Una din activitățile noastre favorite este să ne uităm la alți oameni care se uită la noi.
Ne verificăm email-ul încontinuu, ca să vedem ce mai spun oamenii despre munca noastră.
Ne verificăm conturile de social media, ca să vedem ce comentarii sau mesaje private am primit.
Ne uităm la cine s-a uitat la storyurile noastre pe Instagram.
Ne uităm la cine a dat like la ce am postat pe Facebook.
Ne uităm la cine a văzut profilul nostru de LinkedIn (și mai și dăm bani pentru asta).
Ne uităm la ce articole noi au mai apărut, să vedem ce se întâmplă, lăsăm comentarii, dăm refreshuri după aia ca să vedem dacă ne-a răspuns cineva.
Și repetăm ciclul la nesfârșit. Iar email, iar social media, iar aplicațiile de chat.
Toate astea sunt născute din creierul nostru de șopârlă care ne hrănește ego-ul și anxietatea.
Ego-ul vrea să știe că suntem urmăriți, că altor oameni le pasă de noi, vor să interacționeze cu noi, fiindcă noi contăm, noi suntem importanți.
În același timp, ne este teamă că oamenii vor râde de noi și de munca noastră. Însă anxietatea nu este o frică reală – frica implică ceva ce ne amenință și pune în pericol viața. Anxietatea doar ne forțează să ne imaginăm un viitor care nu este posibil și ne ține blocați.
Avem impresia că acest gen de ‘busywork’ ne ajută să fim mai siguri pe noi și pe ce facem, că ne-ar oferi certitudinea că suntem pe drumul cel bun. Și poate, în trecut, pe când încă eram organizați în triburi, era important să fim atenți la ce semnale sociale primim și ne salva viața.
Am putea face asta la nesfârșit, toată ziua, și nu vom termina niciodată. Întotdeauna vor fi alte mesaje care ne așteaptă, alte statusuri de Facebook, alte comentarii.
Însă o serie de email-uri sau postări pe social media rareori vor schimba vieți.
Iar la sfârșitul anului, când tragem linie și vedem că s-au mai dus 12 luni în care n-am realizat mai nimic din ce ne doream, ne promitem (a câta oară?) că la anu’ vom fi mai productivi și vom transforma acele idei aruncate pe chat sau email-uri în ceva remarcabil.
