Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
Stau cu ochii în tavan de pe la 5, ascultând sunetul ploii. Am nivelul de anxietate la maxim, ca un indicator din bord care s-a dus în zona roșie și a aprins toate beculețele de urgență, să mă avertizeze că nu e ok.
Mă pregătesc să ies pe ușă pentru un eveniment mare de digital, la care n-am ratat nicio ediție din ultimii 10+ ani, de când se organizează. Cred că este cel mai mare de acest gen, cu siguranță este cel mai vechi și printre puținele la care mai merg, așa că știu că mă voi întâlni acolo cu mulți cunoscuți.
Voi vedea acolo prieteni apropiați, dar și fantome din trecut care încă mă bântuie. Tot felul de relații unde n-am avut parte de ‘closure’ sau unde mă simt cu musca pe căciulă fiindcă nu m-am comportat eu la nivelul la care aș fi vrut și încă mi-e rușine cu mine, încă mă simt prost pentru asta, deși au trecut ani întregi de atunci (oare ei se mai gândesc la mine sau acest elefant există doar în capul meu?).
Vor fi acolo foști parteneri de business, cu care nu am mai schimbat două vorbe de când am decis de comun acord să tăiem relația de business, deși eu speram să o menținem vie pe cea de prietenie, pe care credeam că am construit inițial business-ul (naiva din mine nu știa că așa ceva nu există).
Foști mentori, pe care i-am văzut cum s-au schimbat din cauza ego-ului și a succesului, și am trecut de la „când mă fac mare, vreau să ajung așa” la „sper să nu ajung NICIODATĂ așa” (ce șoc, am descoperit că, iată, sunt și ei oameni și fac greșeli!).
Antrepnori de succes care nu mi-au mai răspuns la mail-uri atunci când angajau și eu eram în cea mai întunecată perioadă a vieții mele, în căutarea disperată a unei surse de venit, dar și oameni cărora cred că le-am făcut exact același lucru atunci când eu angajam și, fiind a people pleaser, n-am știut cum să le spun nu ca să nu le rănesc sentimentele, așa că am ajuns să nu le mai zic nimic.
Oameni de care la un moment dat eram extrem de apropiată dar, la un moment dat, pur și simplu ni s-au separat drumurile și ritmul în care evoluam și n-am mai văzut motive să păstrăm legătura.
Vor veni la mine oameni care-mi sunt indiferenți și știu că și eu le sunt lor indiferentă. Oameni care mă vor îmbrățișa și vor întreba, mai mult din inerție: „Și, tu ce mai faci?„, fără să vrea cu adevărat să afle răspunsul sau să fie pregătiți să-l audă.
În momentul ăla o să-mi treacă prin gând, dar doar pentru o fracțiune de secundă, cum ar fi să le răspund: De ce mă întrebi ce mai fac? Știm de existența celuilalt de atâția ani, ne vedem o dată pe an și asta doar fiindcă ne nimerim să fim în același timp la un eveniment. Știm amândoi că, de fapt, nu ne pasă și nu, n-o să ne vedem la cafeaua aia de care tot aducem vorba. Vrei să știi ce mai fac doar în cazul în care vezi vreo oportunitate interesantă, altfel nu exist. Hai să acceptăm asta și să nu ne mai prefacem că există acolo ceva mai mult de atât.
Și, totuși, dacă le-aș răspunde sincer la întrebarea „Ce mai fac?„, le-aș spune că: Sunt în tranziție, asta fac. De câteva luni tot am tot evitat să mă întâlnesc sau să vorbesc deschis cu oameni, fiindcă nu știam ce să le spun când m-ar fi întrebat ce mai fac. Deja era confuzia mare la mine în cap, nu voiam să-i dezorientez și pe alții sau să mă las influențată de ce ar putea crede ei despre asta. Și mi-a luat ceva timp până am săpat adânc în mine și am fost în stare să-mi dau eu întâi seama unde-i problema, ce mă deranjează, ce trebuie să schimb și încotro ar fi mai bine pentru mine să redirecționez ‘barca’. Mi-am construit o identitate nouă în ultimii ani, complet diferită de cea veche, s-au construit niște asocieri în capul celor care mă cunosc, iar acum probabil că o voi lua din nou de la zero.
Iau o decizie bună? Este ok noua direcție? Sunt bătută în cap fiindcă aleg să rămân și să construiesc ceva în România? O să regret? Habar nu am. Sunt conștientă că există toate șansele ca acum să-ți spun că fac ceva, să mă definesc într-un anumit fel, iar peste un an sau doi să mă întorc în punctul ăsta, de om nemulțumit și neliniștit. Și s-o apuc din nou de la zero.
După cum vezi, este confuz și pentru mine, de ce aș vrea să amețesc și pe altcineva cu toate astea?
Dar, evident, n-o să le spun nimic din astea.
Mă vor întreba ce mai fac și o să le spun că sunt bine. Poate o să bag niște detalii neinteresante, ca să-i plictisesc și să nu vrea să afle mai multe, și o să duc conversația spre ce mai fac ei, fiindcă sunt un om curios și chiar vreau să aflu. O să pun întrebări… și probabil că o să-mi spună și ei că sunt bine, o să bage niște informații safe, fără să lase garda jos, și-o să zâmbim fals.
Dar oare și în capul lor se ascunde un iceberg de gânduri și frici și fantome pe care nu le lasă să iasă la suprafață, fiindcă, în primul rând, le este lor frică să le înfrunte, și în al doilea rând le este teamă să nu îi judec?
Dar cine sunt eu să judec?
Let the pretending games begin.
P.S. îți recomand să citești și aceste două articole:
- My old clothes don’t fit (de la fratele meu INTJ mai mare)
- Networking is overrated (de la dl profesor și autor Adam Grant)
– Cristina
Acest text a fost întâi trimis celor abonați la newsletterul meu, Cristina’s Friday Read. Dacă vrei să primești mai multe resurse de acest gen, te poți abona de aici.
