Tranda e Ionuț Trandafir. Sau TrandaFILM.
Nu reușesc să-mi amintesc exact când l-am cunoscut. Să tot fie vreo 6 ani? Să ne fi cunoscut la Timișoara sau direct în București? Chiar nu mai știu.
Cert e că am ajuns să interacționăm datorită videoclipurilor pe care le-a făcut artiștilor hip-hop – eu colaborând cu artiștii respectivi pe partea de comunicare și promovare, Tranda pe regie și montaj. Cumva, amândoi încercam să le ridicăm niște piedestaluri, să le amplificăm latura creativă și să-i punem într-o lumină cât mai bună, dar fiecare prin metodele lui.
Au urmat câțiva ani în care n-am mai ținut legătura cu el, a fost perioada în care am decis că vreau să mă rup de această industrie. Am continuat totuși să-i urmăresc evoluția și m-am bucurat să văd că îl descoperă și apreciază din ce în ce mai multă lume.
Ne-am revăzut toamna asta, la discuții pentru un proiect muzical. Era în plină desfășurare de forțe: avea foarte multe videoclipuri de filmat și montat într-un timp scurt, de abia apăruse clipul nou Smiley – Îndrăgostit (regizat de el), urma să se lanseze cel al lui Feli, o capodoperă în care joacă Maia Morgenstern și George Piștereanu.
Proiectul pentru care ne întâlniserăm noi să discutăm nu s-a mai legat, dar am zis să profit de revedere și să-l scot la o narghilea și apă plată (da, știu, setup-ul ăsta deja devine trademark pentru interviurile pe care le iau).
Am vrut să aflu mai multe despre TRANDAfilm, despre tot procesul care l-a adus până în acest punct, tot ceea ce a învățat până acum. Am ajuns să discutăm despre prostituție și satisfacție profesională, cât de greu este să lucrezi cu artiști mari, care au echipe uriașe în spate, și multe altele.
Precum v-am obișnuit, a ieșit un interviu uriaș. De data asta am presărat prin text și câteva videoclipuri realizate de Tranda, deși probabil că deja le știți pe toate.
Motor, acțiune:
Hai să pornim direct cu o clarificare: Tranda vs Tranda. Mulți încă nu știu că există doi Tranda în industria asta, vă confundă, au impresia că e una și aceeași persoană. Ați mai și lucrat împreună – videoclip Tranda regizat de Tranda. Pasul următor cred că ar trebui să fie să inversați situația – tu să cânți și Tranda să regizeze, ca să nu se mai înțeleagă nimic.
Eu știam dinainte de el, dinainte să am numele de Trandafilm – nume pe care mi l-a dat George Hora. Când am lucrat cu Okapi, am lucrat prima dată cu Maximilian pentru Domnișoare, și pe urmă am lucrat cu el, cu Tranda, la piesa Tâmpit. Mi s-a părut foarte tare când am terminat de editat tot și a trebuit să pun numele: Tranda, Tranda. Awww, ce tare!
Confuzia a fost și mai mare în momentul în care mi-am făcut pagină de artist și-mi scria lumea că e foarte tare albumul Constangeles. Iar lui îi scriau și-l întrebau cât costă un videoclip.
Mai am întâlniri la care îmi spune lumea: “A, mă așteptam să arăți altfel”. Adică, în rău sau în bine? “Nu, nu, nu. Nu faci și muzică?”
Inclusiv Tranda dă interviuri și spune că nu suntem rude. Deși el e din Constanța și eu din Fetești, orașe destul de apropiate. Iar Mama mea vorbește cu Mama lui pe Facebook.
Ok, acum că am lămurit asta. Ești din Fetești, dar ai făcut Facultatea de Foto-Video la Timișoara. Spuneai într-un interviu mai vechi cum că în facultate ai decis să te desparți de crewul cu care făceai video pe atunci și s-o iei pe cont propriu.
Da, lucram cu un prieten foarte bun, Sega – Frategrafia. Am locuit împreună, am făcut facultatea împreună. Întotdeauna am considerat că două minți sunt mai bune decât una, dar la un moment dat am considerat că e mai bine să mergem diferit. Ne-am dat seama că avem stiluri cumva diferite și mai bine ne “splituim”.
Spune-mi mai multe despre tot procesul care te-a adus în acest punct.
Am fost dintotdeauna deschis către chestia asta cu imaginea, am avut o afinitate către a imortaliza un moment. Am fost îndrăgostit prima dată de foto, nicidecum de video.
A apărut în calea mea Photoshop – mi-am dat seama că poți să modifici chestii, mi s-a părut extraordinar. Am început să particip la concursuri când eram în liceu, luam destul de multe premii.
Am câștigat la un moment dat un aparat, o săpunieră, ca să-i zic așa, cu care am și participat la proba practică de la facultate. Pe lângă media de la liceu, trebuia să dai și un test, să vadă dacă ai această înclinație – dacă te pricepi să așezi în cadru, să ai o compoziție bună, detalii tehnice.
Veneai cu aparatura ta, aveai mai multe obiecte pe o masă, trebuia să le aranjezi și să faci ceva drăguț. Aveai de la cască de motociclist până la cactus. Trebuia să vadă cum și de ce pui în scenă anumite lucruri unele lângă celelalte. Aveai și o lumină principală, trebuia să te joci cu ea. Voiau să vadă la ce nivel ești.
M-am simțit un pic prost în momentul în care am văzut colegi cu aparatură de juma de picior, aparatură destul de performantă și mare, și eu eram cu săpuniera aia. Era un Sony W30, era micuț, argintiu, și acum îl țin minte.
Mi-a fost foarte greu, chiar am fost la un moment dat descurajat, voiam să nu mai particip. Dar am avut un antrenor foarte bun lângă mine, dirigintele meu, Daniel Georgescu, care mi-a fost și prieten. Dacă nu era el, nu cred că făceam video. Și nici foto.
Nici părinții mei nu erau de acord să mă duc la Timișoara, să fac facultatea asta, și dirigintele meu a fost cel care a deschis cumva ochii părinților mei, “băi, lăsați-l, că face bine ce face”.
De ce Timișoara și nu alt oraș?
Păi, aveam o problemă. Pentru UNATC trebuia să dai o probă de desen și eu sunt varză la desen. V.A.R.Z.Ă.! Și am avut de ales între Cluj și Timișoara, care nu aveau proba asta. M-am interesat pe forumuri și despre UNARTE de la București, nu mi se părea așa WOW.
Îmi plăcea foarte mult și orașul Timișoara. Din poze, că nu-l văzusem niciodată.
Oricum, a fost o experiență foarte tare. M-a maturizat.
Ah, încă o chestie: erau 10 locuri la buget, am intrat al 10lea. Dacă intram la taxă, nu mai rămâneam la Timișoara. A fost destul de scumpă și eu nu aveam niciun job, ai mei nu aveau cum să mă ajute, au spus că dacă intru la buget… mă ajută cu cel mai mare drag. Am intrat al 10lea, pe muchie de cuțit.
Dacă nu intram, probabil că mă aștepta un destin mult mai trist, așa îmi imaginez. Am fost un norocos.
Sau poate că tot aici ajungeai, dar nu așa rapid, nu cu baza asta.
Nu știu. Posibil. Consider, ca și dezavantaj, că sunt un om foarte influențabil. Dacă se deraia treaba asta, nu cred că mai ajungeam aici. The butterfly effect, ăla e!
Am intrat la facultate, am învățat foarte multe chestii, doar că nu prea făceam și chestii practice. Ca să completez cumva partea practică, să pun proteza asta de-i lipsea, m-am angajat la o televiziune din Timișoara.
M-a atras foarte mult televiziunea, acolo am avut deschiderea către video. Eu voiam cumva să am acces la niște tehnologie, la o stație de montaj, și m-am angajat pe montaj. Aveam responsabilitatea unui jurnal, aveam emisiune culturală și meteo. Toate chestiile astea m-au dus la concluzia că e mai tare video decât foto.
Am încercat să fac un credit, am luat un aparat un pic mai performant, cu care am început să fac niște bănuți. Am început să fac videoclipuri cu Sega, colegul de facultate, actualul Frategrafia.
A fost foarte funny când ne-am dus să facem credit, precum un cuplu. Ne-am așezat amândoi la bancă și le-am spus că vrem și noi să facem credit, le-am spus suma. El avea deja un DSLR, mie-mi trebuia un Canon 550D, dar și un calculator și 2 monitoare, să pot să montez.
Mi-au spus că, cu salariul pe care-l am, pot să iau doar X milioane în 5 ani. Încă nu intrasem în criză, încă nu picase treaba cu creditele. S-a conectat Sega pe loc la wireless-ul de la banca, se uita pe PC Garage ce opțiuni putem avea. Tipa de la bancă era foarte amabilă, ne-a așteptat. Până la urmă i-am spus că e ok și suma pe care ne-o oferă ei.
Și atunci ați început să faceți videoclipuri artiștilor locali.
Da. Tot Sega a început cu clipurile. Primul clip i l-a făcut lui Skizzo, la Fresh și Rece, și mi-a plăcut tare mult. Și clipul, și tot, cu nimic poți să faci ceva. Și pe urmă am început cumva să-l urmez, să fac împreună cu el clipuri.
Așa am făcut echipă. Locuiam împreună, eram ca 2 frați. El venise și cu numele de Frategrafia, are și tatuaj cu Frategrafia. La un moment dat nu ne-am mai înțeles pe niște chestii, am luat-o în direcții diferite.
El s-a mutat la București, eu mai rămăsesem din dragoste în Timișoara. Voiam și eu să mă mut în București, că acolo e toată industria.
Cât de greu ți-a fost după ce ai luat-o pe cont propriu?
Nu știu. Cred că mi-a fost mai ușor, de fapt. Aveam atâta energie și dorință de a mă afirma, încât voiam să filmez orice și să arăt eu că pot să fac chestii.
Probabil că a fost dorința de a demonstra că pot singur. Până atunci tot timpul eram în doi. Am avut așa, o energie de a demonstra că pot să fac asta. Întâlniri, chestii de marketing pe care pot eu să le fac, citeam tot felul de articole.
Cumva, când îți dezvolți un ego și rămâi și singur, cred că deja ai ustensilele necesare ca să urci ușor.
Nu știu cât de mult e ego sau poate e doar vârsta, dorința de a evolua, de a acumula cât mai multă experiență.
Nu știu. Mi se pare că în orice domeniu, că ești artist muzical, pictor, pe vizual sau audio, dacă n-ai și o parte de ego în tine, s-ar putea să fii un pic călcat în picioare, să nu poți să-ți apreciezi munca.
Asta o văd peste tot. Și la artiști – e foarte greu să fii și artist, să ai și educație financiară. E groaznic. Artiștilor nu le e frică de poliție sau ceva, le este frică de contabil. “Auoleu, m-a certat contabila”, asta e teama tuturor.
Eu, de exemplu, nu am educație financiară. Îmi place foarte mult ceea ce fac și de asta sunt niște oameni în spate, producători video etc, și ei îmi spun “Băi, uite cum să faci asta pe banii ăștia”.
Dar dacă ar trebui să port eu o negociere… Nu știu cât de bine e să zic chestia asta, dar, când încep un proiect, raportat la partea financiară, de multe ori las de la mine multe chestii.
Am dorința asta de a face, de a nu pierde proiectul, pentru că na, îmi place foarte mult. Și-mi satisfac nevoia financiară cu nevoia de a exprima ceva. Mai vin oamenii din spate și-mi zic “Hei, nu mai face asta AGAIN”. Și atunci încerc să evit cumva discuțiile astea.
Îmi place foarte mult să discut eu direct cu artistul, cu piesa, “Uite, partea asta, mi-ar plăcea să fac așa și așa”, să mă implic în zona creativă.
Tot eu fac și montajele. Am încercat să externalizez cumva partea asta, în ideea de a lua mai multe proiecte. Stau foarte mult în casă când montez, timp în care aș putea să merg să văd locații, să am întâlniri, să iau proiecte. Dar nu pot să fac asta pentru că, dacă externalizez, nu mai sunt eu. Nu mai iese montajul cum vreau eu.
Și pierd într-un final și bani, și pierd și timp. Pentru că omul căruia îi dau să monteze îi dau o listă de modificări, cum aș vedea eu montajul, pe urmă dau către client, vine clientul cu o listă de modificări, și deja l-am distrus pe om. Și mi-am distrus și eu timpul, când aș putea face de la zero eu.
De aia de multe ori am considerat că mai bine iau mai puține proiecte și le fac calitativ, decât să iau multe și să scad calitatea.
De exemplu, media unei luni – mai mult de 4 videoclipuri nu poți să faci, am încercat.
Unul din regizorii care-mi plac mult, Romain Gavras, spunea într-un interviu că evită să lucreze cu artiști foarte mari, cu super staruri, fiindcă vin la pachet cu un bagaj uriaș, cu o echipă mare care-i taie creativitatea, își dă cu părerea, îl limitează. Ai simțit că ai făcut astfel de compromisuri? Cum simți tu presiunea echipei din spatele artiștilor?
Da, într-adevăr, atunci când lucrezi cu un artist mai mare e important să lucrezi și cu echipa din spatele lui. E normal, fiindcă ajungi la un nivel atât de mare încât trebuie să fii atent la fiecare detaliu.
Eu tot zic de analiză SWOT – un artist are nevoie de așa ceva. Să eviți weakness-urile, că poate are un unghi bun, unul rău, o parte care nu trebuie evidențiată și automat trebuie evitată. De asta sunt și eu conștient, îmi dau seama de asta, dar la ei oricum vin la pachet.
[…]Ok, deci există trei tipuri de Trandafilm. În primul rând sunt videoclipurile muzicale, unde fac ce cred eu.
De multe ori vin artiștii și zic “Salut, uite, am o piesă, uite m-am gândit să fac…” …nu, nu nu! Și-l opresc direct. Stai un pic, lasă-mă prima dată să-mi fac și eu un film, și pe urmă comparăm cu ce te-ai gândit tu. Pentru că tu ai făcut versurile – mă rog, în cazul unor artiști – și presupun că te-ai gândit la ceva când ai făcut versurile alea.
Vreau să-ți ascult opinia, dar vreau întâi să văd toată povestea din unghiul meu, raportat la experiența mea. Și o mixăm. Sau poate chiar e mai bună a ta – n-am nicio problemă cu asta.
De cele mai multe ori, eu vin cu un moodboard. Asta prezint clientului, un moodboard, un colaj de poze, împreună cu un mic text.
Dacă e clip de imagine, nu prea ai ce scenariu să faci, că nici nu poți să-l numești scenariu. Și mi se dă acordul pe el: ca lightning, color grading, mood.
Cumva mă simt mai lejer și am o satisfacție foarte mare când văd că ce a plecat ca o simplă idee se transformă în ceva palpabil. Și o vezi acolo, și o mai vezi și apreciată, și o mai vezi și la televizor.
Și e o răsplată tare faină, să-ți vezi munca la TV sau pe net, să vezi că e apreciată și face nu-știu-câte vizualizări.
Dar mai mult contează piesa decât clipul. Știu clipuri foarte tari, foarte faine, care n-au avut un succes așa mare din cauza piesei. Și invers: clipuri low-budget, care arată prost, sau îmi imaginez că le-aș fi putut face eu mult mai mișto, probabil tot cu același buget, dar na, totuși au avut succes. Fiindcă erau la piese bune.
Cumva, piesa decide. Nu vreau să arunc responsabilitatea, dar așa e întotdeauna. Practic, tu asculți artistul. Important e să-l pui într-o lumină bună întotdeauna, e clar, dar când piesa domină…
Revenind la echipa din spatele artistului. Uite, de exemplu, un artist mare, pe care-l apreciez foarte mult și am lucrat mult cu el: Smiley. Am foarte multe proiecte cu HaHaHa și e tot timpul o chestie foarte pozitivă la ei – lumea chiar așa e acolo, e mișto.
Nu e o chestie de marketing, nu mi-au zis ei să povestesc ceva despre asta, dar e foarte fain momentul când mă duc acolo cu clipul, zici că sunt Moș Crăciun. La toate celelalte clipuri, care nu aparțin de HaHaHa, trimit linkul de WeTransfer sau de Vimeo cu parolă, se uită, îmi oferă un feedback și așa mai departe.
Ei, la HaHaHa, vin cu stickul, bat la ușă, și se strâng toți. E toată lumea acolo, e gălăgie, și dau play. Și e un vibe foarte mișto când vizionăm pentru prima dată. Sunt reacții super tari. Am zis că o să imortalizez odată momentul ăla, să filmez cu camera ascunsă sau ceva. Așa mi-au zis băieții, că de fiecare dată când vin acolo zici că’s Moș Crăciun.
Smiley e un artist mare. La ultimul proiect, de exemplu, la Îndrăgostit, am venit cu o idee și nu le-a plăcut. Am mai venit cu altă idee, le-a plăcut foarte mult, am fost la ei, am făcut un brainstorming și ideea pe care am avut-o eu a fost mixată cu o idee de a lui Smiley. A fost un mix bun. Deși e un artist mare, nu are o echipă care să-l strâmtoreze.
Și sunt multe alte exemple unde echipa din spate limitează cumva creativitatea vizuală. Se bazează pe un trend anume, “Uite, se poartă chestia asta anu ăsta și ar fi bine să porți și tu plasă în loc de ciorapi ș.a.m.d.”.
Și mergem pe o nișă la care eu nici nu m-am gândit – nu m-am gândit cum se îmbracă artistul, că I don’t give a fuck. Eu vreau să-l pun într-o lumină tare și să povestesc ceva drăguț. Mă mai întreabă din astea, “Câte ținute am în clipul ăsta?”. Nu contează. O ținută?
Oricum, consider că sunt mai mult storyteller. Există regizori de clipuri de imagine, gen dans plus niște setup-uri faine cu artistul făcând playback. Și există clipuri când transpui piesa într-un story, omul să rămână cu o amintire de la clipul respectiv.
Când ai clip de imagine, unde ai patru setup-uri, cinci pereți și patru ținute, nu știu cu ce rămâi. Nu știu, rămâi cu ideea că artista X e bună, că arată foarte bine.
Dar e fain să spui “Băi, ăsta e clipul ăla cu treaba aia”, să le legi cumva.
Oricum e un haos ce se întâmplă acum, că sunt un miliard de piese, un miliard de artiști. Măcar să rămâi cu imaginea artistului cumva în cap.
De asta consider că ai piesa, ai artistul, ai clipul, și toate astea trei trebuie să se unească într-un numitor comun și să reprezinte un proiect.
Artistul, din punct de vedere vizual, poate să reprezinte mai multe proiecte. Dar aici nu mă refer ca videoclipuri. Atunci când cânți o piesă de dragoste, una socială și una de despărțire, de exemplu, tu trebuie să transpui artistul în povestea aia.
Dacă aș avea o artistă și trebuie să cânte despre o piesă tristă, aș modifica puțin imaginea aia de luxury. Aș pune-o cu părul mai răvășit, chiar dacă cineva din spate țipă “Băăăi, ești nebun, cum s-o faci așa cu părul?”. Ok, dar ăsta e filmul!
Sau, dacă nu e ok, atunci vin cu altă soluție: bun, ea e povestitor, și pun niște actori care să transmită starea.
Sunt artiști care pot să transmită, pe scenă transmit toți, dar nu toți au înclinări de acting, teatrale, și atunci automat trebuie să completezi. Ăsta nu e un dezavantaj, artistul face muzică, e de ajuns. Că unii vin la pachet și cu un joc actoricesc foarte bun, sau știu să danseze, perfect, foarte bine, e un atu în plus. Dacă nu, nu e un dezavantaj. Trebuie doar să fii conștient de lucrurile astea.
Ok, spuneai că Trandafilm înseamnă trei lucruri, am acoperit asta cu regia de videoclipuri. Care sunt celelalte două?
Ar fi clipurile muzicale, pe urmă ar fi spoturile publicitare.
Acolo, cumva, mi se dictează – având o agenție în spate, ei vin cu un concept și automat eu trebuie să-l respect. E mai mult de executare. Se diminuează cumva partea creativă, dar totuși există. Altfel nu m-aș fi băgat, dacă eram doar un executant, un operator cameră și atât.
Nu e mai respectată munca ta, totuși? Inclusiv din punct de vedere financiar.
Ești mai respectat din anumite puncte de vedere, dar mai mult respect pentru jobul meu simt dintr-un videoclip. Pentru că pot să sculptez eu de la zero.
Pe când dincolo mi se spune “Vezi că trebuie să mergi pe cubism”. Și nu pot să sculptez o sirenă, trebuie să fac un robot, deși poate că nu simțeam asta.
Dar la videoclipuri, de exemplu, ai un cuvânt mai important de spus, pentru că ești creator. Exact ca la facultate, când venea fotograful și spunea “Dar de ce ai făcut perspectiva cubului invers?”. Păi fiindcă așa am simțit. E o chestie care ține de cum vezi tu ca artist lucrurile respective.
Eh, în agenție, nu mai e aceeași putere. De asta diminuează partea artistică.
Deci am așa: videoclipurile muzicale, unde am lejeritate completă să fac ce vreau, am commercials, și, în al treilea rând, am partea de weddings.
Probabil că mulți din industrie nu sunt de acord să fac chestia asta. Ei văd cumva partea de weddings ca pe o prostituție profesională.
Ca pe niște lăutari?
Da. Ei asociază cu #cumetrie #prostituție #ciubuc.
Cum s-a ajuns la asocierea asta ieftină?
Probabil e din cauză că, pe timpul lui Ceaușescu, când a început să fie mai accesibilă tehnologia, cei care aveau cameră de filmat erau de obicei “vaporenii” sau oamenii care aveau legătură cu străinătatea. Și aveau acces și la bani, și la tehnologie. Nu trebuia să ai aptitudini de cameraman, ci doar să ai tehnologia ca să surprinzi momentul.
S-a creat de-a lungul timpului impresia că cine filmează la nunți e un nimeni, cumva. Ulterior a devenit un job de weekend pentru cameramanii de televiziune sau pentru pasionații de video care sunt corporatiști și mai au un al doilea job, o extra sursă de venit, și se îmbracă într-un pulover verde și se duc la eveniment cu o cameră old-school ca să prindă momentul #ciubuc.
[…]Nici nu pot să-i zic “nuntă”, unii au stricat imaginea și când zici “nuntă” te gândești la ceva ieftin.
Am norocul că este o nișă în care lumea îmi apreciază munca, e partea de clienți unde mă simt la fel de apreciat ca la un clip muzical.
Primesc feedbackuri, primesc scrisori de mulțumire de la ei. Chiar mi-a scris o mireasă care-mi mulțumea că le-am creat o amintire veșnică și îmi detaliase cât de important a fost că le-am apărut în cale prin intermediul internetului.
Când primești feedbackul ăsta așa pozitiv și te simți apreciat, automat vrei să evoluezi și-ți place domeniul ăla.
Atunci când mergi într-un domeniu în care doar execuți o chestie, da, atunci te gândești la bani. Dar când simți că ești apreciat, te gândești inclusiv cum să evoluezi pe partea aia, să investești în altă tehnologie.
Am evitat o perioadă să pun pe site categoria de Weddings. Am trecut de pasul ăsta și le-am pus pe toate trei pe site. Dar, la un moment dat, a trebuit să dau site-ul meu ca reel pentru un pitch și omul de legătură mi-a zis să scot categoria aia. Mi s-a părut foarte straniu să fac asta. E încă o dovadă că lumea gândește într-un fel. Și vreau să schimb percepția asta, dacă am puterea să fac asta.
Pe partea de foto de weddings e o chestie foarte dezvoltată, există inclusiv un fel de asociație a fotografilor, pe video însă nu există. În ziua de azi, zona de video la weddings e o cantitate neglijabilă, e o anexă. Când mirii își caută furnizorii, sală, muzică etc, îl contactează pe fotograf și-l întreabă dacă nu are și niște video.
Cumva, consider că am schimbat un pic mentalitatea celor cu care am interacționat pe partea asta.
Noi avem cumva aceeași misiune, de a urca artistul pe un piedestal, de a-l pune într-o lumină bună, de a-i accentua calitățile. Ar fi un conflict să încercăm să epatăm noi mai mult decât artistul, să ne aranjăm mai tare decât el, să se vorbească despre noi mai mult decât el. Pe de altă parte, în lumea în care trăim contează foarte mult și prezentarea noastră, că altfel nu află lumea de noi. Cum se împacă aceste lucruri – a scoate artistul în cea mai bună lumină și în același timp a te face și pe tine remarcat?
Pe partea de clipuri e super nișată treaba.
Am încercat să dau promote pe Facebook la anumite postări pe Trandafilm, atunci când am făcut un videoclip, însă m-am lovit de niște praguri atunci când trebuia să completez cărui public mă adresez eu. Cărui target de vârstă? Ce interes au?
Și atunci mi-am dat seama: cum pot să dau eu promote la un clip, în ce interes?
Sunt atât de puțini oameni încât pot să-i caut eu pe Google și să le trimit un mail, să le zic ce fac. Deși nu știu cine mi-ar răspunde la mail.
[…]Ok, sunt astea trei categorii ale Trandafilm, da? Când faci nunți, cei de la clipuri consideră că e prostituție profesională. Când fac clipuri, cei din agenții și reclame consideră că e prostituție profesională. Iar atunci când faci reclame și toate celelalte care erau în categoriile de mai “jos”, cei din film consideră că e prostituție profesională. Deci e complicat de mulțumit toată lumea.
Dintre toți, cei mai mulțumiți sunt clienții de la weddings. Dar clienții ăia nu mai au cum să revină, nu poți să te gândești la o tehnologie de marketing ca să-i fidelizezi, că nu ai cum. Decât dacă vrei să-i desparți. 
În schimb, la videoclipuri, tot timpul se creează o chimie între artist și regizor. Sau cel puțin eu încerc tot timpul să creez, și nu din interes de marketing, ci fiindcă avem ceva în comun. Eu am ceva de spus, el are ceva de spus, și clar trebuie să ne unim forțele ca să scoatem un material fain.
Și pe plan muzical, și pe plan video, totul deja s-a inventat. Doar dacă nu mai apare vreo tehnologie nouă, că faci 4k sau 360 sau VR, ceva. Dar, în rest, totul s-a inventat deja. Acum contează ce mix găsești.
Și asta cu “am mai văzut un videoclip în care un artist conduce o mașină” – ok, bun, dar important e în ce context îl pui.
Vii cu plus valoare.
Da. Însă e destul de complicat.
Eu îmi găsesc inspirația mulțumită site-urilor de genul Pinterest, 500px. Atunci când văd o poză faină, o descarc, am un folder fain al meu, un cufăr. Iar atunci când ascult pentru prima dată o melodie, navighez printre pozele selectate de mine și încerc să le leg, să creez o poveste de la o poză. Și de multe ori se nasc idei faine.
De unde te mai inspiri?
De cele mai multe ori din experiența mea. Chiar cred că oamenii văd diferit. Inclusiv o cană – nu neapărat din unghiul în care stă, dar când vezi o cană poți să ai o anumită stare, să te gândești la o anumită chestie, și la altă persoană să difere.
În rest, e un mix între toate astea de care ziceam, fotografii de pe net, experiențele mele, filme.
Crezi că există regizori care, dacă doar fură și nu aduc valoare, au cum să reziste?
Din păcate, da.
O s-o zic, mi-o asum, asta e: de multe ori, casele de discuri văd totul ca pe un business și vor doar să învârtă roata. Și sunt câțiva regizori care fac asta și nu sunt sancționați.
Există, de exemplu, Coțofan – Poliția Muzicii, are o emisiune pe net. Povestește despre muzică și clipuri, că ăla a luat nu știu ce refren dintr-o altă piesă, și clipul ăla e furat după clipul cutare. Și de multe ori are dreptate.
Cred că toți regizorii am avut musca pe căciulă la un moment dat, gândindu-ne “băi, am mai văzut asta la un moment dat, dar sper să fie ok”. Însă important e să mai modelezi un pic, dacă tot ți-a plăcut ceva atât de tare și vrei să combini cu o experiență. Dar important e să le combini, nu să iei integral.
[…]Încă ceva. În ultimul timp, bugetele la videoclipuri au scăzut foarte mult. Și înțeleg și de ce. Nu mai sunt cum era înainte deoarece Facebook a demolat cumva piedestalul ăla pe care noi vrem să-l formăm.
Artistul era undeva sus, unde era greu de atins. Tu, ca să-l vezi pe omul ăla, să interacționezi cu el, te duceai la un concert.
Ei, de când cu Facebook, cu live-urile de pe Facebook, cu interacțiunea, hate-urile, toate chestiile astea, s-a creat o punte directă între artist și fani.
Și chestia asta e day by day – daily îl vezi, și-l asculți, și el postează daily, Instagramul e daily, daily etc, încât parcă n-ai mai veni la concert.
Facebook și YouTube au făcut ca totul să fie foarte accesibil, la îndemâna ta. E normal, asta face evoluția tehnologiei. Doar că a devenit totul atât de comod încât nu te mai duci la concert. Piedestalul ăla pe care vrem noi să-l formăm s-a dărâmat.
Nemaiexistând concerte, nu mai produce nici artistul atât de mult pe cât producea înainte. Bănuiesc că și bugetele de asta au scăzut.
De multe ori, atunci când primești o piesă și ți se dă și un buget, te simți legat. Îmi place foarte mult piesa și mă simt legat de mâini și picioare, că nu-mi permit niște instrumente creative îndeajuns cât să fac ceva diferit și cool. Și atunci refuz, pur și simplu.
Dar proiectul ăla tot trebuie să-l facă cineva. De multe ori nu au de ales și optează pentru niște chestii care s-au mai făcut deja. „băi, trebuie să scoatem, și facem”.
Nu vreau să cad nici în altă extremă. Se pot face chestii cool și cu bani puțini, dacă vii cu o idee tare.
[…]Mă uit la ce se întâmplă în România, sunt 4-5 clipuri pe an care mă sparg. Și e normal, cumva, pentru că la cât de mult se creează…
În muzică despre ce poți să cânți? It’s all about her, în general. Să zicem că sunt 4 subiecte, 4 teme mari. Cât poți să faci? Există tot timpul o diferență, poți să faci o chestie unică, noi ca ființe umane suntem unici, dar tot te inspiri de undeva.
Ce se poartă anul ăsta? Ce e în trend? Dar trendul ăla, fiind ceva în trend, automat câteva clipuri vor fi la fel – adică la fel. Și în muzică – e un trend acum cu influențele de dubstep și automat avem câteva piese la fel.
Mda. Dar ca artist de ce nu ți-ai dori să faci ceva evergreen? Să fie ceva ce se mai ascultă și peste ani, să-ți aduci aminte. Și la videoclipuri la fel. Eu, de exemplu, îmi doresc să scriu articole evergreen, să le recitești peste 15 ani și să fie la fel de relevante.
Da, adevărat. Nu știu. Muzica dictează, și consider că muzica din ziua de azi e foarte volatilă. Și, automat, și videoclipul e volatil.
Ai asculta o piesă de acum doi ani doar dacă ai uitat YouTube-ul deschis și a intrat o piesă veche dintr-un playlist – o piesă tare, un clip drăguț, care a rupt norma.
Doar că toată industria, la nivel mondial, devine atât de aglomerată încât e normal să aloci puțin timp.
Când ai multe produse pe o masă, multe alimente, tu ca om nu poți să mănânci doar un aliment și să nu guști și din celelalte. Și tu, din ziua ta de 24 de ore, când vrei să asculți niște muzică, rata de a asculta devine mai mică.
Bine, sunt și oamenii ăia selectivi, care ascultă doar un anumit tip de muzică, dar vorbim de o minoritate.
Adică foarte mulți gândesc că “e atât de multă muzică mișto încât de ce să mă limitez doar la asta”.
Da, exact. Vrei să deguști din toate, precum la produsele de pe masă.
Mai e o chestie, cumva legată de evoluția tehnologiei. Înainte, când aveai o casetă, un pickup, lăsai toată piesa, lăsai tot discul. Acum, fiind totul atât de accesibil, să muți de la începutul piesei la sfârșitul piesei… “ia, îmi place piesa asta?”
Eu mă simt ofensat fiindcă muncesc pentru trei secunde de video, în care s-a întâmplat ceva, și probabil spectatorul n-a fost atent, pentru că i-a apărut o notificare pe Facebook. Și a pierdut ceva esențial.
Attention span-ul a scăzut foarte tare. Chiar mă uitam la un documentar în care se vorbea despre generația nachos: înainte oamenii se uitau la film, la cinema, și mâncau popcorn. Acum mănâncă nachos.
Din 90 de minute ale unui film, de exemplu, el pierde 5 minute din tot filmul uitându-se unde să întindă nachosul în sos. Dacă mai e și 3D, pierzi câteva secunde în plus în care te uiți unde e sosul sau dacă ai dat pe tine. Și poate sunt secunde importante, în care cadrul respectiv a costat undeva la juma’ de milion de dolari.
Și la fel și cu subiectul – nu mai poate fi la fel de închegat, fiindcă regizorului și scenaristului și echipei le este teamă să nu ratezi acel moment. Și de aia ți se pun mură’n gură niște chestii, e totul in your face, trebuie să arăți de 5 ori că el a furat niște chei de pe masă.
În loc să faci o chestie subtilă… nu, acum tre să arăți privirea, niște elemente cinematografice ca să fie in your face. Locul unde tehnologia distruge un pic din sfera asta a storytelling-ului.
Dacă nu mă lasă memoria, noi ne-am cunoscut prin artiștii hip-hop cu care ai / am colaborat. Ce muzică asculți tu în mod normal?
Încerc pe cât se poate să nu ascult muzică mainstream (urăsc termenii “comercial” și “necomercial”). Deja asta fac by default și, automat, simt nevoia să ascult altceva.
O mare parte din timp o petrec conducând și, pe drum, ascult de obicei mixuri de house. Îmi place foarte mult influența pe care o are un DJ asupra unor piese.
Mai ascult Placebo, Drake, The Weeknd – de la prima lui trilogie de mixtape-uri până la astea mai noi. Și Majid Jordan are niște piese foarte faine.
Cred că-mi plac piesele care nu sunt main tocmai în ideea că, atunci când prind o piesă care nu e main și artistul vrea să investească în ea, atunci fac orice e posibil ca să iau piesa aia. Îți oferă atât de multe variante de a te exprima.
De obicei, ce se cere pe radio trebuie să aibă un anumit BPM, hai cu dans, ș.a.m.d., și te limitează. Piesele care au un BPM mai scăzut devin mai exotice, mai atractive pentru urechea mea, tocmai pentru că nu prea le aud.
Mai ascult CTC. Și îl ador pe Silent Strike. Sunt niște piese pe albumul ăla al lui cu Deliric… WOW!
În mod normal nu mă leg de chestii atât de punctuale, dar vreau să-mi povestești puțin despre videoclipul tău nou pentru Feli, în care joacă și Maia Morgenstern și George Piștereanu. Cum a fost să lucrezi cu ei?
Dumnezeule. Nici nu știu de unde să încep.
La clipul ăsta le-am prezentat celor de la HaHaHa ideea generală a videoclipului și am ajuns în punctul final – ok, avem nevoie de doi actori cu skilluri foarte bune pentru a juca acele scene simple.
Pare un clip foarte simplu, însă ce se întâmplă în el și cum joacă oamenii contează foarte mult. Toate subtilitățile alea… Au jucat exemplar.
Aveam un cadru în care camera trebuia să înainteze pe trav, media cadrului trebuia să fie de 5-6 secunde. Și am zis: motor, acțiune. În momentul când m-am așezat în fața monitorului, nu puteam să mai spun stop. Oamenii, când au început să joace, eu nu puteam să-i mai întrerup la cât de bine jucau și ce se întâmpla în cadru. Am lăsat undeva la 30 de secunde. Pur și simplu stăteam și mă uitam la monitor. Aveam toți pielea de găină, stăteam și ne uitam toți în monitor.
E atât de important să ai niște oameni care să-ți trăiască ideea.
Mai ales față de Maia am un respect extraordinar – pentru că a ajuns la un nivel atât de sus, joacă extraordinar, e un om extraordinar.
În mod normal n-am emoții când lucrez cu un artist. Dar în ziua filmării mă uitam încontinuu pe ceas și pe ușă, că trebuia să intre doamna Maia. A intrat pe ușă, mi s-au răcit degetele, am făcut cunoștință, m-am prezentat. Îmi tot vorbea cu “dumneavoastră” și încercam să explic că nu e nevoie să-mi vorbească cu “dumneavoastră”… “Nu, în meseria asta așa se vorbește”.
[…]Proiectul respectiv m-a lăsat cu o mulțumire sufletească foarte mare. Mă simt satisfăcut din punct de vedere profesional. Să lucrezi cu oameni pe care-i vezi doar la teatru, pe scenă, e spectacol.
Ultima întrebare. Ce sfaturi ai da unui regizor aflat la început?
Să nu facă ce am făcut eu. Să nu se îngroape în problemele tehnice. “Dacă aș fi avut și eu aparatura aia, aș fi făcut și eu nu știu ce” – pur și simplu mă blocam pe chestii de genul ăsta.
Da, îți dorești anumite mișcări de cameră, îți dorești anumite lucruri. Dar atunci când te îngropi în ele pierzi creativul. De asta există inginer de sunet și de aia există artist – fac mereu comparații cu planul muzical pentru că sunt mai ușor de înțeles.
Să se gândească ce pot ei să ofere unic, din viața lor, din experiența dobândită până în momentul respectiv. Cum văd ei spațiul.
De exemplu, dacă ești claustrofob, nu te ascunde de chestia asta. Fă ceva despre ea. Filmează cu obiective strânse.
Eu n-am fobii, dar, dacă aș fi avut o fobie, probabil aș fi trăit într-un fel și aș exploata asta. Aș fi făcut numai cu păianjeni, de exemplu. Prin asta mi-aș și înfrunta o problemă. Nu vreau să nișez sfaturile, dar ca idee.
Dacă tu crezi că n-ai unde să filmezi, dacă ești dintr-un oraș mic – sigur e ceva tare în locul ăla. Important e să vezi ceva ce alții nu pot să vadă. Să aduci valoare unui spațiu.
Eu chiar vreau anul viitor să fac un proiect video la mine în Fetești. Inclusiv ajutorul pe care l-aș avea din partea autorităților de acolo – dacă vreau să blochez o stradă, clar mi-ar fi mult mai ușor. Nu spun că Bucureștiul e blocat din punct de vedere birocratic, dar e normal să fie mai greu aici decât într-un oraș mai mic.
E important să te limitezi. Eu dacă aș primi un proiect, să am toți banii din lume, să fac ce vreau eu, n-aș ști ce să fac. E bine câteodată să fii limitat.
Sau îți creezi tu limite: bun, următorul clip îl fac alb-negru – asta e o limitare, te ajută din punct de vedere compozițional, îți ușurezi cumva munca. Nu mai stai să te uiți la background, că ai alea colorate, să aduci o culoare în față etc. Poate nu ai cum să zugrăvești un perete mov și atunci filmezi alb negru.
Având limitări, te ajută să fii mai creativ. […] Când știi prea multe, te blochezi uneori.
Mi se pare că aveam mult mai multe idei când eram în facultate, decât acum, fiindcă știam mai puține chestii tehnice. Și nici nu câștigam bani din asta și nu aveam o responsabilitate așa de mare.
Acum, probabil, când trec prin filtrul minții – să nu dau greș, mai iau și bani, “să nu mă arunc să-l agăț pe artist nu știu unde”, trebuie protecția muncii, te lovești de alte chestii. Și de asta cred că eram mai creativ atunci.
Am început să analizez și din alte puncte de vedere. Atunci când fac clipul unui artist, mă uit la backgroundul lui, să nu repet ceva ce a mai făcut.
De asta m-a ales pe mine, fiindcă i-a plăcut ce a văzut la mine, și o să încerc să fac ce știu eu. Cu cât modifică mai mult, cu atât rezultatul va fi mai diferit decât ce făceam și motivul pentru care m-a ales. Și încerc să am cât mai multă lejeritate în decizii într-un proiect.
Bine, asta la clipuri. La weddings e ca un video reportaj – trebuie să fii creativ surprinzând chestii, că nu ai cum să intervii. Nu poți să-i spui preotului să mai treacă o dată. Și atunci trebuie să știi în ce unghi unic trebuie să fii.
Asta-mi place și la Electric Castle, și la Untold, unde merg să filmez creativ ce vreau eu, să-mi iau ce cadre vreau, să fiu unde vreau eu.
Asta mă atrage foarte mult – există partea aia unde creezi, și există și partea asta unde nu creezi, ci trebuie să surprinzi într-un mod fain.
***
Pe Tranda îl găsești și pe TRANDAfilm.ro.
Pozele le-am sustras cu nerușinare de pe contul lui de Instagram. Și de pe pagina de Facebook.
***
Acest material face parte dintr-o serie de interviuri pe care am început-o în toamna 2016.
Am vrut să aflu cum lucrează alții, ce obiceiuri au, cum învață, de unde își iau informațiile, cum au devenit mai eficienți, dacă „overnight success” a durat 10 ani sau chiar mai mult de atât. Sunt în special interviuri cu oameni care au meserii creative, care par ușoare, ba chiar ai tendința să crezi că ai putea face și tu asta.
Te invit să citești și interviurile anterioare:
Următorul interviu va fi publicat peste 2 weekenduri (în weekendul cu 1 decembrie 2016, mai exact).
