Cristina’s Podcast: Radu Octavian, autorul cărților Liceul 13 și Șapte Porți [Transcript]

În noul episod de podcast stau de vorbă cu Radu Octavian, autorul cărților Șapte Porți și Liceul 13 – două cărți de ficțiune (dark fantasy, respectiv horror cu temă bullying-ul) pentru young adults, publicate la Storycraft Publishing.

Radu este story listener pe timp de zi – când lucrează ca UX designer – și storyteller pe timp de noapte, când scrie.

Discutăm despre procesul de scris, talent vs antrenament, de ce a ales să exploreze tema bullying-ului printr-o carte de ficțiune, cu ce cărți a crescut el, pasiunea pentru anime-uri și manga, și multe altele.

Poți găsi și asculta episodul pe toate platformele de podcasturi, precum Apple Podcasts / Spotify / Soundcloud etc.

TRANSCRIPT:

Cristina: Salutări și bine v-am regăsit la un nou episod de podcast! Sunt Cristina şi îl am alături de mine pe Radu Octavian. Radu este autor. El a publicat până acum două cărți pentru young adults. Prima se numeşte Şapte Porţi, a fost lansată în toamna 2020, este un dark fantasy. Şi cea de-a doua – şi motivul pentru care ne-am şi întâlnit astăzi – este proaspăt lansată, se numeşte Liceul 13 şi este un horror care are ca temă bullying-ul.

Aaah, Radu, mulţumesc mult de tot că ai acceptat invitaţia noastră şi această oportunitate to geek out pe tema scrisului şi a cărţilor pe care le-ai scris pana acum.

Radu: Bună, Cristina! Îţi mulțumesc şi eu pentru invitaţie.

Cristina: Noi ne-am întâlnit chiar atunci când ai lansat prima carte în toamna 2020. Am impresia că eu eram înscrisă la Şcoala de scris, era chiar primul curs și ţin minte că ai venit direct şi ai dat autografe, aşa… în forţă. Tocmai lansai cartea şi te-ai trezit cu zeci de oameni care voiau să-ţi pună întrebări şi să afle mai multe informaţii despre asta. Şi a fost foarte mişto pentru noi, pentru că am avut ocazia să stăm de vorbă cu tine şi să-ţi punem tot felul de întrebări.

Radu: Momentul a fost o surpriză şi pentru mine. Eram invitat la curs şi a fost momentul în care cartea ieşise… venise din tipar. Fuseseră pachetele livrate fix în locaţia respectivă. A fost momentul în care am pus prima dată mâna pe prima carte lansată, pe Şapte Porţi. Şi, da… A fost un pic moment surprinzător. Că toată lumea a venit şi s-a pus la coadă pentru autografe. Total nepregătit am fost pentru momentul ăla.

Cristina: Nu-ţi spusese nimic Daniel, nu?

Radu: Nu! Nimic! Adică, am venit doar să-mi văd cartea. Eu voiam să stau undeva într-un colţ să o răsfoiesc să văd despre ce este vorba şi cum a ieşit.

Cristina: Şi când colo, te-ai trezit că… Stai un pic, că trebuie să stau să dau autografe.

Radu: Da, pentru prima dată în viaţa mea. A fost copleşitor!

Cristina: Aveai semnătură făcută?

Radu: Nu! M-am gândit pe loc ce să se întâmple, cum să se întâmple, am găsit o soluţie de back-up. Adică ştiam ce semnătură pot să am. Doar că în momentul în care a venit prima persoană şi mi-a spus: „Scrie-mi ceva pentru mine!”, ăla a fost momentul în care m-am blocat. Am zis: „Nu ştiu ce să scriu pentru tine”. Da. Astea sunt lucruri pe care le înveți în timp.

Cristina: N-am apucat să spun. Școala de scris este un curs de scris făcut de Daniel Zărnescu, ținut de Daniel Zărnescu, cel care a fondat și editura Story Craft Publishing la care tu ai lansat cele două cărți și nu numai. Pentru că sunt mult mai multe cărți lansate.

Și de altfel, ideea principala a Școlii de scris este ca oamenii la final să aibă toate skill-urile necesare pentru a publica o carte. În special de ficțiune. Sau novel. Romane. Nu non-ficțiune. Pentru care este cunoscut de altfel Daniel.

Radu: Focus-ul Școlii de scris este pe zona de ficțiune. Da.

Cristina: Mă gândeam să pornim de la întrebarea cu care pornește și Daniel în Școala de scris, mi se pare potrivită, și anume… Ce voiai să te faci când erai mic?

Radu: Aaah… Întrebarea asta. Bun. Să fiu sincer, dacă mă întorc acum, în timp, un pic, încercând să-mi dau seama exact care e răspunsul … nu știu dacă era o anumită funcție sau un rol pe care-l voiam atunci când eram mic. Cumva, cred că mă uitam mai mult după atitudini. După atitudinile oamenilor, să-mi dau seama cu ce fel de atitudine, în ce poziție mă simt cel mai confortabil.

Și mi-aduc aminte de când eram mic de faptul că am rămas impresionat de o anumită persoană – nu pot să dau numele și prea multe detalii – care era cumva văzută că un fel de oaie neagră. De familie, de prieteni. Și eu fix în momentul ăla m-am uitat la el – era bărbat – și am zis „Vreau să fiu ca el!”.

Ăla a fost momentul în care părinții mei au făcut o față lungă… Dar mie, mie mi-a atras cumva… M-a atras cumva această atitudine de siguranță și de încredere. Era un pic sfidător în raport cu normele sociale, cu ce se întâmpla pe la vremea aia. Și pe mine m-a atras lucrul ăsta.

Deci, cred că mi-am dorit să mă simt într-un anume fel. Încă de mic mi-am dorit să fiu cineva sau ceva care să se simtă într-un anume fel. Nu prea rezonam cu… tot felul de lucruri care sunt… roluri care sunt… nu știu, norme, polițist, avocat sau lucrurile pe care le spun copiii când sunt mici.

Nu prea am avut asta. Tot timpul cred că am vrut să fiu ceva mai… diferit, aș spune. Deci, și cred că am ajuns într-o formă sau alta. Adică, mare parte din lucrurile pe care le fac în momentul de față aș spune că sunt diferite. Nu știu. Job-ul meu în principiu, de fiecare dată să-l explic cuiva ca să înțeleagă despre ce este vorba.

Inclusiv pe zona de scris. OK. Faptul că sunt scriitor e cumva direct, adică nu necesită prea multe explicații. Dar modul în care încerc să mă exprim vreau să fie diferit față de ce… ce mai există în piață în momentul de față. Deci cred că asta am vrut să fiu când eram mic. Diferit.

Cristina: (râde) Aaah, deci ai pornit de la a admira acea atitudine de siguranță, avută de persoana respectivă și ți-ai dorit ceva ce îți permite să ajungi așa, diferit și … cu atitudinea respectivă, chiar dacă unii te-ar putea considera o oaie neagră.

Radu: Da, exact. N-a fost singura persoană. Acum îmi dau seama. N-a fost singura persoană. În general eram atras de atitudinile care cumva nu sunt în normă, care cumva încearcă să sfideze tot ce este obișnuit.

Și cumva asta mi-am dorit. Mi-am dorit să am starea aia de siguranță, să… Inclusiv dacă fac o declarație care nu sună, poate… care nu s-ar putea încadra în ceea ce putem considera normalitate, să nu-mi fie rușine cu asta, să mă simt bine cu declarația respectivă, și cu starea respectivă. Nu știu dacă aș putea să explic altfel.

Cristina: Daaa, înțeleg, înțeleg perfect ce spui. Hai să explicăm oamenilor un pic și ce faci tu acum, în prezent, apropo de job. Și de explicat. OK, da, ai jumătate din viață reprezentată de partea asta de scris și în cealaltă jumătate ce faci?

Radu: În cealaltă jumătate lucrez într-o corporație. Traducerea funcției cred că este designer de experiență. Cred că asta ar fi traducerea. În engleză UX DesignerUser Experience Designer.

Ce face rolul ăsta? Se ocupă cu destul de multe, aș spune. Inclusiv cred că are anumite zone, are anumite momente în care trebuie să fii terapeut pentru anumiți clienți. Dar, cumva, la bază, noi încercăm să ne uităm la comportamentul uman.

Când vine vorba de interacțiunea cu elemente de digital, cu aplicații software, în general, să înțelegem cam cum arată interacțiunea respectivă și să optimizăm produsele digitale în diverse scopuri. Cred că asta ar fi cea mai generală definiție pe care pot să o dau.

Cristina: Deci practic tu analizezi ce comportament au oamenii pe internet și cum interacționează cu elementele de acolo. OK, indiferent ce înseamnă acele elemente.

Radu: Da, e o parte din job-ul nostru. N-aș spune că suntem atât de atenți la zona de analiză comportamentală. Însă avem nevoie cumva să înțelegem pentru că noi suntem și cei care propun soluțiile, în funcție de scopul pe care îl avem.

Nu știu… optimizare de conversie sau creșterea numărului de subscriberi. În funcție de ce obiectiv de business există, noi designerii suntem cei care decidem cum ar trebui să funcționeze acel produs digital, astfel încât să aducă rezultatele dorite.

Cristina: Și partea de terapie pentru clienți unde intră? În claritatea scopului respectiv, sau…?

Radu: În terapie îmi place mie să-i spun. În principiu, mulți oameni au nevoie să fie ascultați și majoritatea nu conștientizează prea bine dorința asta, așa că de multe ori ajungi în diverse poziții de mediator de conflicte, de terapeut… elemente de genul asta.

Job-ul nostru, cumva, presupune să fii un story listener… mai mult sau mai puțin… E foarte important să poți să asculți, să-ți asculți userii, să înțelegi cam care sunt experiențele lor cu anumite produse, să-i asculți pe cei care le-au construit și care au fost motivele pentru care le-au construit. Pe care le-au avut în momentul în care au construit momentul respectiv. E important să asculți mai multe povești și să înțelegi despre ce este vorba.

Deci, aș spune că sunt un story listener pe timp de zi și un storyteller pe timp de noapte.

Cristina: Deci există un fir roșu care unește. Nu este chiar ceva ce n-are chiar absolut nicio legătură cu partea cealaltă.

Radu: Cu siguranță. Da

Cristina: O să mai revenim la asta un pic, ulterior, dar pentru început voiam să intrăm în prima carte, în Şapte Porți, să discutăm un pic mai mult despre asta. Și cum ai construit-o și cum a fost tot procesul și să-mi povestești un pic cum ai creat-o, practic.

Radu: A fost un proces destul de dur pentru că a fost prima carte. Deci au fost momentele în care am aplicat pentru prima dată toate lucrurile pe care le-am învățat în Școala de scris. Toate instrumentele de acolo au trebuit cumva să dea forma a ceea ce gândeam eu până în punctul respectiv. Pentru că eu aveam în minte cartea cumva, doar că nu știam cum s-o expun. Mă blocasem. Scrisesem vreo trei pagini și renunțasem cu ceva ani în urmă. Deci procesul a fost dur, pentru că nu doar că a trebuit să scriu o carte, dar și a fost nevoie să devin scriitor. A fost nevoie să dezvolt abilitățile potrivite pentru a putea expune. A construi structura cărții și pentru a o putea scrie. Care, pentru mine cel puțin, sunt două procese separate. Adică…

Cristina: Structura… separată de scris, adică…

Radu: Absolut… Cum arată cartea înainte să mă apuc să scriu prima propoziție. Pentru mine e important să fie deja creată. Adică să am un schelet cât se poate de detaliat al cărții. După care mă apuc de scris.

Deci mi-a luat cam, să zic, undeva la 6 luni doar că să structurez și să rafinez ideile pe care le-am avut. Și să mă joc, bineînțeles, cu instrumentele pe care le luasem din Școala de scris. După care undeva la 8 spre 10 luni, că să scriu, pe structura respectivă. Nu pot să zic exact care a fost, care parte a procesului a fost mai dură. Cu siguranță partea de scris pentru mine, pentru că job-ul mi-a antrenat destul de bine aceste unelte de planificare. Dar partea de scris nu era foarte bine antrenată. Așa că a fost nevoie să intru într-un proces în care să scriu zilnic, să cresc numărul de cuvinte pe care le pot scrie într-o ora, să mă împac cu faptul că ceea ce scriu nu e perfect. Deci a fost un proces destul de, destul de anevoios, să am depresia…

Există două stadii de depresie din punctul meu de vedere, când vine vorba de a scrie, în procesul creativ. Este fix momentul ăla în care ai terminat cartea și o citeșți pe toată, și-ti dai seama că are nevoie de revising, bineînțeles.

Cristina: Întotdeauna.

Radu: Mda. Deci ăla e primul, primul moment în care am zis: „Eu mi-am propus să nu am nevoie de revising”. Greșeală de amator. Bineînțeles că am avut nevoie de revising. Cred că vreo două sau trei luni am stat pe revising.

Iar a doua depresie este depresia post-publicare. Eu așa o numesc. Este momentul în care te vezi pe tine având cartea publicată, și apare o întrebare așa brusc în mintea ta: „Și acum ce?”

Să reiau un pic. Aveam niște idei despre Şapte Porți și cam cum ar trebui să funcționeze, cam care ar fi conceptul. E vorba despre un băiat bogat, care se întreabă obsesiv care este scopul lui în viață și ajunge să interacționeze cu tot felul de forțe oculte.

Deci, știam conceptul… Am traversat o perioadă de şase luni în care am construit structura, o perioada de 8-10 luni în care am scris la carte și am revizuit-o… După care a urmat publicarea care a mai durat și ea câteva luni. Și a fost procesul în care trebuia să fiu prezent, să …, mă rog, dau autografe. Să încerc să o popularizez cumva. Am ieșit pentru prima dată public printre prieteni și printre apropiați și către oamenii cu care sunt conectat pe social media și am spus: „OK, am scris cartea asta.”

Și toată lumea era: „OK?”

Cristina: (râde) Da’ de unde a venit asta?

Radu: Da, de unde? „Tu scriitor, adică…? Nu prea te asociam cu chestia asta? Cum anume s-a întâmplat, unde a fost shift-ul?”

Da, n-a fost peste noapte. Adică a durat doi ani de zile că să … aproape doi ani de zile, ca să ajung în punctul asta.

Cristina: Și acele două – trei pagini de care spuneai că le-ai avut inițial, înainte de Școala de Scris? Alea când s-au întâmplat și în ce stadiu te-ai blocat cu ele?

Radu: Alea au fost în liceu. A fost o perioadă în care parte din colegii mei din liceu aveau blog-uri. Era o chestie foarte populară să ai un blog. Și mai ales că adolescent, puteai să-ți exprimi frustrările adolescentine pe blog, să ai o gândire din asta foarte edgy și foarte… Era la modă atunci cumva să nu-ți convină nimic, să critici absolut orice, să găseșți metode cât mai artistice de a exprima , de a avea un hate foarte artistic.

M-a atras cumva lucrul asta și am vrut să am un blog. Am avut și un blog pe care nu cred că l-au citit mai mult de 2-3 persoane. Nici n-am insistat. Cumva, nu știu dacă mi-a fost frică. Nu-mi aduc aminte foarte clar care a fost motivul.

Cristina: Dar ți-ai făcut mâna acolo, scriai, cât de cât.

Radu: Păi, oricum, mai mult de… nu știu, dacă am avut zece articole pe blogul respectiv.

Cristina: Aaah, ok.

Radu: Și la fel. Unul dintre articole era despre profesorul de sport și cum se uită la fundul elevelor. E o chestie de genul ăsta, o chestie de adolescent. Nu am avut neapărat curajul să o dau foarte departe. 2 – 3 colegi. Reacțiile au fost pozitive, dar nu știu ce m-a făcut să mă opresc. Cred că mi-a fost frică de expunere. Și fix în punctul ăla am zis: „Hmmm… Eu vreau să scriu o carte!”

Și am scris trei pagini, încă le am. Cam asta a fost flow-ul pe care l-am avut atunci. Adică atât m-a ținut. Trei pagini. După, pur și simplu, am închis și am uitat. E un fenomen foarte ciudat. A fost o dorința destul de puternică, doar că s-a terminat foarte rapid. Și mi-am adus aminte abia în momentul în care a venit Daniel și mi-a zis că are un curs de scris. Și am zis: „Hmm, pare să fie o chestie interesantă! Hai să încercăm! Nu știu dacă o să scriu eu vreodată o carte, dar hai să încercăm.”

Și doar după vreo două întâlniri, adică după primele două module, deja, deja negociam cu mine pe zona asta. Adică deja încercam să-mi dau seama acuma cum să-mi mai fac eu timp, pentru a scrie. S-a reactivat foarte puternic, chiar mult mai puternic dorința de a scrie.

Cristina: Ce skill-uri ai fost nevoit să-ți construiești în urma Școlii de Scris, ca să poți să duci la îndeplinire cartea?

Radu: Cred că, înainte de skill-uri, din punctul meu de vedere a trebuit să negociez cu mine să fac loc identității de scriitor. Că eu nu prea mă vedeam acolo. Mă consideram ca un fel de impostor, care încearcă să facă ceva. A trebuit să negociez cu mine în primul rând identitatea de scriitor. Adică, vreau să fac asta? Când o să fac asta? Ce fel de scriitor vreau să fiu?

Mi-am pus tot felul de întrebări ca să pot să-mi dau seama dacă vreau să fiu acolo cu adevărat. Și, după vreo șase luni de zile, perioada care a coincis cu cursul de scris, la final răspunsul a fost: „Da!”. Adică a fost un „da” foarte clar: „Vreau să fac asta!”

După ce am avut atitudinea cumva setată, și am avut identitatea negociată, nu construită, dar măcar negociată la nivel de intenție, am zis: „Bun, hai să vedem despre ce e vorba!” Skill-ul de bază cred că e, ceea ce numesc A gândi activ.

Adică știu sau am observat că, în procesul creativ, o parte din oamenii pe care eu i-am întâlnit declară că se gândesc la poveste. Adică, nu știu, se plimbă pe stradă, sau sunt într-o activitate, implicați într-o activitate și se gândesc la poveste. Pentru mine, gânditul acesta ar trebui să fie mult mai activ. Mi-am dat seama că ar trebui să fie un proces mult mai activ. Pentru că și eu aveam foarte multe gânduri care-mi treceau prin minte când eram la cumpărături sau făceam orice altceva. Doar că-mi era foarte greu să le readuc atunci când aveam nevoie de ele.

Cristina: Erau mai degrabă din inerție, te-au lovit ele la un moment dat și le-ai lăsat să se ducă, în mod cert nu le căutai tu intenționat.

Radu: Exact! Ca o inspirație. Și ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că eu ar cam trebui să-mi înregistrez toate gândurile pe care le am. Ceea ce e destul de complicat. Adică n-aș putea să fac asta. Să-mi înregistrez gândurile. E complicat. Dar ceea ce aș putea să fac este să am sesiuni active de gândire la povestea respectivă. Și prin activ eu înțeleg următorul lucru: că trebuie să știi foarte clar de unde pleci. Adică la ce te gândești și ce cauți.

Eu, de obicei, dacă mă gândesc la un personaj, ok, personajul pe care îl cheamă Paul. Ce caut? Păi, vreau să-i construiesc o personalitate. OK. Mă gândesc la modalitate. Cum construim personalitatea? Am ceva în minte? Să spunem că nu. Dacă nu am ceva în minte și nu am ceva determinat despre el, o să găsesc ceva random.

Mă gândesc la o literă a alfabetului, de exemplu. Litera C. OK, litera C. Asta, hai să zicem că este un fel de

atribut al personalității lui. Este curios. Bun. Am ajuns în punctul ăsta. Îmi convine ca Paul să fie curios? Îmi convine. Bun! Curios despre ce? Hmm. Altă literă. Îmi vine litera P în minte. Despre păsări. Paul e curios despre păsări. Merge chestia asta? Îmi convine chestia asta? Nu-mi displace. Hai să păstrăm! El e Paul și e curios despre păsări.

  1. Ce se întâmplă? Cum facem să folosească skill-ul asta undeva? Păi, planetă e atacată. De cine? De niște păsări mutante. Și el este o persoană care e expert în păsări. Hmmm. Sunt păsările alea extratereștri? Și asta vreau să zic, că după aia încep cumva …

Cristina: Construiești mai departe pe asta.

Radu: Exact. Cu diverse întrebări. Dar știu de unde plec. Încep să construiesc și știu unde am rămas. Adică, când mă întorc la povestea respectivă sau la conceptul respectiv, știu că am lăsat povestea în stadiul în care era Paul, care era curios despre păsări și planeta e atacată de păsări mutante sau păsări extratereștri.

Și în următoarea sesiune de gândire activă, plec din punctul în care am terminat, adică îl avem pe Paul care este în contextul asta. Și îmi pun întrebări. Cum au venit extratereștrii respectivi? Ce face Paul? Mai e cineva cu el acolo? Continui cu întrebările, continui să explorez activ.

Cristina: Deci foloseșți ca filtru scopul final până la urmă, adică nu iei notițe despre orice, din orice zonă, ci te duci țintit: „Băi, am nevoie să construiesc personajul ăsta până la urmă!”

Radu: Da. Îmi fixez o intenție în momentul în care încep să gândesc despre obiectivul pe care îl am. Adică ce anume vreau să rezolv la povestea respectivă. Dacă vreau să rezolv protagonistul, antagonistul, diverse tipuri de elemente. Dar am nevoie să înregistrez tot ce gândesc în momentul ăla. D’aia cumva eu le numesc sesiuni active, gândire activă. Pentru că în momentul ăla nu doar că mă gândesc, dar și notez într-un tool grafic. Notez. Sticky notes. Sau tot felul de elemente. Și încerc cumva să le poziționez, să construiesc o hartă din ele. Adică e mai mult vizuală. Eu fiind o persoană atât de vizuală, încerc ca rezultatul gândirii active să fie ceva vizual. Să fie o schiță, o schemă, măcar niște bullet points notate, dar să fie ceva acolo. Pentru că așa am și sentimentul de progres. Știu tot timpul de unde am plecat, unde am ajuns și cam ce ar mai fi de făcut. Adică văd ce lipsește.

Motiv pentru care procesul creativ nu mă sperie. Adică nu mă simt niciodată pierdut. Sunt destul de… știu destul de clar cam pe unde sunt și sunt calm în raport cu asta, pentru că știu cam cât mai durează, cam știu ce îmi mai lipsește, ce ar trebui să fac că să completez. Deci, nu mă sperie procesul creativ. Asta a fost unul din skill-urile pe care le-am dobândit. Foarte important la nivel de structură.

Iar al doilea a fost, bineînțeles, să pot să fac execuția de scenă. Adică, în momentul în care eu am claritate suficientă pentru cum arată o scenă, să pot să o execut, din punct de vedere …

Cristina: Deci ai imaginea poveștii per ansamblu, ai acel zoom-out, și pe urmă dai zoom-in pe cum faci scena respectivă, folosind elementele pe care tu le-ai pus în tool-ul grafic.

Radu: Da. Mă duc cu acest proces de gândire activă până în punctul în care simt că am epuizat cam toate detaliile pe care puteam să le am despre poveste, în zoom-in și în zoom-out, știu cam la nivel de scenă cam tot ce se întâmplă acolo. Poate câteva detalii care nu sunt, dar pe care nu le consider necesare pentru partea de execuție. Adică îmi rezerv dreptul de a fi creativ și liber să completez lucrurile alea în momentul în care scriu direct, fără să mă mai gândesc la ele.

După ce am detaliile astea, doar mă apuc să scriu. Și de obicei am doar vreo două-trei iterații pe aceeași scenă. Prima oară nu îmi iese prea bine.

Cristina: Am citit la un moment dat, mă rog … am citit mai multe cărți despre procesul creativ al scriitorilor de afară. Și țin minte, în ultima cel puțin pe care am citit-o, țin minte că spuneau că autorii mari au cam şapte revizuiri de draft-uri. Între șapte și treizeci. Ceva de genul asta. De refăcut, rescris, re-re-re-re-re. Dat foc și scris din nou. Și mi se pare important să menționezi și partea asta, pentru că foarte multă lume are așteptarea, ceea ce ai spus și tu mai devreme: ah, amator, aveai așteptarea să-ți iasă bine din prima și să nu mai ai nevoie de nicio revizie. După ce ai scris ceva.

Radu: Aveam așteptarea să-mi iasă bine din primul moment în care scriu. Doar că eu în primele zile cred că am rescris aceeași scenă de vreo… mă rog, de muuulte ori. Adică am stat vreo săptămâna doar pe scena aia. Și nu puteam să trec mai departe, pentru că mă frustra și nici nu voiam să fie perfectă, voiam doar să fie suficient de bună încât să nu-mi fie rușine. O chestie de genul ăsta era.

Deci, da, sunt total de acord cu numărul de rescrieri, depinde și de nivelul de calitate pe care vrei să-l ai în urma unui draft. Cred. Adică, cu siguranță fiecare rescriere poate să adauge calitate, doar să poți să duci asta. Pentru că aș spune că dacă muncești undeva la un an la o carte, e foarte complicat să mergi din rescriere în rescriere, adică e posibil să cedezi la un moment dat. Și să nu mai poți.

Cristina: Când zici să duci, la ce te referi? Să duci emoțional? Sau s-o duci ca răbdare? Sau la ce? Despre ce e vorba?

Radu: Răbdarea nu știu dacă are neapărat legătură cu procesul creativ, sau cel puțin la mine nu are. Eu răbdător sunt. Doar că, exact cum ai spus, emoțional, la un moment dat se duce acest sentiment de rezultat. Se duce sentimentul de progresie.

Destul de complicat să continui să lucrezi la carte fără să ai o oarecare formă de motivație. Faptul că te apropii de publicare, faptul că începi să discuți cu un editor, că deja ai o dezbatere cu oamenii apropiați care ți-au citit cartea și pot să-ți dea o primă părere. Lucrurile astea te încarcă foarte tare.

Cu cât petreci mai mult timp singur, doar tu în rescriere și revizuire … Eu cred că, cumva avem un rezervor și o limită și o toleranță pentru chestia asta. Eu, cel puțin, n-am ajuns, adică … Dincolo de … de rescrierile pe care le fac deja în timpul scrierii cărții, revizuirea mea personală și revizuirea pe care o am cu editorul, nu știu dacă aș putea să duc momentan încă o rescriere. E destul de mult.

Cristina: Dar, de asta faci pe parcurs, pe tot parcursul cărții, tu personal …

Radu: Da. Asta încerc să fac, să … revizuiesc tot ce pot să revizuiesc până în punctul în care deja are un nivel optim de calitate. Și pot să merg mai departe.

Cristina: Cât mai rapid, cât mai devreme. Mă întrebam acuma în timp ce te ascultam, cât de mult împrumuți din viața personală atunci când construiești personaje? Din ce simți tu și ce gândești tu, sau ce dileme ai tu?

Radu: Cât de mult pot. Cam toate personajele principale, adică toți protagoniștii cărților de până acum și cărților pe care le am la nivel de concept, sunt părți ale personalității mele. Adică pentru primele două cărți, Jayden Wiker, personajul principal din Șapte Porți, și Vlad Dinu, personajul principal din Liceul 13, reprezintă două părți ale triadei întunecate, ale personalității mele. Și anume Jayden Wiker este narcisistul iar Vlad Dinu este psihopatul.

Teoretic, astea sunt bazele personalității lor. Și mai am încă o carte, un concept de carte, care … așteaptă să fie scris, în care exploatez a treia parte a acestei triade întunecate, machiavelicul. Persoana machiavelică care ordonează și consideră lumea că fiind o simplă tablă de șah, cu elemente care doar pot fi tranzacționate, cărora le poți adăuga valoare, schimba valoarea și muta unde ai tu nevoie să fie.

Cristina: Interesant că ai scos la suprafață toate aceste laturi întunecate prin personajele tale.

Radu: Mda. Asta încerc să explorez cât mai mult. Adică procesul trebuie să fie terapeutic și pentru mine. Și eu încerc să mă cunosc prin chestia asta. Că uneori exprim anumite lucruri, sau anumite scene, anumite replici, și nu-mi vine să cred că sunt lucruri care se află în interiorul meu, sau care-mi provoacă stări. Anumite elemente negative de acolo care-mi provoacă stări care pentru mine cumva sunt pozitive. Deci e foarte ciudat. Este un proces de înțelegere de sine. Dincolo de orice. Și împrumut și din personalitățile celorlalți. Adică, dacă aud o replică bună la cineva, o s-o bag într-o carte. O notez și deja i-am pus eticheta de: E OK. Se potrivește acolo!

În Liceul 13 sunt destul de multe replici pe care le-am auzit la cei din jurul meu, inclusiv în perioada liceului.

Cristina: Deci folosești orice simți că se potrivește acolo.

Radu: Tot ce pot de la mine și de la ceilalți.

Cristina: Ai spus la un moment dat că, pe tine personal poveștile te-au educat mai mult decât alte lucruri care erau menite să … te, cele care aveau scopul ăsta de educație. Și că ai învățat mai multe despre viață din animé-uri și manga decât orice altceva. Mă gândeam că aș fi vrut să povestim un pic, cum ai ajuns tu să descoperi partea asta, și cum au ajuns să-ți placă și ce ți-ai luat de acolo.

Radu: Cu siguranță m-au educat mai mult decât sistemul formal de educație. Cum am ajuns exact nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte dacă erau populare când eram eu adolescent, dacă am intrat pe un forum și erau acolo mai multe persoane care vorbeau despre asta. Nu mai țin minte. Doar că m-au prins instant. Adică de la primul, primele episoade în care am văzut… Cred că am început cu Naruto, așa se numea animé-ul. De la primele episoade pe care le-am văzut și am fost suficient de matur să înțeleg cam ce se întâmplă acolo, m-a prins și am rămas cu serialul respectiv, care oricum e foarte lung. Adică are în total, mă rog, e împărțit în două serii, dar să zicem că are undeva la 600 de episoade. Care apăreau săptămânal.

Deci practic eu m-am uitat la un serial de la începutul liceului până am terminat facultatea. Și, săptămână de săptămână, cumva, am fost prezent pentru a vedea ce și cum se întâmplă. Am rămas fascinat de modul în care au fost construite personajele, cum arată interacțiunile dintre ele, și cam cum arată lecțiile pe care le învață personajele.

Mi s-a părut fascinant cât de utile și aplicabile puteau să fie, inclusiv pentru viața de zi cu zi. Și cum puteam să mă regăsesc și să-mi rezolv anumite dileme, sau probleme, aș putea să le spun chiar filozofice, din interacțiunile pe care le aveau personajele într-un serial animat. Am simțit cum am reușit inclusiv să-mi vindec una dintre cele mai mari frici. Pe care nici măcar nu știam că o am.

La momentul ăla eu eram un băiat foarte agitat, care cauta tot felul de lucruri. Adică, voiam să fac multe lucruri. Voiam să fac multe. Tot ce se putea. Să dorm cât mai puțin și dacă se poate și sport. Să facem cât mai mult sport. Să ajungem să avem o oarecare performanță și pe zona aia. Să încercăm pe cât posibil să avem și blog, să încercăm să avem și note decente, să încercăm să ne gândim cum construim un business. Multe lucruri. Nu știam de ce fac asta. Și la un moment dat, în serialul respectiv, este un personaj care cumva este pus față în față cu propria inutilitate.

Mi-e greu să explic tot contextul, dar cam despre asta e vorba. E pus față un față cu propria inutilitate, și lecția este că una dintre cele mai mari dureri în viață este să nu însemni nimic pentru nimeni.

Ăla a fost momentul în care am zis: „Și mie mi-e frică de chestia asta!”. Și am putut prin acel moment, prin acea scenă din acel animé, să înțeleg unul din motivele pentru care eu fac ceea ce fac. Pentru că eu vreau să însemn ceva pentru ceilalți. Eu vreau să fiu cineva, am această dorință.

Și lucrul ăla de a nu însemna nimic pentru nimeni mă sperie fantastic. A fost amuzant să mă văd pe mine pentru prima dată – eu fiind un bărbat care pe atunci credea că are canalul lacrimal uscat și că pe acolo nu o să treacă niciodată vreo lacrimă sau o formă de sensibilitate – să mă văd pentru prima dată plângând în fața unui ecran. Uitându-mă la o chestie animată și să nici nu-mi pară rău de chestia asta. Să zâmbesc și să zic: „Ce fain e sentimentul și cât de frumos au construit oamenii chestia asta.”

Ăla a fost doar unul din momentele în care mi-am zis: „Vreau să creez ceva de genul asta!” Vreau să ajung să spun povești care să-i ajute pe ceilalți să se înțeleagă mai bine, să înțeleagă viață, să preia anumite lecții care poate sunt potrivite, pentru că de multe ori instrumentele astea de gândire, nouă ne sunt foarte necesare.

Cred că avem tendința să luăm în brațe cumva poveștile care ne explică cel mai bine viața. E o credință de-a mea. Și mă gândesc la cum ai putea să introduci în moduri subtile niște instrumente de gândire în povești. Care cumva să devină mai departe modele de înţelegere a unor lucruri, modele de acțiune spre anumite obiective. Cred că potențialul e infinit în zona asta. Și o poveste care să te educe contează foarte mult.

Eu multe din lecțiile și principiile pe care le am acum în viață, nu le-am extras neapărat de acolo, dar le-am văzut acolo, am interacționat cu ele acolo, și după asta am început să mi le clarific, începând să citesc cărți de filozofie și să aflu un pic mai multe despre personajele din care au fost… din personalitatea pe care o aveau personajele, și de unde au fost mai exact inspirate. Cam care era ideologia de unde s-au inspirat, ce credeau ele … Aaah, toate lucrurile astea cumva au fost un start pentru a înțelege mai mult din anumite concepte.

Cristina: Sunt de acord cu tine la partea pe care ai spus-o cu poveștile care ne ajută să înțelegem lumea în care trăim, dar și să ne înțelegem noi mai bine și de ce facem anumite lucruri. Și simt că pot face asta mult mai ușor decât lucrurile țintite să facă asta. În special non-ficțiunea. Mi se pare că atinge mult mai greu, ajunge mult mai greu la oameni decât ficțiunea. Tocmai pentru că nu este căutată intenționat. Și este mult mai ușor pentru oameni să o primească și să o înțeleagă decât non-ficțiunea.

Radu: Am un lucru legat de treaba asta. Eu am citit destul de mult non-fictional… bine, acum cred că am mai echilibrat lucrurile, dar până să fiu scriitor am citit în mare parte cărți non-ficţiune. Și n-am nicio problemă. Cărțile non-ficţionale sunt foarte bune, doar că sunt specifice pentru un anume obiectiv. Ele pot să-ți explice procese, în mare parte. Inclusiv când vine vorba de oameni.

Beletristica – și ficțiunea – are capacitatea de a te ajuta să-ți explice cine vrei să fii. Să-ți ofere o modalitate de a fi. Să-ți ofere poate mai multe modalități de a fi. Pentru că aici e dezbatarea, de fapt. O carte non-ficțiune devine bună în momentul în care este cât mai documentată și se bazează cât mai mult pe știință, aș spune. Pentru că este elementul obiectiv care ne oferă valoare în lumea obiectivă a proceselor.

Doar că nu există o știință care să-ți spună cine anume să fii tu în viața asta. Nu prea poți găsi elemente concrete pe care să le afli cu cine ar fi bine să fii în viața asta. Modul pe care l-am găsit eu este interacțiunea cu personalități diferite, care sunt exprimate în anumite moduri.

Bineînțeles, asta poți face și în viața reală. Cunoscând foarte mulți oameni, te poți inspira și poți decide cine vrei să fii. În momentul în care ai mai mulți oameni pe lângă tine, poți să modelezi din personalitățile lor. Însă poveștile ne permit, sau le permit autorilor, să introducă multe personalități extraordinare. Oameni care cumva sunt inspiraţionali. Și oamenii de lângă noi sunt inspiraţionali.

Deci, nu vreau să fiu înțeles greșit. Și dacă te uiți cum trebuie la ei, poți să găsești multe lucruri la oamenii de lângă tine. Doar că e foarte greu să vezi atributele personalității unui om într-un război. Pentru că … bine, acum, din păcate există un război relativ aproape de noi. Dar, greu de văzut atributele umane în contextul de, să zic, modul în care s-a spart luna în bucăți. Luna s-a spart în bucăți, vine către Pământ. Hai să vedem cum reacționează umanitatea. Și cine anume devine luptător, cine anume cade în depresie, cine anume renunţă la luptă, cine devine cel care încurcă lucrurile. E greu de văzut lucrurile astea într-un context real. Și cred că ar costa foarte mult, te-ar costa foarte mult.

Foarte multe probleme și foarte multe traume ca să afli lucrurile astea. De asta cumva ficțiunea devine o simulare în care tu poți intra, poți deveni martorul unor elemente și te poți inspira în raport cu cine vrei să fii. Este știința care te ajută să modeleze, să-ți modelezi identitatea, sau identitățile, depinde, că asta-i o discuție.

Cristina: Aha. Caracterul – caracterele (râde). Mda. Foarte mișto spus! Nu mai țin minte de unde am pornit, că m-ai prins în asta, în poveste. Dar cred că eram pe undeva pe la prima carte. Pe la Șapte Porți.

Radu: Da, de acolo am pornit.

Cristina: De acolo am pornit. Şi vorbeam despre structura și editare și skill-urile învățate. Mi s-a părut interesant ce ai spus legat de depresia de după ce ai publicat cartea, pentru că e o chestie pe care am observat-o și eu lucrând cu artiști foarte mult timp. Același lucru se întâmpla și la ei, în momentul când lansau un album. Și atunci erau OK, now what? Și acuma eu ce fac?

Radu: Explicația pentru asta încă nu am găsit-o, dar am o presupunere. Cred că ai o oarecare proiecție despre cine o să fii în momentul în care o să ai cartea. Și în momentul în care trăiești publicarea cărții, observi că nu prea seamănă cu ce ai proiectat tu. N-aș spune că te visezi mai celebru sau… mai ceva … neapărat. Că n-am, n-am găsit un motiv pentru care există sentimentul ăla. Eu nu mă … nu aveam așteptări. Adică, cred că chiar am fost mai citit decât mă așteptăm. Deci aveam așteptări mai joase de atât. În schimb, pare că trebuie să-ți iei o periodă să te acomodezi cu cine ești. Ca cel care a publicat deja. Ești foarte obișnuit cu cel care încearcă să facă lucrul respectiv, și brusc ai făcut tranziția la cel care deja a publicat. Și ce faci acum? Mai publici într-o carte, nu mai publici? Până la urmă îți place chestia asta, de fapt? Până la urmă o faci pentru că chiar vrei tu?

Apar foarte multe întrebări. Și tre’ să treci de procesul asta, să-l accepți că fiind, adică eu mi-am, deja știu, vreo trei zile după ce se publică o carte trebuie să, să stau cu mine, să mă gândesc la niște lucruri. Dar nu-l văd că pe un, că pe ceva toxic, mi se pare chiar un element, aș spune util. Adică am învățat de-a lungul timpului să accept confuzia. În momentul în care confuzia vine, nu mă sperii, ci pur și simplu îmi dau seama că am nevoie de un răspuns. Și stau în confuzie până găsesc un răspuns. Gândesc activ confuzia. Fac tot posibilul să obțin răspunsul.

Cristina: E o parte naturală a procesului și precede anumite răspunsuri la întrebările acelea pe care ți le pui.

Radu: Cam așa, da.

Cristina: În momentul când ai publicat Șapte Porți, imediat ai venit și cu structura la a doua carte. Mă rog, cel puțin în capul meu acum apare că a fost imediat. Că țin minte că a fost o perioadă destul de scurtă între momentul publicării și momentul când deja ai venit și ne-ai prezentat Liceul 13 și aveai deja toată structura, cu scene, cu poze, cu nume, cu absolut tot ce se întâmpla, și, voiam să te întreb, adică voiam să trecem și la partea asta, la a doua carte. La cea mai recentă carte publicată, Liceul 13. Să te întreb cum s-a născut ideea.

Radu: Ideea s-a născut în momentul în care eram la cafea și mă gândeam la ce carte urmează să scriu. Ce fac acum? Trecuse depresia asta post-carte, după publicarea primei cărți, și mă gândeam ce urmează să fac acum. Mă gândeam ce gen mi se potrivește mai bine, cât de bine mi-am făcut treaba cu prima carte. Și am început să mă gândesc la care a fost cel mai consumat tip de conținut pe care eu l-am consumat în viața asta.

Atunci mi-am dat seama că în adolescență m-am uitat mult la filme horror. Și chiar îmi era dor să văd un horror așa cum îmi doresc eu. Pentru că îmi aduceam aminte, cred că pe la vârstă de 10-11 ani am văzut primul horror la TV. Cred că a fost Știu ce ai făcut astă vară. Și a fost pentru prima dată când am trăit în mod autentic emoțiile alea de … te urmărește un tip cu un cârlig de peşte, care vrea să te ucidă.

Adică a fost o senzație foarte ciudată, și mi-aduc aminte și acum stările pe care le trăiam în momentul în care vedeam personajele că sunt fugărite, alergate de individul misterios care vrea să se răzbune, pentru că acei adolescenți erau vinovați de fapta comisă. Mi s-au părut niște emoții interesante, am continuat să mă uit la horror și cred că am renunțat pe la vârsta de 20 de ani, așa. Cumva, n-a mai fost o prioritate, n-am mai simțit aceeași plăcere.

Și atunci, când stăteam la cafea, mi-am adus aminte brusc că eu am consumat cel mai mult genul horror, Ce-ar fi să scriu un horror? Doar că, dincolo de genul ales, îmi și doream să scriu o carte care merită scrisă, și încă îmi doresc asta. Îmi pun întrebarea: „OK, ce anume merită scris?” Și am nevoie de o carte cu mesaj, am nevoie să înțeleg destul de bine tema pe care scriu și să pot s-o transpun cât se poate. Și mă întrebăm, OK, vorbim de o carte horror. Vreau să fie, știam de atunci că vreau să fie pe zona de Young Adults, deci trebuia să fie cu … poate elevi. Și am zis: „Hmmm, ce ar fi să fie vorba despre un liceu?” Și, primul, primul gând pe care l-am avut atunci, legat de ce merită prezentat într-un liceu a fost un fenomen despre care nu știu exact cât se vorbește. Am văzut că a devenit un pic mai popular, în ultimul timp. Dar cel puțin cât am fost eu în liceu, nici măcar nu se știa conceptul asta. Adică, nu știam că există conceptul de bullying.

A fost primul lucru care mi-a venit în minte și am zis: „OK, am de gând să scriu un horror care să exploateze tema bullying-ului.” A fost tot un proces de gândire activă, probabil. Nu cred că a fost neapărat o inspirație. M-am gândit ce mi s-ar potrivi, ce aș vrea să explorez, și care este o temă care merită abordată.

Cristina: Cum definești tu acest merită scris, merită abordat?

Radu: Cred că trebuie să aibă o temă de importantă socială pentru noi. Cel puțin e unul dintre elementele de importanţă pe care le văd eu. Adică sunt anumite lucruri pe care cel puțin eu le consider relevante și cred că ar trebui să vorbim un pic mai des despre ele. Bullying-ul mi s-a părut un candidat bun pe lista asta.

Cristina: Experiența ta din liceu cu bullying-ul cum a fost?

Radu: Aș spune că nu a fost foarte … adică nu a avut ceva special. Am fost de ambele părți ale fenomenului. Adică am fost și bullied, am fost și în poziția de bully. Dar n-a fost foarte dife … n-aș spune că sunt un caz special, pentru că pe atunci eu o înțelegeam că fiind o normalitate. Adică interacțiunile astea pe un fond agresiv, n-aș spune că erau extrem de agresive, adică nu erau ieșite neapărat dintr-un oarecare normal pe care le percepeam atunci. Dar eu nu credeam că interacțiunea socială poate să fie fără agresivitate. Adică fără niște glume proaste, sau fără să jignești măcar un pic pe celălalt, sau fără să ai niște încercări în zona asta. Eu credeam că așa sunt interacțiunile sociale. Nu credeam că există interacțiuni sociale care să fie bazate pe altceva, în afară de un fond din ăsta agresiv. Măcar pasiv-agresiv, măcar acolo să existe un mic ac pe care-l înfigi în … îl trimiți către celălalt. Că-l primește, că se ferește de el, asta-i altă discuție. Dar măcar să trimiți un mic ac către el.

Cristina: Era un model învățat, nu știai că se poate și diferit.

Radu: Da, nu, nu știam. Bineînțeles că, inițial, am avut norocul să am o familie în care nu am avut parte de agresivitate. Adică n-am văzut prea multă agresivitate. Sau, mă rog, dincolo de o oarecare normalitate, de niște emoții pe care le ai în momente mai grele și mai ridici vocea un pic, sau … Da’ oricum ceva foarte light. N-am avut modele pe care să le văd. Modelele pe care… de agresivitate pe care le-am văzut au fost la școală. A fost cumva… școala a fost poarta și deschiderea către toată treaba asta, și, eu fiind un copil care voia să învețe destul de repede să se adapteze, am zis OK, deci așa merg lucrurile. Adică nu am stat să-mi pun prea multe întrebări pe atunci.

Am început să-mi pun întrebări în clasele un pic mai mari, în care au fost atinse niște limite, nu în raport cu mine, în raport cu alți colegi. Mă rog, în viziunea mea, că nu prea, nu cred că existau profesori prea implicați, sau cumva. Oricum toată lumea încerca să… elevii țineau asta pentru ei. Oricine ar fi încercat să aducă în ecuație vreun profesor sau vreun părinte era considerat un pârâcios, un trădător, un orice altceva care merită exclus din tribul elevilor. Dar, eu, pentru mine … pentru mine era un pic prea mult, adică începusem să-mi dau seama că se ating niște limite – și de ce, până la urmă? Începusem să-mi pun întrebarea de ce să fii agresiv cu cineva? Adică de ce să simți tendința asta? Că eu nu prea simțeam.

Cumva chiar mă prefăceam în momentul în care trebuia să fac glume proaste și să încerc să fiu agresiv cu cineva. Că nu prea aveam tendința asta de a fi atât de agresiv. N-o simțeam atât de mult. Eram OK să nu fiu agresiv cu cineva. Eram relativ OK să fiu tolerant din anumite puncte de vedere. Că a făcut un coleg nu știu ce chestie. Și toată clasa râdea. Parcă nu îmi mai venea să râd atât de mult.

Adică da, a făcut o greșeală. Dar, cred că și eu am făcut aceeași greșeală. Parcă nu îmi mai vine să râd atât de mult, să arăt cu degetul. Nu mai simțeam chestia asta. Și am început să pun întrebări. De ce-și pun? De ce fac ceilalți asta? De ce ar trebui să o fac eu? De ce funcționează oamenii în felul asta? Deci am început să-mi pun întrebări în momentul ăla.

Mă rog, n-am răspuns la ele pentru că m-am luat cu alte lucruri la vârsta respectivă. Dar, cumva, dorința asta de exploatare a acestor întrebări a venit când mi-a venit ideea de Liceul 13.

Și-am zis: „Hai să răspund la întrebările astea! Hai să vedem de ce suntem agresivi unii cu ceilalți, mai ales în perioada aia a adolescenței?”

Cristina: Este o frustrare personală și pentru mine cel puțin. Are Taleb o vorbă, că „If you see fraud and don’t shout fraud, you are fraud”. Și de fiecare dată când asist la astfel de lucruri care în percepția mea nu sunt OK, eu nu mă simt OK cu mine și mă frustrează maxim. Și atunci mi se pare că… OK, în toată ecuația asta, de agresor și victimă, există și cei care pur și simplu asistă și permit să se întâmple astfel de lucruri. Și totul dintr-o dorința din asta de belonging. De hai să nu fiu exclus din grup, hai să nu spun nimic, hai să. Spune-mi cum ai exploatat tema mai departe, ce documentare ai făcut?

Radu: Am încercat să abordez subiectul pe cât de larg am putut. Adică să am cunoaștere despre fenomen înainte să decid exact cum anume o să fie reprezentată tema în carte. Cum sau care o să fie lecțiile pe care le învață personajele. Și am început cu … adică cât de sus am putut, la recomandarea ta, cu Robert Sapolsky și cu cartea Behave.

Cristina: Sper că nu m-ai înjurat prea tare!

Radu: Nuu, absolut deloc. Eu am o pasiune pentru Cognitive Science în general … pentru Științele Cognitive. Deci, absolut deloc. A fost o carte pe gustul meu. E o carte pe care, spre rușinea mea, nu pot să zic că am integrat-o. E…

Cristina: E foarte mult, da …

Radu: E mult prea mare. Deci sper eu că o să am ocazia să studiez un pic mai detaliat toate elementele astea. E mult de integrat. Dar am făcut tot posibilul să-mi extrag o serie de răspunsuri.

Într-adevăr, o serie de lucruri nu le-am folosit pentru Liceul 13, dar mi-am clarificat eu niște lucuri pentru mine. Dar, acest, …. adică, cred că cea mai importantă idee pe care am luat-o din cartea Behave este acest cerc al agresivității. Că, agresivitatea nu are cum să… Adică noi căutăm un răspuns pentru ea. Și, întrebarea e: „OK, de ce e o persoană agresivă?”

O persoană nu are cum să fie agresivă dacă nu face deja parte dintr-un cerc al agresivității. În ce sens? În sensul în care este expus într-un context în care a văzut cum arată acest comportament de agresivitate. Nu a fost neapărat agresat. Dar, dacă vorbim de un copil, dacă vine și are un comportament agresiv la școală, a văzut acel comportament undeva. Deci cumva încearcă să aibă o replică a unui comportament pe care l-a văzut funcțional și a văzut că aduce un oarecare rezultat.

Înseamnă că a fost expus, mai mult sau mai puțin, la agresivitate. A doua parte a cercului de agresivitate este cea pe care o demonstrează Robert Sapolsky, și știu că e făcut experimentul pe șobolani, și pe urmă e făcut pe mai multe mamifere, în mai multe contexte… Dar, teoretic, dacă un șobolan este agresat de un șobolan mai mare, în imediatele momente în care e liber va căuta să agreseze un șobolan mai mic. Și asta nu e doar la șobolani, e la mai multe specii, inclusiv la noi.

Pentru că se pare că expunerea noastră la agresiune, adică dacă suntem în poziția de victimă, sistemul nostru de stress și hormonii noștri încearcă să se elibereze imediat după ce s-a terminat episodul de agresiune, tot prin agresiune.

E o întreagă discuție de ce, de cum funcționează fenomenul ăsta. Nu cred că aș putea să-l susțin complet, să-l explic complet. Dar cumva agresivitatea, adică în cercul agresivității, ea devine o eliberare.

Și poate, ca să fac ideea foarte clară. Deci, în cercul agresivității, există două părți componente. Agresivitatea devine o strategie foarte bună pentru anumite rezultate. Deci asta e unul din motivele pentru care copiii pot să o aibă. Sau, devine o soluție foarte bună de eliberare în urma agresivității.

Cam asta e. Cam astea sunt cele două opțiuni pe care le are în general un copil. Comportamentul ăsta creează un cerc al agresivității. Din care nu prea putem ieși. Pentru că este destul de complex. E, e mult prea complex pentru a putea să punem, în primul rând degetul pe … aaa, originea fenomenului …

Și în al doilea rând, să știm exact care e soluția. Că nu știm exact ce ar trebui să tratăm. Dincolo, că de-asta, d-asta am ales … aamm, cartea să fie că, să avem adică să fie, cartea exprimată în felul asta, pentru că este, din punctul meu de vedere, e o conștientizare suplimentară a fenomenului. Nu știm exact originile complete, nu știm exact soluția completă, dar ce știm, este că o aducere în atenție a fenomenului, ar putea să ne dea o șansă suplimentară nouă să ne punem întrebarea: „Da’ de ce fac asta?”

Cristina: Măcar să conștientizăm că nu este ceva normal, cum….

Radu: …. exact …

Cristina: …avem impresia atunci când suntem în adolescență.

Radu: Cercul agresivității în sine are valoarea asta, de a te, de a fi cumva hipnotic, în sensul în care îți arată cum funcționează dinamica socială. Și ești foarte tentat să intri acolo.

Pentru că: unu la mâna: vezi această abordare că fiind o strategie bună. Deci, te gândești: „Aș putea să mă folosesc de chestia asta în anumite momente”. Sau, dacă ai fost deja agresat, biologic simți nevoia să agresezi la rândul tău. Asta e complicat.

Cristina: Da, da. E o energie pe care ai nevoie să o dai mai departe cumva. Sau, mă rog, să o eliberezi. Nici nu-mi dau seama.

Radu: Da, să o eliberezi, și bineînțeles la o vârstă în care nu ai cum să conștientizezi un astfel de fenomen. Adică …

Cristina: Mda. Da. Și la o vârstă la care partea asta, neocortexul practic, cea mai recentă parte a creierului nostru, încă nu s-a format. Și este fix partea care controlează impulsurile. Și controlează gândirea asta mai logică și mai abstractă, și asta se formează, de-abia… nu știu, după 25 de ani, ceva de genul asta.

Radu: Da. Exact. Șansele de inhibare sunt minime la vârstă respectivă. Nici ca adult eu nu cred că putem să ne inhibăm atât de bine acest fenomen. Sau probabil dacă o facem foarte bine primim un ulcer.

Radu: …cum a zis …

Cristina: …tot Sapolsky cu zebrele lui.

Radu: Mda. Că dacă stăm prea mult sub influența hormonilor și sistemului de stress care este activ, cel mai probabil o să plătim un preț cu propriul corp pentru chestia asta. Deci biologia ne împinge la exprimare și eliberare. Și ca să poți să înțelegi tot sistemul și să înțelegi cum poți să ai o exprimare și o eliberare care să nu rănească altă ființă umană, sau să nu rănească un apropiat de-al tău, deja necesită un pic de educație în zona asta, deja necesită un pic de efort. Adică să poți să duci alegerea respectivă într-un oarecare sport, sau ceva care chiar să te facă mai bun și să nu rănească pe nimeni. Necesită niște lucruri. Trebuie să te educi un pic ca să poți să faci lucrurile astea. Nici ca adult nu prea cred că există soluții.

Plus că la nivel de copii… bullying-ul de multe ori, și asta e o idee pe care voiam să o zic mai devreme, bullying-ul de multe ori nu e neapărat un fenomen one-on-one. E un fenomen one-to-many.

Adică un grup agresează, printr-un oarecare lider, o victimă. Asta face și mai dificil, din poziția de copil, să poți să te lupți cu un întreg grup, până la urmă. Pentru că șansele sunt… aproape că sunt… e imposibil să te lupți. Dincolo de faptul că nu ai neocortexul suficient de dezvoltat că să înțelegi fenomenul, întrebarea se pune și dacă l-ai avea, care sunt șansele, să spunem, unui adult, împotriva unui grup care este deja pornit, cu o intenție agresivă către el. Minime, sau spre zero.

Grupul se formează fix din teoria asta. Pentru că de multe ori… Ok, asta e cumva o bănuiala, nu știu dacă Sapolsky are teorii în zona asta, dar dacă eu sunt în grupul în care agresează, și las doar liderul grupului să agreseze, adică nu particip activ la agresiune, cumva prin poziția pe care o am în grupul respectiv, că parte a grupului agresiv, pot să consum și eu un pic din energia asta agresivă.

Cristina: Da, fiindcă permit asta.

Radu: Exact. Cumva, mă simt parte a unui proces și simt că exprim și eu în sfârșit ceva. Cred că așa funcționează.

Cristina: Ascultându-te, mi-am amintit de un studiu care arată, cred că tot de la Sapolsky îl știu, făcut la o școală din Noua Zeelandă, și spunea că a scăzut nivelul de bullying în momentul în care le-au permis elevilor să fie un pic mai „oamenii junglei” cu locul de joacă. Adică să se urce pe toate chestiilea alea, să le vandalizeze un pic, să aibă un spațiu unde să-și verse, totuși, energia asta fizică. Și ce se întâmplă de multe ori, ca adulți, este că noi încercăm să rezolvăm agresivitatea asta doar prin vorbit, doar prin, mă rog, inclusiv terapie… și uneori este nevoie și de un vehicul fizic să o exprimăm.

Și… mă rog, există niște cărți foarte interesante pe partea asta de traumă și de cum corpul resimte această traumă și ce putem face ca să nu o înmagazinăm practic și să nu iasă la suprafață altfel. Îmi vine acuma în minte The Body Keeps the Score și When the Body says No, pe lângă cea a lui Sapolsky cu zebrele și ulcerul. Sper să nu mă înjure foarte tare lumea că nu sunt niște cărți neapărat ușoare. Și am mai primit niște d-astea de: „Băi Cristina, am comandat cartea aia de care vorbești tu și am returnat-o după cinci pagini”… (râde)

Mda. Dar, pentru cine vrea totuși să exploreze partea asta de stress și de traume și relația cu corpul, practic cum se manifestă astea în corp, scrieți-mi, că am recomandări. Vă dau titluri.

Radu: Eu sunt total de acord cu tot ce spune Sapolsky acolo. Pentru că energia activată de sistemul de stress, energia chimică, trebuie consumată cumva. Și probabil trebuie consumată prin movement, prin mișcare. Exprimarea verbală, probabil că are un oarecare potențial de consum, dar nu cred că se procesează hormonii fără…

Cristina: Mda, are niște limite.

Radu: Da, exact. Nu se procesează hormonii respectivi așa cum ar trebui să se proceseze. Mă gândesc că sistemul de stress deja activează, inclusiv respirația, presiunea sângelui și tot felul de parametri ai corpului. Trebuie să-i procesezi cu corpul. A gan… a vorbi, probabil că, nu știu, controlezi un pic respirația și poate manifești o emoție, dar nu cred că e suficient.

Cristina: Revenind la carte, am apucat-o un pic pe zona asta. Ți-ar plăcea să vezi niște schimbări în zona asta de adolescenți și bullying în România?

Radu: Absolut. E … întrebarea se leagă dacă mi-ar plăcea să văd schimbări în urma cărții?

Cristina: În urma cărții, da. Scuze că n-am menționat.

Radu: Eu îndrăznesc să sper ca în urma cărții ar putea să existe niște schimbări. Pot să spun că nu mi-am făcut așteptări atât de mari până acolo. Să rezolvi – nu neapărat că nu am încredere în carte – ci pur și simplu pentru că un fenomen atât de complex are nevoie de un pic mai mult efort, pentru a fi rezolvat, dar aș spune că Liceul 13 e un bun început. E un bun început, inclusiv pentru, poate anumiți părinți. Pentru că, de multe ori… Eu sincer nu înțeleg exact de ce există diferența asta atât de mare între adult și copil. Pentru că, bine, poate eu sunt… la vârsta de 27 de ani, poate sunt, foarte proaspăt venit din perioada aia adolescentină, și perioada aia a liceului, că au trecut doar… nici măcar 10 ani nu au trecut de atunci. Dar eu pot să-mi aduc foarte clar aminte, cam care erau problemele mele, și cum gândeam, și cine eram atunci. Mi-aduc aminte destul de clar limita aia pe care o aveam.

Și dacă aș interacționa acum cu un elev de liceu, aș cam înțelege exact cam ce se întâmplă cu el, și aș fi tolerant în raport cu tot ce trăiește acolo. Adică aș fi tolerant cu toate confuziile pe care le are. Cu emoțiile, poate extreme pe care le simte, cu tendința lui de a fi îndepărtat de familie. Adică aș putea să percep toate aceste trăiri.

Aaah… De-asta m-ar bucura în primul rând ca și părinții să interacționeze un pic cu lumea asta. Și să fie un pic mai toleranți față de lucrurile prin care ar putea să treacă un elev care, care parcurge perioada liceului. Nu știu exact, e foarte posibil că Liceul 13 să fie interpretat ca – de persoane care au vârsta 15+ – să fie interpretat că o componentă de entertainment.

Cristina: Atât.

Radu: Daaa. Deși, am făcut tot posibilul că personajele să, .. să aibă schimbări și transformări foarte clare, cu concluzii destul de clare, care au potențialul de a livra anumite lecții. Exact cum vorbeam de lecțiile cu care am interacționat eu, din serialele pe care le-am văzut. Dar e posibil să fie doar o componentă de entertainment. Eu sper ca măcar acele lecții să rămână cu ei, lecții pe care cumva am vrut să le dau mai departe, prin intermediul personajelor.

Bineînțeles, o să apară întrebarea: „Da’ cine ești tu, să dai lecții altora?” Nu sunt cineva care să dea neapărat lecții altora. Doar am venit cu niște concluzii și niște argumente. M-aș bucura foarte tare să fiu contrazis cu argumente mai bune.

Deci, sunt o persoană care a început o dezbatere, mai mult sau mai puțin. Și nimic altceva.

Da, îmi doresc să văd o schimbare. Sper ca, măcar, nu știu, un strop, acolo, să vină și din, din zona cărții Liceul 13. E clar că bullying-ul că fenomen nu ne ajută deloc. Am văzut niște încercări de argumentare a fenomenului bullying, de niște persoane care sunt destul de populare în social media în momentul de față, și erau niște argumente la modul: „E natural, e sănătos să te mai bați din când în curtea școlii, aaah … O să ajungem toți niște slabi dacă nu mai trecem prin lucruri de genul asta.”

Mi-e greu să exprim ceea ce simt exact, dar … nu știu exact cum să o spun, dar aș putea să spun că mi se par niște argumente extrem de sărace în substanță. În sensul în care e clar că noi ca să fim rezilienti avem nevoie de niște factori stresori. Doar că factorii aia stresori trebuie să fie mult mai controlați, și să nu aibă posibilitatea să ne creeze probleme din anumite puncte de vedere. Adică o persoană care a fost bullied în școală e posibil să aibă probleme ca viitor adult. Să aibă probleme de a putea fi o persoană funcțională în societate. Mă rog, orice ar însemna asta.

Cristina: Da, studiile exact asta arată până la urmă.

Radu: Și atunci nu putem să… Există o mulțime de modalități în care noi ne putem educa să ne aducem aproape de noi oricât de mulți factori stresori vrem noi. Adică, sportul cred că e unul dintre cele mai la îndemână lucruri. E un teritoriu pe care poți să-l explorezi la infinit. Și te poți bate cu limitele tale. Și poți să ai toate aceste, tot acest stres, să-i spunem. Stres bun, care să te facă mai rezilient. Și la final ești transformat într-un om mai bun, care are chiar niște rezultate extraordinare.

De ce ar fi nevoie să agresezi pe altcineva în curtea școlii și să riști să provoci tot felul de accidente, sau tot felul de dureri și suferințe, care nici măcar nu cred că, ajută prea mult la reziliență, dar cu siguranță ajută la, elemente suplimentare de, să zic așa, de blocaje la nivel de viață.

Cristina: Din ce am mai observat până acum, cei care spun astfel de lucruri sunt cei care au fost în ambele poziții: și de bullied și de bullies. Și cei care au fost doar victima sau doar agresor recunosc: „Ba, da este ceva greșit!” Și nu prea… adică nu sunt atât de vehemenți cu: „Aaa, nuuu, ceee, e ceva normal!” Mda, nu știu.

Radu: Sunt de acord că e un fenomen natural. Doar că sunt o mulțime de fenomene naturale, de care noi tot am încercat să ne descotorosim, și tot încercăm. Adică și să-ți pice dinţii, este suficient de natural. Dar, totuși am dezvoltat o industrie prin care luptăm cu toată treaba asta, încercând să avem dinți până în momente foarte înaintate ale vieții. Naturalețea nu știu dacă scuză neapărat.

Radu: Ba, asta e de fapt problema. Că noi nu avem suficientă dezbatere în… publică, încât să ne întâlnim unii cu ceilalți și să ne gândim la niște lucruri. Și să ne întrebăm: „Ba ce vrem să vrem de la societate? Vrem să avem, să introducem un astfel de fenomen, sau să lăsăm un astfel de fenomen care e natural, să creeze potențiale probleme pentru copiii noștri?

Cristina: Viitorii adulți…

Radu: Da, pentru viitorii adulți ai societății…

Cristina: Următoarea generație…

Radu: Adică vrem asta? Ni se pare util că modul în care să-i lăsăm pe copii să ducă lupte de putere, date de tot felul de impulsuri biologice sau de poate o educație care n-a fost cea mai fericită? Să-i lăsăm să ducă lupte de putere? Ăsta-i modul în care vrem să funcționeze societatea?

Aș spune că nu. Adică aș spune că dacă ne-am întâlni și ne-am pune problema în felul asta, nu cred că ar fi cineva care să zică: „Mie mi se pare natural, hai s-o lăsăm așa!” Mi-e greu să cred. Mi se pare că e doar unghiul greșit din care pleacă discuția.

Cristina: Mda, și știu că au fost în ultima perioadă, au început să apară tot felul de campanii împotriva bullying-ului. Nu știu cât de mult impact au. Adică, pare să fie o problemă la nivel de sistem și să fie nevoie de o intervenție mult mai mare decât „Hai să facem niște conferințe pe tema asta, sau niște campanii cu influenceri pe social media care să vorbească.” Dar, probabil, la fel ca la multe altele, toată lumea spune: „Lasă că avem altele pe cap de care să ne ocupăm și asta nu e atât de important”.

Radu: Nu știu exact cum să măsori importanţa bullying-ului, în raport cu alte probleme, dar aș spune că, relațiile pe care le avem în timpul liceului, relațiile pe care le dezvolți cu colegii de clasă și cu profesorii, sunt foarte importante. Ele sunt cele care-ți formează cu adevărat personalitatea. Vorbeam de povești mai devreme și de modul în care m-au educat. Mare parte din informația pe care o primești în școală, n-aș spune că îți este foarte utilă. Din multiple motive. N-aș spune că e complet inutilă, dar gradul ei de utilitate cu siguranță poate să intre într-o dezbatere.

Dar relațiile pe care le ai față de profesori și relațiile pe care le ai cu colegii de clasă cu siguranță sunt relevante pentru cine urmează tu să fii. De-asta ar trebui să ai un mediu cât se poate de sigur. Uneori am impresia că încercăm să creăm un mediu foarte sigur pentru adulți. De exemplu, la locul de muncă. La locul de muncă suntem foarte… e o cultură foarte safe, să spun așa, o cultură în care deja suntem destul de toleranți, încercăm să ne adaptăm, să fim foarte flexibili, să fie o cultură a diversității, în care absolut orice formă de exprimare este binevenită. Și este super tare că se întâmplă asta. Doar că, din punctul meu de vedere este prea târziu acolo.

Radu: Pentru că deja oamenii oricum nu prea mai exprimă, oamenii sunt foarte atenți. Oamenii parcă respectă anumite reguli, doar ca să nu aibă anumite consecințe. Dar, nu este cu adevărat un cadru al colaborării. De fapt, cred că despre asta este vorba. Ar trebui să cultivăm un pic mai mult cadrul colaborării când … într-o vârstă mai fragedă. Pentru că asta poate să ofere pozitivitatea și resursele pentru viitorii adulți, ca să contribuie la societate.

Cristina: Mda. Da, da, da.

Radu: Din punctul meu de vedere.

Cristina: Diferă foarte mult față de cum funcționează viață în mod real. Ce ne învață la școală și întreg sistemul de note și de competitivitate, și partea asta de colaborare nu există. Sau, mă rog, există într-o măsură foarte scăzută. Până când ajungi în viață reală și îți dai seama, „Stai un pic, că totuși fac parte dintr-un sistem întreg. Nu sunt eu singur aici, să funcționez după niște reguli bine stabilite. Nu e deloc așa.”

Radu: Exact. Una din criticile pe care pot să le aduc sistemului educațional formal este că scena arată cam în felul asta. Practic ești pus să preiei o mulțime de informații care au un grad de valabilitate discutabil. Și nu ești neapărat învățat de cum anume să interacționezi cu informația, cu structura informației. Mă rog. Nu are rost să mai intru în detalii. Și în timp ce ești asaltat de o informație cu grad de valabilitate discutabil, ai nevoie să duci lupte de putere și să supraviețuiești într-un mediu relativ ostil.

Pentru că ceilalți sunt destul de agresivi cu tine. Sau dacă nu sunt cu tine, oricum observi destul de multă agresivitate și trebuie să fii atent să nu cumva să ai vulnerabilitate că să ajungi în zona de victimă.

Nu mi se pare că e un ecosistem foarte util, pentru un viitor membru al societății.

Cristina: And on that note. O să schimbăm un pic subiectul și mă întrebam ce cărți citeai tu pe când erai în liceu.

Radu: Asta e foarte amuzant. Pentru că am început să citesc foarte, foarte devreme filozofie. Dar asta nu pentru că am înțeles eu care este valoarea cititului de fapt, sau valoarea gânditorilor, ci pentru că aveam niște frustrări destul de mari adolescentine. Bine, oricum eu cred că tot… adică perioada adolescentină oricum e…

Cristina: E marcată de așa ceva.

Radu: Da, este o perioada destul de foggy așa, destul de confuză, în care sistemul nostru limbic pompează destul de bine, își face treaba cumva, este foarte reactiv. Și mi-aduc aminte că am citit… Bineînțeles aveam tot felul de episoade d-astea de rebeliune adolescentină și aveam un ego destul de mare și citeam într-o zi un forum, cred, și cineva întreba: „Vouă vă place Emil Cioran?” Era un nume pe care-l auzisem pe la televizor, am văzut că lumea cumva se raporta la el cu o oarecare importanţă, dar nu știam cine e, despre ce e vorba, dar ce m-a atras să-i citesc cărțile, a fost că acea persoană întreba: „Mie mi-e frică să-l citesc, pentru că am auzit că au fost persoane care s-au sinucis după ce l-au citit pe Emil Cioran”. Și ăla a fost momentul în care am zis …

Cristina: “Hai mai lasă-mă”.

Radu: Mă, cum poate să facă o carte, să fie, ce poate să fie în cartea aia care să, efectiv să te ducă până în punctul ăla. Eu sunt convins că sunt mai puternic de atât. Dați-mi cartea.

Cristina: (râde) Cea mai bună reclamă! Cum să faci un adolescent curios să citească așa ceva?

Radu: Da. Exact. Da-i o amenințare supremă. Zi-i: „Bă, o să te sinucizi!” și el o să zică: „Perfect, vreau cartea asta!” Mi se pare amuzant uneori cum funcționeză mintea adolescentină. Și cum reacționează la ce e interzis, sau ce e periculos. Mnoh, adică: „Nu face chestia asta pentru că e periculoasă!” Și eu am zis: „Dați-mi cartea!”.

Și am citit. Prima carte care mi-a picat în mâna a fost Tratat de descompunere. Eu oricum pe atunci aveam tot felul de suferințe. Încă aveam dispute cu conceptul de Dumnezeu. Încercam să-l înțeleg. Încercam să-l înțeleg, de fapt. Încercam să înțeleg multe lucruri. De ce se comportă adulții cum se comportă? De ce se comportă cei de vârsta mea cum se comportă? Ce ar trebui să-mi doresc eu de la viață? Adică, nu aveam niciun fel de ghidaj. Nu puteam spune că înțeleg. Nu aveam un cor, cumva. Nu aveam o fundație pentru viață. Erau multe lucruri pe care nu le înțelegeam și aveam nevoie de răspunsuri. Pe care le căutam pe internet. Că oricum era erá în care începuse cât mai mult, din ce în ce mai multă informație era pe internet.

Și … am început să-l citesc pe Emil Cioran, Tratat de descompunere. După câteva pagini am văzut o chestie explicată de el acolo, în care a zis că degeaba simți suferință, pentru că oricum suferința aia vine din adâncul unei glande. Și ’ăla a fost un moment de revelație pentru mine. Și am zis: „Adică, chestia asta pe care o simt eu în corp, e generată tot în corp?”

Și brusc, m-am simțit mai puțin… adică parcă nu se mai simțea durerea aia a… nu știu ce durere aveam exact. Habar n-am. Nu mai țin minte. Dar, oricum, sufeream eu de ceva. O prostie, probabil. Adică nu era ceva foarte grav.

Dar în momentul ăla în care Cioran a pus problema în felul ăla, a fost moment de conștientizare pentru mine. Și mi-am dat seama că: „Hmmm, păi eu pot să aleg dacă să sufăr sau nu.” Că poate pot să fac glanda aia să nu mai secrete chestiile care mă fac să sufăr. Deci a fost un foarte early biohacking. A fost un … o foarte … o încercare care a venit foarte devreme, care să-mi ofere un pic de conștiinţă asupra corpului.

Și am observat că sunt avantaje. Așa că am luat toate cărțile lui Cioran și am continuat să le citesc, în principiu un timpul orelor.

Le citeam pe sub bancă. Am citit toate cărțile lui. Surprinzător nu au avut un efect depresiv asupra mea, din contră mi s-a părut că am descoperit adevărul. M-am simțit din ce în ce mai motivat să înțeleg lucruri. Și … mă rog, aflând eu despre nihilism … Nihilismul cumva pentru mine a fost .. a fost tot timpul o perspectivă. Adică eu n-am tratat nihilismul … n-am ajuns niciodată până în punctul ăla în care să zic: „Aaah, da, viață nu mai are niciun sens … Nu mai e nimic de făcut. Asta este. O să mă întind pe canapea și o să rămân aici încă 70 de ani, sau cât mai am de trăit.”

N-am simțit niciodată chestia asta. Am tratat-o ca pe o perspectiva, tot timpul. Bineînțeles că după aia am început să fac … să mă duc către Nietzsche, care m-a fascinat de … adică nespus … a fost după. Deci după cartea Dincolo de bine și de rău, deja, cum să zic, simțeam că, am interacționat cu knowledge-ul, the ultimate knowledge of humanity. Mi s-a părut incredibil cât de multă putere și cât de multă poftă de cunoaștere, de înțelegere și chiar de viață poate să-ți ofere o astfel de carte. Și bineînțeles apoi am continuat. Deci am citit în mare parte filozofia.

Cristina: …ai apucat-o pe linia asta.

Radu: Mda. Filozofie. Oricum era și vremea în care și muzica, muzica pe care o ascultam avea un nivel de complexitate … mă rog, dacă compari cu ceea ce găsesc astăzi în piesele mai populare, melodiile care sunt destul de în trend în momentul de față, aș spune că pe atunci erau un pic mai complexe. Sau cel puțin există o zona a industriei muzicale care oferea piese în care adolescenţii care aveau nevoie de o muzică cu mesaj, aveau nevoie de versuri un pic mai complicate, aveau nevoie de mai multe gânduri așternute pe foaie. Puteau să primească zona asta, în zona rap-ului.

Cristina: Dă și niște nume, Radu!

Radu: Păi atunci ascultăm foarte mult Cedry2k, îmi aduc aminte că în momentul în care l-am descoperit a fost o revelație. Pe atunci ascultam SDST care era… cred că nu mai țin minte exact toți membrii, dar știu sigur că Aforic și Underman erau parte din formația asta. Sper că se numește formație, habar n-am …

Cristina: Gruparea (râde)…

Radu: Ah, bineînțeles CTC. Nu, nu mai țin minte toate numele, dar oricum eram foarte hungry să înțeleg. Și mie mi se părea extraordinar ce făceau în vremea respectivă. Nu sunt eu în măsură să spun că astăzi nu se face. Am făcut tot posibilul să stau aproape de industria asta și să văd ce, cum. Sunt câteva nume pe care le ascult și astăzi și încerc să le înțeleg, ce, cum se întâmplă, dar, dacă ar fi să fac o comparație așa cum am trăit eu, pe atunci lucrurile aveau mult mai mult conținut, aveau mult mai mult spirit. Deci nu conținut, nu erau mai multe cuvinte, era mai mult spirit acolo.

Lucru care mi-a antrenat din nou dorința de a înțelege cât mai mult, a gândi cât mai mult, a-mi dori să descopăr cât mai mult. Aici a fost un mix de contexte care m-a dus către cărțile astea și către calea asta, de a înțelege și inclusiv lucruri care astăzi în Positive Psychology ar fi considerate ca fiind toxice.

Dar, mie tot timpul mi s-a părut, și am metafora asta că gândirea are un spectru foarte larg. Adică, gândești de la cel mai nenorocit scenariu, până la cel mai pozitiv. Dar e spectrul gândirii. Nu poți să iei doar o parte a spectrului și să rămâi în Positive Psychology. Nu m-am speriat niciodată de a mă duce către atrocitățile comise de anumiți indivizi în istorie, de scenarii mai negative. De, chiar filozofii care sunt în sfera asta a nihilismului. Nu le-am considerat niciodată ca fiind toxice. Ci doar ca o parte a spectrului gândirii și al spectrului experienței de a fi om. Hmmm …

Cristina: Este un pic… Este chiar mai degrabă toxic să le ignorăm și să pornim de la premisa că totul este roz și că astfel de lucruri nu se întâmplă. Pe când, tocmai, istoria ne arată că default-ul este în altă zonă. Și nu este bine să reprimăm astfel de lucruri, și să le îngropăm. Să le ascundem sub preș.

Radu: Bineînțeles, plus că … din toată … adică, am putea, din nou, din unghiul asta de Positive Psychology am putea considera că mindset-ul și cumva informația în care eu am stat în timpul adolescenței, a fost negativă. Și că genul asta de informație ar putea să te afecteze în moduri foarte diferite, nu știu. Să te ducă către o formă de depresie, sau către cine știe ce altă formă de tulburare. Însă, mie mi se pare, din contra, că mi-au creat o stabilitate mentală extraordinară, în contextul în care oricum eu sunt un om pozitiv, cărțile mele au un mesaj pozitiv. Pofta mea de viață este foarte mare. Adică, dacă aș putea să nu dorm, cred că ar fi super.

N-am înțeles exact unde să fie elementul ăla negativ, pentru că doar… tot ce am făcut a fost doar să-mi măresc acest spectru al gândirii, să fiu conștient de foarte multe lucruri, să fiu conștient de niște lucruri care fac parte din noi, poate, din istoria noastră, din cine suntem. Poate am văzut niște consecințe ale unor alegeri pe care le-au făcut anumiți oameni. Deci, totul mi s-a părut extrem de bine-venit. Și chiar mă bucur că am interacționat cu lucrurile astea foarte devreme. Pentru că am reușit… inclusiv o oarecare reziliența mentală… să nu-mi fie frică să-mi calculez… că ai spus detaliat mai devreme. Mindset-ul lui este fundamentat pe antifragilitate. Dar, ca să poți să înțelegi ce înseamnă, ar trebui în primul rând să ai curajul să te gândești la scenariile negative, și la lebedele negre care apar.

Cristina: Da.

Radu: Cum să faci asta, dacă ești constant într-un mindset de pozitivitate? Nu se poate, că nu ai. Într-un mindset de pozitivitate pură, nu există lebede negre.

Cristina: Iar asta a pornit de la prietenii din stoicism, de acum mii și mii de ani, care ei spuneau: „Hai să ne gândim la care este cel mai rău lucru care se poate întâmplă!” Mă rog, și Taleb de la asta pleacă în Antifragil. Tot de la stoici. Pentru că asta ne dă putere, și ne dă control, că după aia să alegem ce facem cu scenariile respective și cu informațiile alea cele mai negative, și cum am putea să le… măcar să ne asigurăm că în cazul în care se întâmplă, n-o să ne afecteze, și ba chiar o să ne întărească.

Radu: Exact așa. Da! Mă simt acum, nu mai știu exact de unde am plecat. Adică nu mai știu exact care a fost întrebarea.

Cristina: De la cărțile pe care le citeai în liceu și care te-au format.

Radu: Da. Cred că am răspuns la întrebare. Am început cu filozofia și după aia m-am dus în tot felul de zone … Eeeh, acum cumva sunt agnostic pe conținut. Sunt mult mai flexibil în zona asta. Nu mai am preferințe atât de dure, sunt mai deschis. La toate tipurile de conținut. Fie că vorbim de filme, seriale, cărți.

Bine, există în continuare conținut pe care-l abandonez, sau care nu rezonează absolut deloc cu mine, sau pentru care nu mai găsesc un motiv. Dar, sunt mai deschis la a încerca, la a experimenta.

Cristina: Cu asta închei. O să fie ultimul lucru pe care îl spun. Sau, mă rog, printre ultimele. Ai spus la un moment dat într-un interviu că ai un orgoliu și că-ți măsori valoarea în numărul de cărți citite. Așa că ai renunțat să-ți mai numeri cărțile citite și că ți se pare un obicei toxic. Și mi s-a părut foarte mișto chestia. Și asta și am vrut să menționez aici. Șii o să închei cu întrebarea: Unde-ți poate citi lumea cărțile tale? Unde te poate găsi?

Radu: Cărțile mele pot fi găsite pe site-ul Story Craft, storycraft.ro . Acolo sunt ambele, și Șapte Porți și Liceul 13. Pe cei care sunt interesați de zona de dark fantasy, sau horror, pentru că momentan asta este zona în care, în care activez eu, îi invit, le fac o invitație către a fi deschiși, și o invitație la joc. De multe ori o carte nu e altceva decât o invitație la joc. Se propune o temă, un concept, niște întâmplări, iar tu ești expus la niște acțiuni, pe care nu le controlezi. Și invitația este: „Hai să vedem cum anume o să te lovească pe tine lucrurile la care te expui acuma?” Da lovească este o metaforă. Cum anume, ce anume o să miște în tine? Ce anume o să schimbe în tine? Ce anume o să se întâmple cu tine, lucrurile la care te-ai expus acum?

Îi invit pe cei care sunt interesați de zona asta, să vadă ce anume se întâmplă în momentul în care interacționează cu Șapte Porți sau cu Liceul 13. Și de altfel îi invit să-mi spună părerea lor, să-mi împărtășească experiența lor.

Cristina: Ce pot să spun eu este că nu le-am mai lăsat din mâna și am avut niște nopți de nesomn. Că ziceai tu mai devreme că n-ai dormit deloc. Mulțumesc, Radu, am avut eu la ambele (râde) niște nopți de n-am putut să le mai las din mâna. O să pun toate aceste link-uri în descrierea episodului. Pentru cine vrea, le găsește acolo. Șiii ne-ar ajuta orice fel de like, share, re-tweet, whatever, orice, oriunde, pe ce rețea de socializare preferați voi. Și un reply la newsletter-ul meu, dacă acolo ați descoperit acest episod. Să ne ziceți cum vi s-a părut și ce v-ați luat din el.

Mulțumesc, Radu.

Radu: Mulțumesc și eu, Cristina.

VREI MAI MULT?

Completează formularul de mai jos și o să primești ceva nou de la mine din două în două vineri. Te poți dezabona oricând vrei.

PE ACEEAȘI TEMĂ

COMENTARII

1 comentariu

1 comentariu. Leave new

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.
You need to agree with the terms to proceed