina: Da, exact. Încă era digital marketing, combinat cu conținut, cu promovare, cu relația cu artiștii, cu casele de discuri, eram tot pe acolo. Și… până când a început să aibă probleme serviciul, și am plecat eu, a mai plecat cineva din echipa, am plecat mai mulți în perioada aia. A trebuit să-mi caut altceva. Și… nici nu mai țin minte. A trecut foarte mult timp până când am ajuns…

Deliric: Ai făcut o chestie, cu nunți, cu ceva…

Cristina: Am făcut un site de nunți, tot cu Bobby, care…

Deliric: Acolo m-a luat capul! Când te-am auzit că…

Cristina: (râde) Aoleu, da! Am uitat de asta… Am făcut… Am făcut acest site de nunți.

Deliric: Nici nu aveai prieten pe vremea aia!

Cristina: Ba cred că aveam deja.

Deliric: Da?

Cristina: Da.

Deliric: Atunci, d’aia te-ai dus spre nunți, cred că voiai să bați niște apropouri. Acolo n-am mai înțeles… Ce faci mă Cristina cu nunțile, că parcă…?

Cristina: A fost reactiv, n-a fost nimic proactiv acolo.

Deliric: Nu părea… Știi, adică am înțeles, “Pornesc un alt proiect cu Bobby”, dar părea what?… Adică, cât de pasionată ești tu de prins buchete?

Cristina: Drept urmare, tocmai pentru că nu sunt absolut deloc pasionată și mă mă apucă alergiile numai când aud de acest subiect și nu, nu am nicio legătură, cred că a fost timp doar de vreo două luni, sau ceva de genul acesta. Nu știu, n-a ținut mult.

Deliric: Hai mă c-a fost! Nu, să nu mințim publicul. N-a fost mai mult, parcă a fost mai mult, nu?

Cristina: Probabil că am simțit ca pe o eternitate, dar, nu, nu.

Deliric: Și eu.

Cristina: nu cred c-a fost (râde)… Și tu.

Deliric: Mda, păi și… și da, dar ce crezi că ar fi zis copilul rebel, Cristina Chipurici, „urmează-ți visul” era tagline-ul ei, după aia te-ai dus la nunți.

Cristina: Exact, exact, la nunți, nicio treabă.

Deliric: La nunți. Botezuri nu erau, nu?

Cristina: Avea potențial și asta.

Deliric: Ah, good, era. De acolo începeai să faci spin-offs d-astea: „După succesul extraordinar al site-ului de nunți, urmează site-ul de botezuri”.

Cristina: Anexă!

Deliric: Luați turtă, vindem turtă. Era bună, haideți să… Mda, trebuie să ne mai interesăm. Așa, ai făcut nunți.

Cristina: Doamne, și era o perioada când nu-mi venea să mă ridic dimineața din pat, să-mi trăiesc viața, de deprimată ce eram, că nu-mi mai găseam sensul… “Ce naiba fac, cum am ajuns aici?”

Deliric: Și eu când mă gândesc la nuntă la fel mă deprim, Cristina! Cristina, te înțeleg!

Cristina: Scoate ce-i mai bun din noi.

Deliric: Și luminița, a apărut… A apărut Luminița Anghel la capătului tunelului?

Cristina: N-a apărut nicio luminiță.

Cristina: Am ajuns să mă angajez într-o agenție de PR, să conduc departamentul de digital.

Deliric: Mi-aduc aminte, da.

Cristina: Ți-aduci aminte?

Deliric: Mi-aduc aminte. Aici la mine pe stradă, nu?

Cristina: Da, la tine pe stradă. E bine că-ți aduci aminte.

Deliric: …pe strada mea.

Cristina: …că eu am simțit că mor în perioada aia, din cauza încărcăturii.

Deliric: De ce? Încărcătură emoțională, sau muncă multă?

Cristina: Multă muncă. Am lucrat pe 16 conturi.

Deliric: Scuză-mă, iar am luat vocea aia de radio, și voiam să…

Cristina: (râde)

Deliric: …voiam să mă afirm. Da! Nu poză!

Cristina: Mai spune ceva cu vocea de radio!

Deliric: Filmăm, auzi… Vorbim cu căștile pe urechi și stăm noi doi, așa, într-o camera cum am vorbi în mod normal, doar că m-aud în căști și am o voce caldă! Așa! Da!

Cristina: Eu mai vărs și apă pe mine (râde).

Deliric: Încărcătură. Încărcătură. Era mult de muncă…

Cristina: Era mult de muncă. Aveam…

Deliric: Păi și tu venisei de la nuntă, erai și mahmură un pic și dup-aia te-a speriat.

Cristina: Eram obișnuită cu muncă, dar nu cu atât de multă muncă. Și m-au prins și mi-au spus o chestie de genul: “Ah, păi toți aia de dinainte care au fugit mâncând pământul, au fugit pentru că de fapt ei erau cam leneși și nu duceau munca”. Și cu asta m-a prins, a fost direct la… m-a uns pe ego. “Eu pot să duc multă muncă!”.

Deliric: Dar, acum că ești fată mare, nu te mai sperie chestii să… Eu cred că problema n-a fost doar de muncă, știu că tu ai etică de muncă și poți să muncești mult. Dar cred că a fost problema: copilul rebel Cristina Chipurici, care a făcut de una singură, mai tot ce a făcut până-n punctul ăla, a fost pusă șefă de echipa și nu cred că ai știut să te înțelegi cu echipa.

Cristina: Ooo, daaa, a fost și asta o problema foarte mare, o provocare.

Deliric: Nu mai știu dacă am avut curaj să-ți zic la momentul respectiv ..

Cristina: Mi-ai spus, că ne-am întâlnit, am apucat să ne întâlnim, nu știu cum, prin toată acea muncă. Cred că a fost singura întâlnire în lunile alea. Că în rest țin minte că nu mâncam, n-aveam timp să mănânc.

Deliric: Nu s-au schimbat multe.

Cristina: Da, dar măcar acum aleg să fac asta pentru mine.

Deliric: Am înțeles… Nu mâncai pentru ei!

Cristina: Exact! Ai apucat să-mi spui, da. Colegele din echipă aveau alte așteptări de la mine, iar eu aveam alte așteptări de la ele. Eu, fiindcă am muncit întotdeauna într-un anumit fel, cumva mă aștept că toată lumea să muncească la fel. Și atunci când m-am lovit într-adevăr de primul loc de muncă, unde să fie chiar ca lumea job, cu venit la birou și avut echipă, au fost acolo niște probleme.

Deliric: Complexul Gheorghe Hagi.

Cristina: What?

Deliric: Nu știi că era problema cu Hagi, când s-a făcut antrenor prima oară și nu prea îi mergea, și era problema că le cerea jucătorilor să joace ca el. Știi? Și-atunci li se părea imposibil. “Păi cum mă? Lovești cu piciorul așa și se duce în poartă”. Și-ăia: „Eu te-înțeleg bossule, dar nu avem piciorul tău”. Complexul Gheorghe Hagi.

Cristina: Mda, au fost multe probleme acolo, și toate au culminat în momentul Colectiv, care m-a dat complet peste cap, și am zis: „Băi, eu o să mor în agenția asta!”. A fost așa ceva ciudat. Dar m-a făcut să reevaluez tot ce fac și mi-am dat demisia câteva zile mai târziu.

Deliric: Mda. Adică înțeleg, că am trăit și eu intens momentul ăla. Știi că n-are o legătură directă, dar cred că toți am pus atunci un pic stop, așa la viață, și ne-am reevaluat-o: „Băi, ce fac eu aici?”. Ne-a adus aminte de copilul rebel, care zicea „Urmează-ți pasiunea!”. Un pic.

Cristina: Da, a fost și aia o traumă, care m-a forțat să reevaluez totul. Și țin minte că în zilele alea… Pe de-o parte mă simțeam vinovată, pentru că pusesem și eu umărul la tot sistemul. Și am avut evenimente promovate în Colectiv, era locul unde noi mergeam mereu cu concertele. Pe de altă parte, a fost un moment d’ăla de țin minte că mă plimbam pe stradă și apreciam…

Deliric: Și tu zici că ai pus umărul la ce?

Cristina: La o ignoranță în privința siguranței publicului.

Deliric: Mda, dar…

Cristina: Deși Colectiv era sigur, era mult mai sigur față de multe alte cluburi în care am ajuns noi.

Deliric: Asta voiam să zic, că sunt… dacă era să aleg la vremea respectivă cinci cluburi din țară, unde aș fi cântat nu doar cu plăcere ci relaxat, din punctul ăsta de vedere Colectiv era unul dintre ele.

Cristina: Exact! Exact, da! Deci față de alte beciuri…

Deliric: Ți-aduci aminte de experiențe pe la Craiova și prin alte…

Cristina: …și Cluj, și da.

Deliric: …unde efectiv eram în subsol și cu o singură ieșire, pe care intrau un om jumate să iasă o dată, adică… Da, e ciudat. Hai să nu intrăm că ne ducem… Am zis că-l menținem un pic caterincă.

Cristina: Ăla e rolul tău.

Deliric: Și cu un pic de… un pic așa… Vreau să te trag și spre partea sensibilă. Și tocmai ajunsesem acum. Ai reevaluat.

Cristina: Am reevaluat, că țin minte că mă plimbam pe stradă și chiar aveam momente d’astea când stăteam și apreciam faptul că pot vedea lumina soarelui, chestii din astea mici, pe care în mod normal noi nu stăm să le apreciem, în viața noastră de zi de zi. Evident între timp au mai trecut niște ani și am uitat, nu mai fac asta, să stau să mă opresc, să apreciez că am ocazia să trăiesc și să admir toate aceste lucruri. Dar la momentul respectiv țin minte că a fost puternic momentul ăla.

Deliric: Ok. Și ți-ai dat demisia și ce s-a întâmplat?

Cristina: Mi-am dat demisia și mi-am luat un an de pensie. (râde) Glumesc. M-am angajat la un start-up de cyber security din Copenhaga.

Deliric: Știi, mă așteptăm, că am pierdut și eu șirul evenimentelor. Dar mă așteptăm după acest epiphany așa, în care tu ți-ai dat seama de bucuriile vieții, știi mă așteptam la ceva super organic. Da, așa. Mi-am dat seama. Da’ cred că te-a dus mai mult pe partea cu securitatea și cu siguranță, știi?

Cristina: Da, da, da, da. A fost pe partea asta. Și pe altă parte, faptul că am avut ocazia să lucrez cu o prietenă foarte apropiată acolo și am crescut într-un an enorm pe partea asta de digital marketing. Am avut ocazia să lucrez cu niște unelte cu care nu lucrasem până atunci.

Deliric: Sună tot trist…

Cristina: Sună tot trist, dar…

Deliric: Sună tot trist.

Cristina: Da, dar fost o experiență utilă. Pe de-o parte am devenit conștientă de foarte multe lucruri din cyber security și e panicant. Pe de altă parte m-a ajutat mult să-mi completez zona asta de digital marketing.

Deliric: Deci nu vreau să le știu, nu vreau să mă panichez. Eu intru pe site-uri porno, adică n-am… nu vreau să-mi răpeșți această plăcere. Știi? Să-mi zici: „Bă, ăia te-au văzut!” să-mi zici „The cat în the ceiling is watching you masturbate”, să-mi zici după aia. Las-o acolo. Miau, miau, miau.

Cristina: Mi-ai cerut și ți-am dat parolă nu mai știu la ce, acum un an sau ceva… Și ți-am trimis-o într-un loc, și tu te-ai apucat să mi-o trimiți pe mail. Nu știu, ai făcut o faza din asta de nu se face…

Deliric: Ți-am trimis parola pe mail?

Cristina: Nu mai știu. O chestie de nu se face. Și eram: „NOOOO! Why???” Mda. E OK.

Deliric: Aaah… Cristina a avut și o traumă, în tinerețea ei, de la monden.info/urban.ro.

Cristina: Nu pot să cred că-ți amintești asta!

Deliric: Când cineva i-a spart contul… Un fost angajat supărat că este dat afară. Și d-atunci cred că ai rămas traumatizată, și acum…

Cristina: Suflu-n iaurt.

Deliric: D’aia și cred că ai ajuns să… sufli-n cybersecurity.

Cristina: Da, da, da. A fost nasol atuci. Mi-a spart mail-ul, în perioada în care nu exista double authentication prin SMS, a spart site-ul, a spart conturile de social media de la site și a șters baza de date. Nu știu. A făcut destul de mult haos într-o noapte.

Deliric: N-a postat dick pics? Nimic? N-a trimis la…

Cristina: Cred că pe Twitter a postat ceva de genul.

Deliric: N-a trimis la toate contactele?

Cristina: N-a apucat să facă chiar atât de mult, dar mi-a șters tot. Fun times, fun times.

Deliric: Fun times.

Cristina: Haide să vedem când a devenit din nou fun. Sau când…

Deliric: Ce s-a întâmplat cu tine? Simt nevoia să trecem… Știi, mă mai uit la ceas aici și deja ne apropiem de o oră și acum m-am panicat că vorbim de dark ages, așa… prea mult. Și vreau să ajung…

Cristina: Am trăit multe vieți.

Deliric: …din nou la o perioadă de luminiș, să vedem că se termină povestea cu bine.

Cristina: (oftează)

Deliric: Opa, am lovit masa!

Cristina: Și dacă nu se termină cu bine, înseamnă că nu-i sfârșitul. Nu mai știu de unde era vorba asta.

Deliric: E bună oricum. Dacă nu se termină cu bine, înseamnă că nu este sfârșitul!

Deliric: Așa, zi, zi mă Cristina!

Cristina: Aoleu. De la cyber security am revenit la muzică și am dat un mare rateu.

Deliric: Aaah, deci continuăm cu raterurile.

Cristina: Continuăm cu rateurile.

Deliric: Ce rateu ai mai…?

Cristina: Continuăm cu rateurile până la muzică, până la prezent. Păi m-am întors eu la muzică și am reintrat în industrie.

Deliric: Aaah, ai făcut cu Bazavan nu mai știu ce.

Cristina: Cu Bazavan și cu Tomulescu, managerul Loredanei Groza. Și ei au complet alt stil de a lucra. pe complet alți artișți, altă direcție față de rebela din mine.

Deliric: Te-ai dus greșit, da.

Cristina: M-am dus greșit. Și a durat și aia foarte puțin. Dar măcar mi-am dat seama.

Deliric: Da’ mi se pare că ai ținut să faci o colecție așa de…

Cristina: De rateuri?

Deliric: De rateuri, da, exact. Ai avut un insectar d-asta. Ai strâns toți gândacii acolo.

Cristina: (râde) Nu sunt rateuri, sunt experiențe din care am învățat și am putut să-mi dau seama ce nu vreau să fac. Și sunt foarte bune și astea. Pentru că eu au am avut noroc cu monden.info . Cumva l-am nimerit și mi-a plăcut din prima ce am construit acolo. Da’, poate, altfel, dacă aș fi apucat-o pe un alt drum, aș fi avut, nu știu… multe alte lucruri de care să mă conving că nu-s de mine.

Deliric: Aia a fost… știi… a fost așa de parcă ai văzut un trailer, de la un film știi, ai văzut trailer, wow ce mișto e, și după-aia începe filmul și e greoi așa. Ai văzut partea aia bună cu acțiunea mișto, ai văzut-o la început și după-aia nu, stai așa.

Cristina: Mda, am apucat-o… Le-am făcut un pic pe dos, știi? Mda.

Deliric: Așa, ai trecut și prin ,,marea întoarcere la muzică”.

Cristina: Așa, și după aia, am luat eu o decizie foarte bună.

Deliric: Eu cu sarcasm sau nu?

Cristina: Nu, nu, nu, nu. E pe bune!

Deliric: Așa.

Cristina: Am pus mâna pe telefon, pentru că mi-a dat seama că: „Bă, eu sunt cam varză. Mă dau singură cu capul de toți pereții, și ar trebui să vorbesc cu cineva despre asta.” Și l-am sunat pe Andrei Roșca, care acum este coach și change strategist. Eu pe el îl știu fiindcă am fost în același liceu. El a făcut foarte multe business-uri și la un moment dat a…

Deliric: Zi-ne unul șmecher.

Cristina: Bookblog a fost primul, cel mai popular site de cărți din România, Agenția Spada a fost un altul.

Și, mă rog, Andrei și-a dat seama că vrea să facă mai mult partea asta de coaching și s-a dus în direcția asta. Și eu l-am sunat. Am zis “băi, ok, n-am ce pierde, am încredere în omul asta că știu ce a făcut”. Și știu ce experiență are, vreau să văd ce-mi zice și el. Și de la prima noastră întâlnire mi-a deschis ochii și mi-a zis: „Ba, dar din ce-mi povestești tu, valorile tale nu au nicio legătură în comun cu… Tu încerci să-ti faci loc într-o industrie care poate că nu are loc pentru ține. Mai ales în România, care este destul de mică industria muzicală.”

Și, mă rog, și foarte multe alte lucruri pe care mi le-a spus și… mă rog, m-a făcut să ajung eu mai rapid la ele decât dacă aș fi continuat să mă lupt, să mă dau singură cu capul de toți pereții, cum făcusem până atunci.

Deliric: Da, da, da. Cred că erai și, în sfârșit, pregătită să asculți. Știi ce zic?

Cristina: Da, pentru că era suficient de dureros deja în momentul ăla ca să să pot să primesc aceste (oftează) Mda, rea… re… stai, mi-am pierdut cuvântul.

Deliric: Lasă că edităm aicea.

Cristina: E ok.

Deliric: Eu, că să fiu sigur că se editează, bag „p*la, pu*a, *ula, pul*” Știi ce? Și atuncea sigur, că dacă scapă „p*le” în podcast…

Cristina: Au scăpat organele pe jos.

Da, deci revenind. A fost suficient de dureros pentru mine ca să pot să accept acele noi gânduri. Și să schimb ceva în sfârșit. Că am schimbat, și am schimbat… Am schimbat din ce în ce mai bine, dar tot prin niște rateuri.

Deliric: În momentul asta, eu dau din mâna și zic: „Zi, Cristina, zi! Scoate, scoate din tine, pune pe masă!”

Cristina: Am pornit atunci The CEO Library, tot împreună cu Bobby, un proiect mult mai aproape de cine sunt eu acum. Un proiect cu cărți, recomandate de oameni care sunt printre cei mai buni din lume la ceea ce fac, proiect internațional, din care am ieșit în urmă cu câteva luni.

Deliric: Da’ ăsta a fost mișto!

Cristina: A fost foarte mișto. Da, d’aia zic.

Deliric: Așa! Win.

Cristina: E win, dar în același timp…

Deliric: Pentru tine…

Cristina: În același timp ok, nici nu vreau să o apuc în direcția aia. Hai să mă redresez un pic, să mai…

Deliric: Direcția fiind care?

Cristina: Internațională.

Deliric: Ai, n-ai vrut să… preferi să ai un impact local. Încă visezi la succesul tău din tinerețe!

Cristina: Da!

Deliric: Eșți un fel de Andreea Antonescu.

Cristina: What?

Deliric: Și, te-ai întors!

Cristina: Îmi stimulează mai mult ego-ul, mă unge mai mult pe suflet să văd că ajut oamenii de lângă mine. Adică e ceva foarte palpabil și pot să observ cu ochii mei. Decât să-mi dea unul din Australia sau din India un mail și să-mi spună că i-am schimbat viață.

Deliric: Mda, înțeleg. Adică mai ales dacă-ți dă dintr-o lume mai civilizată decât a noastră, atunci zici: „Da, mă, ți-am schimbat ție viață. Stai acolo cu cangurul și omori păienjeni…”.

Cristina: Și am primit mii de mail-uri din astea. Am apărut inclusiv în BBC, a scris despre povestea asta a mea. Și după ce am avut acest succes cu The CEO Library și am ajuns să fiu citită de foarte mulți oameni din întreaga lume, mi-am dat seama că până la urmă eu tot pe ăștia de lângă mine vreau să-i ajut. Și s-ar putea că unii să o vadă ca pe un fail. Eu o văd ca pe un… pur și simplu am învățat ceva, altceva, despre cine sunt eu în această perioada a vieții.

Deliric: Dar când s-a încheiat treaba, proiectul adică, pentru tine? Când s-a încheiat proiectul cu CEO Library?

Cristina: S-a încheiat… a început să se încheie în momentul în care am început să fac niște workshop-uri pentru români și să-mi iau această interacțiune fizică cu oamenii de aici. Și atunci mi-am dat seama că: „Băi, eu n-o să pot să fac asta niciodată. N-o să pot să-mi iau energie asta făcând…”

Deliric: Da’ mie mi se pare că ți s-a schimbat și ție un pic energia, adică ți-ai recâștigat un pic din încredere.

Cristina: Da, da, probabil că și asta a ajutat.

Deliric: Adică crezi că e asta, sau că ai făcut tu schimbări totodată în viața ta, fiindcă na, ai început…

Cristina: Aaah, nici n-am intrat în astea…

Deliric: Păi le fac eu niște paralele… mă gândesc… Vezi dacă e… se trage fix încrederea de la succesul cu CEO Library, sau și că ai schimbat în viața ta, n-ai mai băut, te-ai apucat de alergat.

Cristina: Da, sunt… cred că toate. Probabil că toate.

Deliric: Da’ eu tot vreau…

Cristina: Am… scăpat de…

Deliric: Școlește-ne, zi-ne!

Cristina: (râde) Astea-s lucruri care s-au întâmplat în foarte mulți ani. În primul rând, eu nu citeam înainte. De ce am pornit The CEO Library? Că eu, timp de foarte mulți ani nu am citit deloc cărți. Am intrat.

Deliric: Păi, și la Berklee acolo nu aveai?

Cristina: Atunci am început să citesc. Atunci am început de fapt să-mi dau seama că există și alt gen de cărți.

Deliric: Păi stai măi, erai mică.

Cristina: …eram mică. Deci eu am început să citesc, singură, de nebună, nu știu, la 4-5 ani, înainte să intru la școală.

Deliric: Așa…

Cristina: Când am intrat la școală, s-a rupt filmul, am zis că nu e ok ce se întâmplă, pentru că…

Deliric: Nimeni nu are plăcerea de a citi în școală… cred! Era lectură obligatorie. Ei, dacă e obligatorie, dă-te-n gâtu’ mă-tii…

Cristina: Mda, combinat cu firea mea de rebelă, n-a funcționat și am zis: „Băăă, nu!” Am dezvoltat această repulsie pentru cărți, pe care am ținut-o până la Berklee. Când, pe de-o parte am început să descopăr: „Bă, da’ cărțile pot avea un scop chiar foarte bun!” În școală nu ni s-a arătat asta! Sau, mă rog, la mine cel puțin a fost: „De ce trebuie să citeșți? Păi, că-ți zic eu! Uite d-aia!” Și-atât!

Deliric: Și mie… Și la mine a fost declicul la fel. Când am luat în serios scrisul, îmi plăcea să fiu informat pe anumite chestii, ca să fiu în stare să vorbesc despre ele. Și atunci citeam de plăcere, că mi se părea că mă face un MC mai bun. Și atunci am văzut valorea ace se-ntâmplă… Aș zice că ai… Te-ai apucat totuși… la 20 și ceva…

Cristina: Mda, m-am apucat târziu.

Deliric: dar ai devenit hardcore, hardcore reader, cititoare hardcore… Nu vă gândiți la prostii… Ai devenit cititoare hardcore în ultimii ani, de când cu CEO Library, sau…

Cristina: Treptat, a fost treptat… Deci a fost Berklee, ați fost voi…

Deliric: Acuma știu că ești…

Cristina: Aaah, acum sunt, da, da.

Deliric: Zi că ești… de cursa lungă, așa.

Cristina: Da, da.

Deliric: Cât bagi?

Cristina: (râde) De la 50 în sus, pe an. (râde) Plus vreo 10 recitite, plus vreo 10 abandonate pe drum. Se adună…

Deliric: Ai văzut statisticile făcute de Curtea Veche?

Cristina: Da, da, da, da. Cu faptul că românii nu citesc.

Deliric: Nu citesc. 70% dintre români n-au citit o carte în ultimul an. Nu mai știu, un procent extrem de mare n-a terminat o carte în viața lui. Deci e ceva, e SF ce se întâmplă. Citim foarte puțin. Poate și asta… te-a ajutat să evadezi de acolo. Nu știu?

Cristina: Cred că da. Cred că a fost printre factori. Adică eu așa spun, că a avut un impact foarte mare, pentru că eu citesc foarte multe cărți de how to, deci nu citesc…

Deliric: …beletristică… și… povestioare…

Cristina: Da, nu prea citesc poveșți, sau mai citesc uneori SF, strict ca să mă deconectez, pentru entertainment. Dar în mare sunt d-astea de…

Deliric: Eșți un geek mare.

Cristina: Sunt un geek, sunt un foarte mare geek.

Deliric: Adică, ai descris un geek, da, și pe mine. “Ce citeșți? Aaah, păi citesc așa, chestii tehnice și da, mă, SF, da’, normal!” (râde). Dacă e ceva bun… evident.

Cristina: O, doamne, acum noi în studio suntem înconjurați de cărți… deci avem acolo Focus, a lui Daniel Goleman, cred că se numește autorul, avem Sam Harris, mai încolo…

Deliric: Da, păi l-am văzut. Suntem în studio la Toma. Avem voie să zicem?

Cristina: Avem voie să zicem. Prietenii noștri, da!

Deliric: Toma de la Comics Club.

Cristina: Da. Da’ cred că sunt ale lui Sergiu. De fapt, nu știu. Amândoi sunt.

Deliric: Și Sergiu e hardcore cu cititul. Adică, e sportiv, așa. (râde) O tratează sportiv Sergiu.

Cristina: Da. Avem influență proastă unul asupra celuilalt, cu cărțile.

Deliric: Da, foarte proastă.

Cristina: Ne anturăm la cărți.

Deliric: Vă anturați la citit și faceți și rău până la urmă. Uite, că te face să nu mai acționezi așa mult.

Câteodată eu sunt invidios. Sunt câte unii care nu au nicio treaba. Că nu se gândesc la cât de puține știu… și atunci au un tupeu… Calu’ băiat de viață, merse cu tupeu în față… și-a făcut treaba…

Cristina: Trebuie un echilibru întotdeauna.

Deliric: Ți-a luat 11 cu… vreo 6-7 ani să-ți regăsești mojo-ul…

Cristina: Eh, ceva pe acolo, hai mai puțin.

Deliric: Vezi? Side effect de la prea mult citit. (râde) Acuma facem o campanie, o anti-campanie „E timpul să nu mai citeșți!”

Cristina: “Acționează!”

Deliric: Mda. Zi-mi despre mojo-ul recâștigat și cum l-ai recâștigat.

Cristina: Păi, a fost asta cu cititul.

Deliric: Fiindcă, scuză-mă… citeșți multe cărți de how To, nu?

Cristina: Da, și am început să și aplic.

Deliric: Așa. How to do it?

Cristina: Da. Am eliminat foarte mulți oameni toxici din viața mea. Asta a fost printre primele lucruri.

Deliric: Bam.

Cristina: E nevoie, că uneori te, chiar te ..

Deliric: Da’ vezi, acum când vreau și eu să fiu așa, să fac pe psihologul…

Cristina: Așa, zi! Domnul terapeut.

Deliric: Dacă te gândești că problema ta a pornit fiindcă că au ieșit din viață ta niște oameni… și cel mai probabil mulți erau toxici… că dacă au plecat și te-au lăsat de una singură…

Cristina: Clar!

Deliric: …nu aveau un rol benefic în viața ta. Dar atunci ai suferit și te-a atras așa într-o zonă neagră. Și acum ai ieșit la lumina tăind tu, de bunăvoie, din viața ta oamenii ăia. Nu știu, simt că aveam o zeamă aici dacă punctam chestia asta… Zi, Cristina! Băi, nu trebuie să mai pufăi în microfonul asta, eu sunt obișnuit ca rapperii, să pun microfonul la gură, să țip acolo, dar ăsta e super sensibil. Yeee!

Cristina: E ok, să stăm în sufletul oamenilor.

Deliric: Gata, stai că îl pun mai așa, să nu iau „plozivele”. Toma, să pui niște pop filters pe astea! Asta, dacă ne ascultă Toma. Așa… fii atentă, că așa facem testul. Știi, îl întrebi: „Toma, ai ascultat podcastul? Cum ți-a plăcut?” „Da, da, da, minunat!” Dă el din cap acolo așa. „Păi cum, mă! Unde e pop filter-ul?”

Cristina: (râde)

Deliric: Iară vorbesc mult. Dar am zis de la început, o să fie un challenge, Cristina, să-ți iau eu ție interviu…

Cristina: …te întrerup. Te întrerup fără probleme, e ok!

Deliric: Bagă-te! Hai!

Cristina: Plus că am spus că e conversație.

Deliric: E conversație. Păi hai lasă-mă să mai zic eu, despre mine…

Cristina: (râde) Așa! Oamenii toxici… De fapt, da! Mi-a prins bine! Bine, ok, a fost dureros pe termen scurt…

Deliric: Așa, ok, ai început… Haide să te… Și tu, vorbeșți… Te pierzi…

Cristina: Nu e adevărat. Mi-am dus până la capăt ideea.

Deliric: Cristina!

Cristina: Da, zi!

Deliric: Ai început prin a tăia din viața ta oamenii toxici. Suntem la how To. Lumea vrea…

Cristina: Așa! How To…

Deliric: ..vrea bullet points, direct.

Cristina: Bullet points. 1.

Deliric: Cristina!

Cristina: Scapă de ăia care nu mai sunt pe același film cu ține!

Deliric: Bun! Down!

Cristina: Down!

Deliric: L-am tăiat!

Cristina: Doi:

Deliric: Doi:

Cristina: Du-te și dormi!

Deliric: Cum faci asta, măi?

Cristina: (râde)

Deliric: Cum faci asta? Eu mă chinui rău de tot!

Cristina: Întrebi pentru tine?

Deliric: Cum fac să dorm mai mult? Nu mai reușesc să dorm!

Cristina: Băi, da…

Deliric: Sunt stresat…

Cristina: …tu trebuie să tai stresul!

Deliric: Aaah!

Cristina: (râde și aprobă)

Deliric: Taie oamenii toxici…

Cristina: Taie stresul!

Deliric: Aici cred că putem să avem…

Cristina: …podcast de sine stătător…

Deliric: … o serie de tools, o serie: „Cum să tai stresul?” Așa…

Cristina: Îți găsesc…

Deliric: …o luăm de bună…

Cristina: … și un terapeut…

Deliric: Da’ mergem… A mers cu ceva? Ai luat vreo melatonină, vreo…

Cristina: A mers cu alergarea.

Deliric: (oftează)

Cristina: Alergarea care a reușit să-mi pună orice altceva în ordine.

Deliric: Da’ în cât timp? Adică, fiindcă am mai mers și eu și am mai alergat. Nimic, tot cu ochii în tavan. Adică adorm…

Cristina: Așa…

Deliric: …pac, mă duc, adorm, dar după aia mă trezesc în patru ore și iară… alerg în gând…

Cristina: Poate că la mine nu era stresul atât de mare!

Deliric: Așa, fiindcă tăiasei…

Cristina: …ca la tine, la tine e presiunea…

Deliric: …fiindcă tăiasei deja niște chestii…

Cristina: Da…

Deliric: OK! Alergarea o punem pe listă?

Cristina: Alergarea o punem pe listă!

Deliric: Adică, putem să punem sport?

Cristina: Da!

Deliric: La modul general?

Cristina: Sportul e…

Deliric: Activitate fizică… Tăiat…

Cristina: Somnul… Așa… Tăiat sursele de stress!

Deliric: Oamenii toxici. Somn… Cât dormi, Cristina?

Cristina: Nu știu! Tot! Când nu mă trezesc cu alarmă.

Deliric: Cât? Da’ cât? Că ai…

Cristina: 8 ore…

Deliric: Da, că văd că ai o verighetă la mâna…

Cristina: (râde)

Deliric: Ți-a luat Ergo verighetă, sau tu i-ai luat lui?

Cristina: Ne-am luat cadou, de Crăciun.

Deliric: Tu i-ai luat lui Ergo verighetă (râde).

Cristina: Bine, eu sunt geek-ul șef…

Deliric: Da, au amândoi la mâna niște verighete d-astea high-tech, care funcționează ca un sleep-tracker, de fapt. Asta sunt, efectiv… Cum îți… Eu am ceasul care mai zice cum dorm… Da’ ăla e mult mai accurate, nu?

Cristina: Oura Ring se numește…

Deliric: Nu fă reclamă până nu ne dau ăștia bani!

Cristina: Nu ne ascul… Bine, OK! (râde)

Deliric: Așa și, zi-mi… acum, că sunt curios, nu știu dacă e relevant. Da’ câte ore dormi?

Cristina: Aaaa, 8 ore în medie. Dorm…

Deliric: În medie? Și le dormi?

Cristina: Da, da ..

Deliric: Dormi dintr-o bucată?

Cristina: Dintr-o bucată, și mi-am schimbat…

Deliric: Fuck me, eu nu cred că am dormit… de 15 ani nu cred că am dormit dintr-o bucată… să dorm 8 ore.

Cristina: Păi așa dormeam și eu înainte…

Deliric: 8 ore, da’ chiar țin minte…

Cristina: Tu mai ții minte că eu mă culcam dimineața, la răsărit?

Deliric: Da, că erai cu… wow, da! Că ai avut perioada de insomnii ..

Cristina: Am avut toată viața.

Deliric: Da…

Cristina: Așa am fost până într-un anumit punct, nu…

Deliric: Wow!

Cristina: Eu nu dormeam. Da!

Deliric: Da…

Cristina: Da, deci e o schimbare destul de…

Deliric: Este!

Cristina: …mare…

Deliric: Și ai atribui-o alergatului?

Cristina: Aș atribui-o la…

Deliric: …în mare parte?

Cristina: Au fost mai multe. A fost alergatul, au fost…

Deliric: …și cititul seara…

Cristina: Nuuu.

Deliric: Mai stai cu ochii în telefon? Erai… dependentă de telefon. Acuma na… Bine, nu cred că ne caută Poliția Română, dacă zic că de multe ori mergeam în concerte cu Cristina, ea era la volan, fiindcă noi mai bem, n-avem cum să conducem când mergem în concerte. Plus că sunt singurul care are carnet din trupă.

Cristina: Niște mici detalii…

Deliric: Aaah… și conducea, și tot timpul era și cu ochii în telefon… Știi…

Cristina: Inclusiv mă trezeam din somn ca să răspund la mail-uri…

Deliric: Adevărat. Nu mai faci asta…

Cristina: Sunt la extremă cealaltă acuma…

Deliric: Înainte să te culci, cu cât timp înainte te uiți ultima oară la telefon?

Cristina: Cred că o oră tot trece, mai mult… Hai să zicem o oră, să fim siguri.

Deliric: Ok, și ai… De când te trezeșți, ai un timp până când…

Cristina: Depinde foarte mult de ce am de făcut în ziua aia, da’ de obicei îl… deci eu nu dorm cu el în cameră, dorm, îl abandonez prin sufragerie… Și… ce voiai să zici?

Deliric: Că sunt?… (se bâlbâie) Voiam să mă plâng, că sunt într-o perioada nasoală din punctul ăsta de vedere. Adică mă culc uitându-mă la el și mă trezesc uitându-mă la el. La telefon, mă… Stai așa că…

Cristina: Hm, că așa e făcut, să ne…

Deliric: Fuck!

Cristina: …țină dependenți…

Deliric: Haide să-ți zic…

Cristina: Cât ai stat azi? Screen time?

Deliric: Ultimele 24 de ore, screen time, 4 ore și 4 minute.

Cristina: Și e puțin față de alții.

Deliric: Da. Ia stai să…

Cristina: E… e chiar…

Deliric: Fuck!

Cristina: Ai avut o zi plină de întâlniri sau ce-ai făcut? Ai stat la volan mult? (râde)

Deliric: M-am și trezit… m-am culcat la 2 uitându-mă în telefon, și m-am trezit pe la 6 jumate uitându-mă în telefon. Și nu am mai dormit!

Cristina: Mama! Jesus!

Deliric: Am băgat și calculator astăzi. Oribil!

Cristina: Asta e genul de lucru despre care eu acum scriu foarte mult, și vorbesc foarte mult. Și lucrez cu alții pe asta. Dependență, e o dependență.

Deliric: Este! Păi, haide să facem terapie. Aaah.. dependența de tehnologie, sau în general… obiceiuri toxice din viață?

Cristina: Hmmm. Obiceiuri tehnice… aaah, toxice…

Deliric: Tehnico-toxice…

Cristina: Tehnico-toxice, e bună asta!

Deliric: Ai idee dacă există vreun termen d’asta? Dacă nu există? Că dacă nu, trebuie ceva… cum? Tehnoxice? (râde) Încerc să găsesc ceva catchy, așa…

Cristina: L-am branduit noi acuma, dacă nu există, din greșeală. Mi-a scăpat.

Deliric: Poate e aur. Poate ne fură conceptul Toma. (râde)

Cristina: (râde) Până apucăm…

Deliric: Până apucăm noi, știi? Și pop-filtere pe microfoane tot nu pune.

Cristina: (râde) Aaa, care era întrebarea? Așa…

Deliric: Aaah.

Cristina: Aaa, obiceiuri…

Deliric: Obiceiuri toxice, tehnologice. Techwise, cum s-a…

Cristina: Despre asta în general și despre ce nevoi umane ne bifează într-un mod care să ne facă să fim din ce în ce mai dependenți. Și d-aia e precum junk food-ul. Devenim dependenți de junk food, doar că e junk information.

Deliric: Aha. Am citit și eu câteva cărți pe subiect. În fiecare an cred că am o perioadă în care încerc să scap de telefon. Și nu vorbesc de telefon în sine, că el e foarte util și mă bucură fiecare geekareala tehnologică nouă… Tehno.. Eh, tre’ să mai găsim termeni d-ăștia! Dar, când stau conectat non-stop așa la social media și la… sunt disponibil non-stop. Îmi scriu zeci de oameni zilnic și eu le răspund instant, știi? Și… îmi mai iau așa câte o panică și dezvolt un hate extraordinar pe telefon și atunci mai citesc câte o carte, care să mă scoate de acolo… Are efect.

Cristina: Câteva zile…

Deliric: …cât o citesc și dup-aia câteva zile, și să zicem câteva săptămâni, sunt mai potolit, și după-aia am the relapse. În care stau, stau!

Cristina: Văd problema asta la foarte mulți în jur, care renunță la câte o rețea de socializare, doar ca să ajungă să aibă aceleași obiceiuri pe altă rețea sau…

Deliric: Pe altele, da…

Cristina: …să și le ia din alte părți. Da.

Deliric: Am observat, cred, că atunci când sunt într-o perioada mai dificilă pe plan personal, că ajung să stau mai mult pe, pe telefon.

Cristina: E normal.

Deliric: Și să stau conectat mai mult. Probabil încerc să obțin de acolo niște validare și niște shot-uri, să-mi iau shot-urile.

Cristina: Mai mult ca sigur.

Deliric: de dopamină, da! Și când sunt OK, atunci…

Cristina: N-ai nevoie!

Deliric: …nu simt nevoia. Da! Zi-mi ce să fac! Învață-mă.Tu ai fost și-ai vorbit la… deja te-ai apucat să vorbești despre asta la mai multe… cum se numesc? Conferințe?

Cristina: Aaah, cu toate ocaziile posibile.

Deliric: Conf… Da’ da’ că să facem un cadru așa, la…

Cristina: (râde)

Deliric: La conferințe, adică e… Eșți speaker motivațional, Cristina?

Cristina: Oh, Doamne! Nuuu! (râde)

Deliric: Eșți un speaker de…

Cristina: Sunt… sunt un om care se lupta cu asta și vrea doar să spună…

Deliric: …să împărtășească…

Cristina: Mda, uite, asta am învățat eu… Nu știu dacă aștept pe altcineva. Luați-vă ce vreți voi din asta!

Deliric: Mai învață-mă cum să… ce ar trebui să fac să mai diminuez din screen time?

Păi, e la fel ca la băutură și toate celelalte adicții să fii conștient că ești dependent? Primul pas… sau?

Cristina: Mi se pare că sunt foarte multe lucruri în comun cu alte adicții. Există niște…

Deliric: Eu am avut mai multe la viața mea și le simt.

Cristina: Depinde de ce-ți iei din asta. Și fiecare-și ia altceva. Și cu cât ești mai dependent de un obicei d-ăsta toxic cu telefonul, cu atât înseamnă că-ți bifează mai multe nevoi din astea. Și atunci poate că tu-ți iei doza asta de a te simți important într-un fel, trebuie să… Poate te-ar ajuta să te gândeșți cum ți-ai putea-o lua într-un mod mult mai calitativ. Sau conexiunea cu alți oameni, cum ai putea s-o duci în offline? În general orice reusești să duci în offline din online e mult mai de calitate decât conexiunile astea mici, multe, sute de mesaje pe telefon, versus niște relații mai în profunzime în viața reală, dar mai puține.

Deliric: Cum? Și cum fac eu care am nevoie de social media. Adică nu pot să renunț la ea, că face parte din job, e în job description acolo.

Cristina: Nu renunți, adică nu mi se pare o soluție asta cu renunțarea. Știu că toți ăștia care au scris cărți, cele mai populare cărți în zona asta, cam asta recomandă. Dar ei nu au nevoie de social media pentru a se promova, și nu au nevoie în job-ul lor by default. Și atunci mi se pare greu să conectezi cu ei. Chiar dacă, rațional, tu înțelegi absolut tot ce spun ei acolo. Emoțional, e greu să te rupi.

Deliric: Și ce soluții ai pentru mine?

Cristina: Tre’ să-ți găsești niște unelte prin care să ții sub control toate lucrurile astea. Adică să nu le lași să-ți controleze ele viață.

Deliric: Să… adică ar funcționa… să zicem, dacă-ți faci un program…

Cristina: Așa…

Deliric: Mă gândesc, de exemplu, hey, am un program, clar, în care postez… Știi, îmi fac temele jumătate de ora, și dup-aia…

Cristina: Mda, ai putea să-ți setezi o limită din asta de timp. Doar jumătate de oră pe zi pentru e-mail-uri.

Deliric: Ok Da’ devine foarte… Adică ajunge să fie viața foarte analitică. Și foarte gândită. Și pare că-ți fură un pic din spontaneitate… Și…

Cristina: Da. Ai nevoie de spontaneitate pe asta sau ai nevoie pe altele?

Deliric: Cred că pe altele. Da.

Cristina: Da. Al doilea lucru pe care eu l-aș face: aș analiza output-ul acestor acțiuni mici. Și cât timp îți ocupă. Pentru că, de cele mai multe ori, astea îți ocupă cel mai mult timp și au cel mai mic impact.

Și există alte lucruri mai de calitate, pe care le poți face și care vor avea un impact mai mare.

Deliric: Așa e, că dacă stau să mă gândesc… astea patru ore, acum duc la extrem de parcă patru ore am stat și am frecat Instagramul, să zicem. Da, patru ore pe zi, dacă punem doar… În weekend pot, să zicem, să-mi fac de cap. Fiecare cu… Dacă pun cinci zile, sunt 20 de ore pe săptămână…

Cristina: Aoleu!

Deliric: Wow! Da, faci o grămadă de chestii.

Cristina: (oftează) E o lună din an. Calculează!

Deliric: Păi stai, nu! 20 de ore, am zis pe săptămână. Și atunci ai 80 de ore pe lună.

Cristina: Așa…

Deliric: Haide să zicem… Hm. Hai să punem mai mult. Să punem 24 de ore, că devine calculul mai simplu.

Cristina: Am calculat eu la o oră pe zi. Și sunt cam două săptămâni din an.

Deliric: Ah, da, stai! Că dacă pui la… că ai o zi întreagă… la… Wow! O săptămână, sunt 54 de zile.

Cristina: Aaah, stai! Deci două luni, de fapt! Am calculat…

Deliric: Wow! Fuck!

Cristina: Mda, ok.

Deliric: Nu, stai un pic, că e… Da, e mai fucked up, dacă te gândești că ziua de muncă are 8 ore. Adică, așa dacă le iei, îți dă eroare.

Cristina: Nu, nu le… Da’ tu nu le lucrezi niciodată. Tu ai 3 ore în care ești… maxim 3 ore de concentrare în care eșți maxim productiv.

Deliric: Da, dar zic ca idee. Din practic jumătate din an, tu muncești la social media. Eu… a telefon muncesc.

Cristina: Și, da… și…

Deliric: Wow!

Cristina: Și de-acolo îți vin lucrurile cele mai…

Deliric: Mamă! Cristina!

Cristina: Ok, am reușit noi să ne cunoaștem pe Twitter, da’ în afară de asta…

Deliric: Sunt chestii bune, îmi pare rău! Vreau să-i anunț pe toți prietenii mei. Sper că ascultați podcast-ul Cristinei Chipurici a.k.a. Pyuric, să aflați de ce nu v-am mai răspuns la mesaje. De astăzi trimiteți porumbelul la mine, cu mesajul pe crac. Veniți la ușa, sunați la sonerie, altfel nu vă răspund. Aduceți și o pizza, că n-am putut să-mi comand. Fiindcă nu folosesc telefonul. Așa, mai zi! Mai zi-ne, Cristina!

Cristina: Ce să mai zic?

Deliric: Cum? Păi vezi, încercai să mă scapi de… de problema asta. Sunt dependent de telefon, mi-a pus cătușe.

Cristina: Păi, văd că te-am ajutat deja să pui lucrurile în perspectivă.

Deliric: Aoleu, am rezolvat.

Cristina: Cumva, da.

Deliric: Păi și cu asta se încheie primul episod… din minunatul podcast fără nume. Mă gândeam, Cristina. Nu i-ai găsit nume. Am început să ne înregistrăm, vorbind despre numele podcastului. Ei nu, păi stai că n-am nume, zice Cristina. Nu mi se pare important să am un nume. Că dup-aia mă blochez. Probabil e o tehnică d-asta de eficiență. Sigur știe ea mai bine.

Cristina: (râde)

Deliric: Pentru mine e foarte important. Dacă nu am numele, nu fac nimic. Adică, înainte să fac vreo piesă, deja aveam 3-4 nume de…

Cristina: Nume, logo…

Deliric: Nume, aka, da, știi? Și, cam așa e la rap. Nu vrei să?

Cristina: Mi-ai găsit nume?

Deliric: Nu, mă gândeam să-ți găsească ei.

Deliric: Hey, cu sugestii… Te-ai gândit la platformele pe care urci…

Cristina: Nu m-am gândit nici la asta. Ce să mai, astea-s detalii.

Deliric: Bine, dar acum… Nu știu, dar nu pot să comentez… pe Spotify, de exemplu… da, să vină cu propuneri de nume! Zi-mi acum.

Cristina: Și să includă numele meu!

Deliric: Trebuie neapărat! Cultul personalității… Cristina, am vorbit foarte mult. Adică e o oră și jumătate, și nu am vorbit despre podcast în sine și ce vrea el să fie… Adică, am vorbit despre tine. Acuma, lumea…

Cristina: Da, am vorbit despre mine, ca să nu mai vorbesc despre în următoarele episoade.

Deliric: (râde) Graso, “lumea trebuie să știe cine ești!” Acum știe lumea cine ești și cam ce-ai făcut, pe unde ai fost, ce-ai făcut astă vară…

Cristina: Ce rateuri am dat…

Deliric: Dar despre ce vrei să fie podcast-ul? Adică, ce se întâmplă, care e ideea?

Cristina: O să-mi… am zis că acest podcast este o oportunitate bună să-mi intervievez prietenii. Imaginari și reali.

Deliric: Muy bien! Îți place să vorbești și de una singură? Și, la un moment dat, poți să faci voci? (râde) Și aici așa, cu…?

Cristina: Exact, da! Asta o să fie… O să-mi intervievez prietenii, și o să spun despre aceleași…

Deliric: Prietenii, la modul… Nu știu, o iei pe Maricica, cu care ai copilărit tu și stăteai în banca? Sau o să fie persoane, prietenii care sunt și persoane publice, sau cunoscute pe nișele lor?

Cristina: Cumva, cam ăștia-mi sunt prietenii, da. Sunt niște oameni care au impact asupra altor oameni. Asupra multor oameni. Au acces la comunități mari, și atunci sper că și comunitățile respective, și mă rog, toate comunitățile la care o să ajungă acest podcasturi, o să devină mai conștiente de anumite lucruri.

Deliric: Care-s alea? Adică vorbiți la modul general despre… whatever? Hey, de unde ai plecat și unde ai ajuns? Sau toate te gândeșți să aibă un fir care să le lege. Sau ce te preocupă?

Cristina: Firul este ăsta că firul e foarte încurcat.

Deliric: OK, bun! Asta v-am zis. Că așa funcționează, este cu scărpinici… Scărpinici, Cristina – scărpinici, ar trebui să-ți spună lumea.

Cristina: Măi, dacă stai să te gândești bine, niciodată nu există o traiectorie, o linie dreapta, d-aia din punctul A în punctul B. În viața nimănui, mereu e cu sus și jos și sus și jos.

Deliric: Haide, că mie îmi place să fie brand-ul coerent. Ce vrem să facem aici?

Cristina: Așa! Vrem să-i facem un pic mai aware pe oameni despre obiceiurile astea din viață noastră.

Deliric: Obiceiurile…?

Cristina: Obiceiuri sănătoase… obiceiuri și fizice și psihice.

Deliric: OK. Ce m-ai întreba pe mine, dacă aș veni?

Cristina: Păi o să vii. Ah, nu te-am anunțat. Ok.

Deliric: Ok. Credeam că asta a fost (râde). Dă-mi un snippet așa, să…

Cristina: Nu, că trebuie și să….

Deliric: Dă un exemplu de întrebare, ce ai vrea să afli? Sau, de fapt, ce-ai vrea să afle ascultătorii minunați?

Cristina: Nu știu, foarte multe lucruri din… Legate de lecțiile pe care le-ai învățat tu, și ce ți-ai luat din toate chestiile pe care le-ai făcut în viață. Plus că sunt multe despre care nici tu nu ai vorbit.

Deliric: Evident!

Cristina: Nu, nu obișnuieșți să vorbești.

Deliric: Aaa, deci e… să fie… așa… tot… fail-uri versus luminița de la ca…

Cristina: Fail-uri împachetate în …

Deliric: …pătul tunelului…

Cristina: Da. Hai să împachetăm fail-urile astea, să le zicem lecții.

Deliric: Lecții. Ok.

Cristina: Provocări din care am învățat ceva…

Deliric: Vezi că acum facem și brainstorming live și poate… Să fie pe engleză numele?

Cristina: Nu contează.

Deliric: Nu contează! Dar…

Cristina: Poate să fie și Cristina’s Podcast. E ok. E atât de…

Deliric: Nu, nu, trebuie ceva mai mult!

Cristina: (râde) Sunt un om simplu.

Deliric: Da, da, da. Sau… Da’ chiar, Pyuric mai folosești?

Cristina: Mai e, da, da. Adică nu prea obișnuiesc să răspund la Cristina, dacă sunt la o conferință și cineva mă strigă. Tot la Pyuric reacționez. Nu-s obișnuită altfel. Că e porecla mea de… Stai să calculez… 25 de ani? Mai mult.

Deliric: Wow!

Cristina: Da.

Deliric: Nu-ți zice vârsta, că domnișoarele nu au voie să-și zică vârstă. Păi, eu zic să ne salutăm, nu?

Cristina: Eu zic să ne salutăm.

Deliric: Vrei să faci și tu o încheiere? Cum ai face? Că i-am făcut eu introducerea… Și acum fă tu…

Cristina: O încheiere?

Deliric: O încheiere. Dacă-ți găseșți și un catchphrase d-ăla cu care să-i lași la final e bombă. Dup-aia succesul e garantat.

Cristina: În mod normal, la finalul podcast-urilor, se pune întrebarea aia cu: Ce ți-ai spune ție de acum 10 ani să faci?

Deliric: Serios, să faci o chestie d’asta?

Cristina: Serios, astea se practică. Sau unde să te urmărească oamenii, pe ce canale de social media.

Deliric: Lasă asta, îi pui, așa. Asta ar fi trebuit eu să-ți zic?

Cristina: Nu neapărat.

Deliric: Dar oricum. La final trebuie să zici un: „Asta a fost!”.

Cristina: A fost o seară minunată! Să mergem să mâncăm ceva!

Deliric: Da, chiar. Așa, așa ar trebui! La final, a fost minunat, dar mi-e o foame de mor. Nu pot să comand pizza că nu mai folosesc telefonul. Nu mai mănânc nici pizza, mă duc să alerg. Haide!

Cristina: Haide!

Deliric: Este podcast-ul…

Cristina: Haide să… încheiem.

Deliric: …Cristinei Chipurici. Să vă întoarceți săptămâna viitoare. Este… stai! Acum tot mai vorbesc. Are frecvența de?

Cristina: Nu știu, am înregistrat episoadele 3, 2, acum îl înregistrez pe primul. Nici nu știu…

Deliric: Aaah, deci astea au fost!

Cristina: Astea au fost (râde).

Deliric: Cel puțin o trilogie va fi!

Cristina: Și trebuia lansată pe la sfârșitul lui octombrie, dar… nu știu. Avem noi obiceiul de a ne pune foarte multe lucruri în… mai multe decât putem duce pe farfurie. Și, cumva, ne-a prins finalul de an cu asta.

Deliric: Să fie farfuria plină! Și la noi și la voi! Să mâncați sănătos! Lăsați telefonul un pic în pace! Ascultați muzică bună, va recomand albumul Deliric și Silent Strike, al doilea… (râde)

Cristina: (râde) Și primul!…

Deliric: Și să vă mențineți temperatura corporală în aceste momente. Se anunță iarnă grea. Voiam să le zic să cumpere un hanorac PORC. Nu știu, m-am pierdut!

Cristina: Să cumpere! PorcPorc.com

Deliric: Haide!

Cristina: Să fiți tineri la suflet!

Deliric: Și intrați pe pyuric.ro.

Cristina: Sau cristinachipurici.ro

Deliric: Exact!

Cristina: Tot acolo duce.

Deliric: Haide! Vă iubim, vă stimăm și ca voi nu găsim. Prima n-o mai avem că…

Cristina: Mulțumim și sperăm că măcar mamele noastre au ascultat!

Deliric: Au! Și Toma. Pa!

Cristina: Și Toma.