Nu știu nimic.

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.

“The fundamental cause of the trouble is that in the modern world the stupid are cocksure, while the intelligent are full of doubt.”
(
Bertrand Russell)

În Outliers, publicată în 2008, Malcolm Gladwell a făcut populară teoria că avem nevoie de 10,000 de ore de practică pentru a ajunge printre cei mai buni din lume în orice domeniu. Câțiva ani mai târziu, a venit și Macklemore și i-a dedicat o melodie, ca să se imprime frumos în cultura pop.

Gladwell îl dădea drept exemplu pe Bill Gates, care a fost privilegiat să aibă acces la calculatoare de când era adolescent, într-o perioadă în care aproape nimeni din lume nu avea acces, și a profitat de asta, a petrecut nopți întregi programând. Un alt exemplu dat era trupa Beatles – înainte să devină cunoscuți, ei au avut showuri în Germania în fiecare seară, timp de doi ani, și spunea că asta i-a făcut să devină atât de buni.

Ideea că am avea nevoie de 10,000 de ore de exersat pentru a ajunge în top se baza pe o lucrare și un studiu făcute publice în 1993. Un mic detaliu: Gladwell a interpretat selectiv acel studiu – atât de selectiv încât psihologul Anders Ericsson, unul din cei trei autori ai studiului original, s-a simțit nevoit să publice în 2012 această scrisoare: The Danger of Delegating Education to Journalists, unde-și manifesta frustrarea asupra generalizării făcută de media (auch), iar în 2016 a lansat cartea Peak, unde clarifica ce-i cu acele 10,000 de ore, de fapt.

Timp de mai bine de 30 de ani, Anders Ericsson a studiat și a documentat obsesiv ce-i diferențiază pe experți, pe cei care fac performanță într-un domeniu. El era împotriva ideii că talentul se naște sau că ar exista anumite gene pe care unii oameni le au și alții nu (vorbesc la trecut deoarece Ericsson a murit recent).

În acea lucrare din ’93, Ericsson și co-autorii au argumentat că pentru a face performanță în orice domeniu ai nevoie de 10,000 de ore de antrenament intens, ceea ce ei au definit ca fiind deliberate practice. Erau ore în care experții au lucrat extrem de încet și părea că nu progresează deloc, s-au chinuit, le-a fost greu, au căutat feedback critic și s-au concentrat pe a-și îmbunătăți greșelile, punctele slabe (cu alte cuvinte, au înfășurat mielină pe circuitele neuronale specifice – că tot vorbeam despre ea în newsletterul anterior).

În Outliers, Gladwell nu menționa nimic de deliberate practice, iar întreaga lui carte era construită doar pe argumentul volumului, pe acele 10,000 de ore de muncă.

La rândul lui, acel studiu din 1993 a fost controversat, plin de lacune și n-a putut fi reprodus niciodată. Chiar Ericsson și l-a criticat ulterior.

Studiul fusese făcut astfel: au contactat una din cele mai bune școli de muzică din Europa, cu reputație internațională, și au intervievat 30 de violoniști care studiau acolo. 10 dintre ei erau de top și aveau potențial la carieră solo de renume, 10 erau la nivel mediu și puteau deveni muzicieni profesioniști parte dintr-o orchestră, și ceilalți 10 erau cei mai slabi și le era prevăzută o minunată carieră ca profesori de muzică.

I-au pus să estimeze retrospectiv câte ore au exersat singuri săptămânal de când s-au apucat de vioară, înainte să fie admiși în acea școală. Au înmulțit acele estimări (raportate individual retrospectiv, da?) cu numărul de săptămâni dintr-un an și așa au ajuns la un număr total de ore, concluzionând că există o corelație între skillurile lor și media timpului petrecut exersând singuri. Acum deja ai observat unele din acele lacune – but wait, there’s more.

Studiul nu oferea datele exacte pentru fiecare violonist, dar spunea că din cei 30 de violoniști din acea școală, cei 10 de top adunaseră 10,000 de ore de deliberate practice până la vârsta de 20 de ani și concluzionau că cei mai buni petrecuseră mai mult timp în deliberate practice.

O altă problemă (și pe care a evidențiat-o și Ericsson ulterior) este că mulți din acei 10 muzicieni de top nu acumulaseră, de fapt, 10,000 de ore de practică, fiindcă nu exersau consecvent. Documentul original, din 1993, nu includea toate datele sau cât de mult variau cifrele, ci doar o medie, lucru care induce în eroare.

Există un exercițiu faimos de gândire, pe care probabil îl știi deja: Bill Gates intră într-un bar unde se mai află 10 oameni cu venit mediu. După ce a intrat cea mai bogată persoană din lume, putem spune că venitul mediu al oamenilor din acel bar este acum extrem de ridicat? Putem, dar asta nu înseamnă că le-a crescut venitul individual. (sau cum spunea Taleb: niciodată nu traversa un râu care e adânc în medie de 1.2 metri).

Revenind la ecuația 10,000 de ore x deliberate practice = top world skill: anul trecut a apărut un studiu care a revizuit studiul original și demonstra că la acele 10,000 ore exista o variație uriașă, de peste 500 de ore, iar unii dintre muzicienii mediocri avuseseră de fapt mai multe ore de deliberate practice față de cei extrem de buni.

Unde voiam de fapt să ajung prin toată această poveste și ce mi se pare cel mai important de reținut: Ericsson și-a criticat singur propriul studiu și a detaliat acele lacune iar Gladwell, la rândul lui, a recunoscut că a greșit și că în Outliers oferă o imagine incompletă și care poate induce în eroare – vorbește despre asta în prefața la Range, de David Epstein (una din cele mai bune cărți pe care le-am citit anul trecut).

*

În industria farma există ceva ce se numește half-life: reprezintă timpul în care se duce din corp jumătate din efectul unui medicament / stimulant. La cafea, de exemplu, durează până la 9 ore ca să eliminăm efectul a jumătate din cofeină – asta în cazul în care ai băut cafeaua aia după-amiază și te întrebai de ce adormi greu (disclaimer: variază în funcție de individ, greutate, toleranță și altele – ai aici un studiu).

Același lucru se întâmplă și cu informația pe care o acumulăm: ea se schimbă în timp, fie parțial, fie complet. Lucrurile pe care le-am învățat în școală este posibil să nu mai fie adevărate după câțiva ani, pe măsură ce se fac noi descoperiri. Uneori aflăm că diverse studii au fost interpretate prost sau că medicii erau sponsorizați de diverse industrii. Evident, depinde în funcție de domeniu, matematica sau legile din fizică nu se schimbă peste noapte, însă altele se schimbă mai rapid decât le putem noi urmări.

Am râs cu toții de reclamele din anii ’30 cu medicii care fumau și recomandau anumite branduri de țigări, spunând că sunt cele mai bune fiindcă nu cauzează iritații ale gâtului, precum alte țigări. Dar mai ții minte perioada când ni se spunea că toate grăsimile sunt rele și trebuie să renunțăm la ouă pentru a scădea colesterolul? Sau că nu mai putem “crește” neuroni și conexiuni sinaptice noi după o anumită vârstă? A ajuns și la tine faimosul studiu cu testul bezelei la copii, de a fost folosit ca bază pentru tot felul de cărți de dezvoltare personală și ulterior a fost desființat? Mai știi când autoritățile spuneau că măștile nu protejează de covid-19? Sau un exemplu recent: în perioada asta e la modă un articol care spune că intermittent fastingul nu funcționează, bazat pe un studiu plin de lacune, dar ca să afli asta ai nevoie de răbdare să-l și citești, nu doar să dai share fiindcă ai citit în presă un titlu senzațional.

Peste ceva timp e posibil să se actualizeze și unele din informațiile astea, fiindcă așa funcționează lucrurile. Problema este că la cei mai mulți oameni nu mai ajung și aceste clarificări ulterioare sau ajung mai târziu. Alteori, chiar și când ajung, când au dovezi noi, nu se lipesc de ei și nu le cred. (o carte mișto pe tema asta: Mistakes were made, but not by me)

Paranteză rapidă, dar mi se pare important în context: eu n-am niciodată 100% încredere în ceea ce-mi trece prin minte și nu mă consider absolut deloc o persoană rațională, oricât de mult aș vrea să fiu. Simt că nu știu nimic, dar acționez în ciuda acestui lucru, ca să-mi testez presupunerile cât mai rapid. Îmi revizuiesc periodic deciziile pe care le iau, caut informații care să mă contrazică și petrec timpul cu oameni care nu-mi spun ce cred ei că aș vrea să aud, ci mă trag de mânecă dacă o iau pe arătură (și doar știi că te invit și pe tine să faci la fel). Nu spun că așa e cel mai bine, spun doar că așa sunt eu în această etapă a vieții.

Ne vine greu să uităm lucrurile pe care le-am învățat sau pe care le gândim, să căutăm intenționat informații contradictorii. Mai ales acolo unde contează cu adevărat, unde riscurile sunt foarte mari, nu la nivel de unde se pune corect virgula (deși suspectez că unii ar porni războaie pe tema asta).

În același timp, dacă am sta să regândim de la 0 și să verificăm absolut fiecare informație de care ne lovim, ne-ar fi imposibil să funcționăm, fiindcă am ajunge paralizați. De altfel, ăsta este și unul din scopurile manipulărilor / conspirațiilor: ca oamenii să intre într-o stare de freeze în urma unor informații care n-au niciun sens, dar sunt amestecate cu informații care sunt adevărate sau semi-adevărate sau sunt scoase din context, iar incertitudinea ajunge atât de mare încât să piardă simțul că ar fi în control și nu mai acționează deloc, nu mai merg la vot etc.

Toate aceste provocări sunt amplificate de puterea noastră de concentrare din ce în ce mai scăzută, de am ajuns să concurăm cu peștișorii de aur. Trăim într-o serie de țipete după atenția noastră care ne-au recalibrat complet creierul. Suntem bombardați din toate părțile de mesaje de chat, mail-uri și breaking news exagerate, bule și notificări, ecrane peste ecrane, toate bipăie și ne distrag în permanență.

Ne grăbim să dăm mai departe articole bazate pe studii slabe. Nu mai citim cărți, ci vrem să ni se spună direct ce trebuie să facem. Eventual dăm banii pe conferințe unde să vină autorii să ne comprime informația aia într-un discurs amuzant, de doar 20 de minute. Sau printr-un tweet thread.

De câte ori ne întrebăm cât de convinși suntem de ceea ce știm sau gândim?

De câte ori ne întrebăm cât de adevărate sunt lucrurile pe care le citim și care este nivelul lor de certitudine? Dacă ceva e opinie sau fapt?

De câte ori mai revizuim lucrurile pe care le-am învățat în școală?

De câte ori căutăm dovezi recente, să verificăm dacă un lucru mai este adevărat și astăzi?

Cum am ajuns să credem anumite lucruri? Cum le putem verifica? Cât de încredere sunt acele surse?

Cât de mult ne ajută sau ne încurcă o anumită credință?

Cine are de câștigat de pe urma unor schimbări? Dar dacă lucrurile rămân la fel?

Și, de fapt, cred că toate se rezumă la această întrebare (și provocare a omenirii): cum ne putem încuraja copiii să devină curioși și dornici să nu se oprească niciodată din învățat?

– Cristina

Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.


Leave a Reply