Ceasul care știe cum arată revenirea la sport [dau mai departe Garmin fenix 8]
La finalul lui august 2024 mă aflam în Chamonix, venisem la susținere la UTMB, unde participau mai mulți prieteni. Acolo s-a lansat Garmin fenix 8 și tot atunci, ca ambasadoare Garmin România, l-am primit ca să-l pun la treabă. Cu două zile înainte de startul cursei tocmai ieșise pozitiv testul de sarcină – aflasem că urmează să fiu mamă. (Dacă-ți sună cunoscute unele părți din ce scriu aici, este fiindcă am mai povestit un pic despre asta într-un articol recent).
Nu am apucat deloc să pun la muncă fenix 8-ul. Mă așteptam să continui să mă antrenez pe tot parcursul sarcinii, când colo n-am alergat deloc – nici măcar nu-mi trecuse prin cap acest scenariu, atât de mult îmi livra algoritmul postări cu maratoane făcute de femei însărcinate. Eu eram mult prea obosită, simțeam nevoia să bag câte 2 naps pe zi + 12 ore de somn noaptea, și am ales să-mi ascult corpul. Timp de aproape un an, ceasul a numărat doar pașii pe care i-am făcut – n-am mai alergat, dar am continuat să merg mult pe jos, peste 10.000 de pași pe zi, până cu câteva zile înainte să nasc.
Am revenit la alergare vara trecută, la 9 săptămâni după ce am născut, când mi-a dat medicul ok-ul (ok care vine când vine — la unele femei mai devreme, la altele mult mai târziu, nu e competiție). Din 1 noiembrie 2025, ceasul a prins și curse – Subcarpați Trail Run by Night, un cros de noapte cu care o să-mi închei și sezonul din acest an. Vara asta a măsurat un streak de 10.000 de pași pe zi, de la 1 iunie la 1 septembrie, fără nicio zi ratată (streakul continuă).
Partea grea a revenirii nu a fost efortul, ci să văd în date clare cât de departe eram de performanța de dinainte. La nivel rațional știam că e normal să o iau cam de la 0 și că aveam nevoie să fiu blândă cu mine – tocmai născusem, corpul meu era extraterestru, somnul era varză (copilul dormea, dar eu îl vegheam și dădeam refresh la calculatorul riscului de SIDS, pentru că își făceau de cap piticii cu anxietatea). Emoțional, nu mă puteam abține să nu mă gândesc la ce pace și HR aveam înainte, câtă elevație puteam duce și în cât timp, pe ce locuri ieșeam la curse etc.
Practic, ceasul ăsta a măsurat un an de pauză și un an de revenire. Acum am trecut la modelul mai nou (Garmin fenix 9 Pro) iar pe el vreau să-l dau mai departe.
Câteva poze cu al meu garmin fenix 8:
La cine îmi doresc să ajungă ceasul?
Vreau să dau Garminul unei femei care a avut mișcarea în viața ei și s-a oprit. Indiferent de motiv – sarcină, accidentare, boală sau că pur și simplu life happened. Nu contează nici ce sport făcea înainte sau la ce nivel. Contează că însemna ceva pentru ea și că acum nu mai e acolo, dar și-ar dori să revină. Nu caut pe cineva care începe de la zero. Caut pe cineva care știe ce înseamnă cifrele de pe ecran și pentru care vederea lor doare un pic. Arată exact ce a pierdut… și de asta nu îl dau singur.
Pe lângă ceas, ofer și trei sesiuni de coaching 1 la 1, până la finalul acestui an. Asta e meseria mea, lucrez cu oameni pe formarea de obiceiuri (nu pe antrenamente), adică: cum faci să se întâmple ieșirea aia de marți seara, ce faci în ziua în care n-ai chef, cum arată un obiectiv care rezistă la viața reală astfel încât să nu te bazezi pe motivație / inspirație. Le facem pe Zoom sau la telefon, dacă ești din alt oraș. Dacă ești din București, le putem face în mers – ture în Herăstrău, la orice pace preferi.
Și, dacă ajungi acolo: alergăm împreună la Bucharest Half Marathon, în mai 2027. Cursa o alegi tu, înscrierea și drumul până la București sunt ale tale.
(Cu disclaimerul că nu sunt antrenoare și nu dau planuri de antrenament. Pentru asta ai nevoie de un specialist, mai ales dacă revii după naștere sau după o accidentare. Eu sunt doar o alergătoare amatoare, care a trecut prin asta și care vrea să susțină femeile care vor să facă mai mult sport.)
Ce ai de făcut ca să te înscrii?
Am două întrebări la care să răspunzi:
1. Când a fost ultima oară când ai făcut mișcare și ai simțit că e bine? Povestește un pic despre cum arăta perioada / ziua aia.
2. Scrie-ți un rând din viitor, de peste un an. Cum arată, ce e diferit, cum te simți.
Maxim 250 de cuvinte, ca să nu iasă roman.
Poți scrie în comentarii direct aici la articol sau, dacă nu vrei să scrii public, este absolut în regulă – poți trimite pe adresa mea de mail (hello at cristina chipurici punct ro) (o să răspund în maxim 48 de ore la fiecare mail, ca să confirm că l-am primit – asta ca să nu stea nimeni să se întrebe dacă a ajuns sau nu).
Nu contează ce variantă preferi. Nu trebuie să dai tag nimănui, să mă urmărești undeva, să distribui ceva – deși ar fi drăguț și ar ajuta dacă ai da mai departe vestea, să afle mai multă lume. Caut persoana pentru care ceasul chiar schimbă ceva în perioada următoare. Nu e tombolă, citesc tot și aleg eu (și o să și explic public de ce am ales).
Timeline: Scrii până pe 11 octombrie 2026 (duminică; end of day). O să anunț câștigătoarea vineri, 16 octombrie (în seara de dinainte să iau startul la crosul Garmin de la Azuga Trail Race), aici – în comentarii și ca update la articol, împreună cu rândul din viitor al celei care ia ceasul.
Succeeeeees!
Încă 2 foto, una cu noul fenix 9 pro (de la nebunia făcută weekendul trecut, când am mers 13 ore pe jos prin București) + una de la lansare:
Completează formularul de mai jos și o să primești ceva nou de la mine din două în două vineri. Te poți dezabona oricând vrei.
COMENTARII
14 comentarii
14 comentarii. Leave new
Wooow ce sincronizare perfecta cu obiectivele pe care mi le-am setat pentru anul viitor.
Ultima data cand am facut cu adevarat miscare a fost acum vreo 2-3 luni, cand am reusit primii 5km dupa 2 ani de pauza in alergare, pentru ca bebe. Am tras de mine sa reusesc, sa vad acolo pe ceas 5km, ca la final mi-au dat lacrimile. Era un amalgam de emotii, de bucurie, de frustrare, de cum am facut eu maratoane montane si acum mi se face rau dupa 5km? Toata ziua am plutit efectiv, am resimtit oboseala corpului direct proportionala cu limpezirea creierului. Am promis ca mai fac, dar nu am mai facut :(.
Acum o iau din nou de la -0, pentru ca sunt in recuperare dupa o interventie chirurgicala la picioare.
Interventia chirurgicala a fost in mare parte pentru a putea alerga mai bine si promisiunea pentru anul viitor pe care deja am setat-o, este sa fac semimaratonul de la Ciucas X3. Nu am participat niciodata la Ciucas X3 si anul viitor va fi anul meu acolo!
Multumesc Cristina ca m-ai provocat sa fac aceasta promisune si public! :D
Ador cand imi aduce universul in cale oameni pe placul sufletului meu, cu aceleasi pasiuni si valori.
Ultima data cand am facut miscare a fost iarna trecuta cand eram in luna a 4-a de sarcina. Mi-am luat toamna trecuta o banda de alergat (walking pad) in ideea in care voi putea face miscare pe toata perioada sarcinii in confortul casei. Am folosit-o intens 4 luni dupa care m-am ales cu dureri de simfiza pubiana care m-au tinut pana am nascut si nu am reusit sa ma tin de planul meu perfect. Cezariana, lipsa de somn si provocarile cu alaptatul iar mi-au deviat planurile naive de a reveni in forma. Ce naive suntem inainte de primul copil :).
Anul viitor in octombrie planuiesc sa fiu in cea mai buna forma fizica (si mentala) din toti cei 38 ani. Sa am tonus si energie sa alerg dupa fetita mea si determinare sa o invat prin exemplu cum sa aiba o viata activa si sanatoasa. Sa devina ceva natural sa facem miscare, sa mancam sanatos, sa ne petrecem timpul in natura si sa fim buni. Cu noi si cu restul.
Buna!
1.In clasa8-a ma intrenam pentru liceul militar unde nu am intrat (nu din cauza sportului). In studentie alergam in Parcul Circului. In pandemie alergam la 6 in Tineretului. Alergatul a fost ca o dragoste permanenta. E terapie in Tineretului la primele ore. Apoi au urmat 3 copilasi cu pauze si reveniri. Din ian 2026 m-am apucat serios de sala si alergat iar pentru prima data am alergat acum cateva luni 10km cu 6.5. Mi-am facut update luna trecuta la un Garmin Venu 4. Nu vreau ceasul, doar antrenamente cu tine 1:1. Succes!
2.Sa alerg la un maraton sau de ce nu semimaraton. Momentan alerg doar o data pe sapt si 2 ori merg la sala. De la 6 toate, altfel n-am cum ca…job+3copii sub 8 ani:))
Multa sanatate tuturor
Ultima mea alergare a fost anul acesta, in aprilie, la crosul USAMV. Nu stiam ca va fi ultima alergare. M-am dus spre start cu acel entuziasm specific fiecarei competitii, cu inima batand cu putere si cu dorinta de a ma pune mai repede in miscare. In ultima perioada ma confruntasem cu niste dureri la nivelul genunchilor, asa ca ma antrenasem mai putin, dar asta nu era o problema. Destul de repede dupa start durerea de genunchi a inceput sa isi faca simtita prezenta, dar mi-am spus ca e doar creierul care-mi joaca feste si care-mi zice sa ma opresc. Dar am continuat. Am continuat si durerea a fost tot mai acuta, asa ca finish-ul nu a mai fost cu bucurie, ci cu durere si ingrijorare. Din pacate diagnosticul de ruptura de menisc, pus in urma RMN-ului, a venit si cu interdictia de a mai alerga.
Dar am crezut ca nu e chiar asa. Ca dupa o pauza de refacere, voi putea alerga din nou. Doar ca nu e asa. De fiecare data cand am incercat sa alerg, durerea reapare si ramane acolo o perioada indelungata.
Am inceput sa alerg de vreo 20 de ani, o data cu debutul relatiei cu sotul meu. Alergam mereu impreuna. Prima competitie a fost crosul de 10 km organizat de Constantina Dita in 2021 si am trait una dintre cele mai mari bucurii sa trec linia de start. Acum e doar frustrare ca nu mai pot alerga. Va veni si o zi a operatiei, doar ca nu sunt acolo acum. Pana atunci, doar visez ca alerg.
Am fost o fire energica/sportivă dintotdeauna. Crescuta la sat, am avut o copilărie cu adevărat frumoasă și activa, colindat dealuri și munți după ciuperci și fructe de pădure, înotam toată vara in râuri de munte, jucam fotbal cu copii din sat, iarna urcam un munte întreg cu sania sau schiuri improvizate in spate pentru a ne da o data, offpiste, bineînțeles.
Am urmat un liceu militar, prima promoție de fete! Sport cât cuprinde, de la înviorarea de la ora 6, la orele de pregătire militară, educație fizică, plus parte din echipa liceului de handbal… Deși nu am continuat în această direcție, disciplina și mișcarea mi-a rămas întipărită; studenta fiind, ieșeam la alegat, cu bicicleta, am descoperit aerobicul, tae-bo, iarna la ski sau patinaj…
Long story short, mi-am întâlnit jumătatea, iar timpul nostru preferat împreună era tot prin activități sportive.
Au venit copii, doua minuni energice, băiat și fată… Am trecut cu ei prin fiecare etapă și nerăbdători am fost sa îi învățăm și pe ei cu bicicleta, înot , ski, pentru a putea sa petrecem toți 4 timp cât mai frumos! Cu mândrie ne uitam că am reușit, deși au doar 9 și 6 ani, se descurca minunat!
In urma cu 2 ani, mi-am propus mai mult timp pentru mine și condiția mea fizica si am inceput sa alerg, participând la câteva curse de trail. Am simțit mândrie și motivație sa alerg, plus partea socială: oameni faini, treasee superbe, aer curat!
Cumva am și simțit că ceva nu este in regula după o cursă mai lunga, insa mereu am pus pe seama febrei musculare.
Anul trecut am inceput Via, iar după 15km de mers, eram destul de obosita și începusem să șchiopătez. A fost un semnal să încep să investighez; bănuiam ceva lombar din cauza caratului copiilor sau orelor petrecute pe scaun la birou. Surpriza a fost sa aflu ce mă împiedica: coxartroza sold, destul de avansata, urmând o protezare într-un viitor apropiat (ultimul dr. mi-a zis că nu voi apuca vârsta de 45). Destul de greu de digerat diagnosticul; mă limitează, mă ține pe loc, mă supăr că aproape nu mai pot ține pasul cu copii (și cât am așteptat să mai crească să mergem în drumeții, vacante la ski, samd !!!). Am mai rămas cu înotul și bicicleta, sau orice activitate care nu pune presiune pe sold…
Am trecut prin toate stările posibile… insă m-am resemnat, mă uita la partea plina a vieții, la familia mea minunata; ma gandesc la operația/ protezarea de sold care mă va face mai bine, la recuperare și apoi…voi fii din nou activa!!!
Mulțumesc daca ai citit până acum! Te îmbrățișez!
voi lua aceasta sincronizare de schimb energetic ca pe o sansa de mi exprima parerea personala despre sport, ma bucur enorm ca am ocazia. recunoscatoare pentru tine . Raspunspul la prima intrebare, care a fost perioada cand m am simtit cel mai bine facand sport, a fost cand am rupt o relatie care mi a adus dupa sine foarte multa conexiune umana prin alergat. cand am participat la primele editii la run club ul only girls am simtit ca pot creea conexiuni cu femei autentice, sincere dar si dornice de aventura, simteam nevoia de comunitate, dar si nevoia sa fug. spre ce inca nu stiu, dar ma bucur sa alerg alaturi de oameni, asa sunt mai aproape de mine. Raspunsul la intrebarea 2. cum arat eu in viitor peste un an? Cel mai probabil la Maratonul. de la Berlin, m am
inscris la loterie si simt ca voi avea aceasta experienta, pe care o abia astept, ma vad o femeie mai sigura pe ea, o femeie care mai ia si pauze, momentan nu stie sa faca asta. dar acum un an daca mi spuneai ca voi alerga 1,200km in doar 8 luni de alergat as fi spus imposibil, toti cei 27 de ani de viata n am crezut ca sunt capabila nici de unul. ideea este ca alergarul iti arata calea, tu alegi cat si cum de repede doresti sa te bucuri de clalatorie :)
Ultima dată când am alergat și am simțit cu adevărat că îmi face bine, că pot să respir din nou, a fost acum o săptămână. După două luni în care o accidentare m-a ținut departe de alergare, am reușit să alerg 10 kilometri pe trail. Poate, pentru altcineva, sunt doar 10 kilometri. Pentru mine au însemnat mult mai mult. Au fost un fel de întoarcere acasă.
Alergarea a fost mereu undeva în viața mea, încă din adolescență. Dar acum un an și jumătate a devenit mai mult decât un sport. După ce mi-am pierdut sora, alergatul a fost unul dintre puținele lucruri care m-au ajutat să rămân lucidă, să-mi țin mintea deasupra apei atunci când totul în mine se prăbușea.
De atunci, am alergat două semimaratoane de trail și mă pregătesc pentru al treilea. Fiecare cursă a însemnat pentru mine mai mult decât kilometri, diferență de nivel sau un timp pe care să-l văd la final. A fost despre a merge mai departe, chiar și atunci când nu prea știam cum.
În timpul alergării, durerea din corp o acoperă pentru câteva ore pe cea din suflet. Efortul, respirația grea, picioarele care ard, liniștea dintre doi pași — toate mă fac să mă simt din nou prezentă. Pentru puțin timp, durerea pe care o port cu mine în fiecare zi se estompează.
Peste un an, într-o zi de toamna alerg din nou — nu ca să fug de durere, ci pentru că am învățat că pot să o port cu mine și, totuși, să respir.
Bună Cristina,
Sunt Monica, ne știm de foarte mulți ani de la 321sporr de pe vremea când începusem și alergam semimaratoane. Din păcate pandemia mi-a pus capac la alergat, munca m-a acaparat, kilogramele in plus s-au acumulat și acum mi-e frică să mai alerg din cauza multelor kilograme in plus. Că să fiu specifică, față de 2016-2017 când m-am apucat de alergat acum am 18kg in plus. acum trei ani m-am apucat mai serios de înot, cu gândul că nu îmi fac praf articulațiile și fac mișcare și poate mai slăbesc ca să mă reîntorc la alergare (Alex abia mă așteaptă să mă întorc). Din păcate am pus pauză și la înot de peste 8 luni pentru că muncă multă, multă oboseală, ca să reușesc să adun bani pentru o casă a mea.
Și iată-mă azi, cu aceste kilograme pe care le simt, dar programul haotic nu mă lasă să scap de ele, cu dorința de a scăpa de ele, să mă reîntorc la alergare.
Azi când îți scriu sunt în Vatra Moldoviței, în Moldova, pe Via Transilvanica. Nu mă las de tot, dar ușor nu e cu „bagajul” acumulat în 5-6ani.
Ca și tine port cu mândrie un Fenix de la Garmin, 6X pro în cazul meu. Fidel toți anii ăștia, dar nu foarte vesel cu înregistrările.
Dacă ar fi să îmi spun ceva din viitor ar fi: „Ai zis că nu poți, iaca ai putut, dar ai avut nevoie de un șut în fund că să faci un pas în față!”.
Altfel, să ne auzim cu bine, sănătoși și sănătoase!
Pupici.
Sportul nu a fost dintotdeauna o componentă căreia să îi acord atenție în viața mea în mod voluntar pentru că, de când mă știu, am considerat că am un corp, o conformație, un metabolism și un stil de viață privilegiate cumva, care îmi oferă scutire de la sport. Cu un tată care a făcut sport de performanță toată viața lui, de mine nu s-a lipit. Sigur, făceam parte din trupa de dans a școlii, aveam o viață activă, însă întotdeauna backed by entertainment, ne distram la repetiții, era fun.
Până când am simțit că totul se întoarce împotriva mea, pentru că atunci când condițiile de viață, cele sociale, economice, spirituale and so on, au început să se clatine, la fel s-a clătinat și sănătatea mea metabolică. Și m-am dublat. La propriu. Când dublarea a venit la pachet cu o hernie de disc, dureri de genunchi și trosneli ale șoldului, abia atunci am zis că poate sportul (mă rog, la vremea aia o numeam mișcare, căci atât puteam) ar fi ceva ce am nevoie. Ironic este că, tot în perioada în care am simțit că propriul corp mă urăște, am simțit și că propriul corp mă susține, de fapt. Pentru că nu m-am simțit niciodată mai în formă, mai puternică, nu mi-am simțit mușchii lucrând (inclusiv mușchi despre care nu știam că există în corpul meu) decât ca atunci când am fost obez, dar sportivă, cu o rutină extrem de curată și dedicată. Iar în 2 ani de antrenamente permanente (fiind uneori răcită, la menstruație, nedormită si altele), am ajuns la performanțe pe care nu le credeam posibile cu/în corpul meu. Să stau în plank 2 minute și jumătate, să fac 10 flotări perfecte, să fac îndreptări cu 15kg și o hernie de disc care nu mai doare, iar lista continuă. Nu am slăbit, căci relația defectuoasă cu mâncarea nu mi-a permis. Dar am câștigat încredere în mine, o nouă relație cu corpul meu, o mult mai bună si eficientă igienă emoțională, despre care citisem doar la alții si părea imposibil de atins, dar și o altă înțelegere a sportului și a felului în care devine esențial într-o viață armonioasă.
Până când m-am operat, am slăbit, a trebuit să fac pauză de la sport câteva luni, care s-au transformat deja într-un an. Sentimentul nu e că o iau de la 0, așa cum am simțit prima oară, ci că o iau cumva de la minus câteva unități. Am pierdut mușchi, am pierdut într-un fel și miza, dar ce sper că nu am pierdut este versiunea mea care se simțea atât de împuternicită, chiar dacă nu se simțea 100% ea în corpul său. Acum mă simt eu în corpul meu, însă muuult mai puțin împuternicită.
Cristia de peste un an a reușit să meargă pe Via Transilvanica, a reușit din nou să scape de durerile de hernie de disc pt că și-a întărit mușchii, își deschide singură ușile grele de la birou, se uită cu admirație și recunoștință la corpul său care o susține în tot ceea ce vrea să facă, nu cu milă față de fragilitatea care îl definește azi. Realizează că nicio extremă nu e bună, dar fix pentru că le-a trăit pe amândouă, acum știe unde anume se plasează echilibrul pentru ea, iar sportul este o constantă super normalizată în viața ei.
Anul 2026 a venit cu vestea ca sunt insarcinata, cu bucuria momentului dar si cu ambitia de a continua miscarea in sarcina (alergare, drumetii, sala). Cum lucrurile nu decurg mereu asa cum ne asteptam, a venit si pauza de la alergat pana prin martie, dar totusi cu 3 drumetii la activ in aceasta perioada (una din ele cu 900m diferenta de nivel in 6km, in ciuda oboselii de prim trimestru). Desi increzatoare in martie ca am putut reveni la alergat, cu un pace foarte lent dar totusi cu multumirea ca se poate, a venit destul de repede si momentul ultimei alergari, pe 15 mai. A fost o zi cu mixed feelings, cand mi-am dat seama ca este ultima: ma bucuram de ea, incercand constient sa apreciez momentul prezent, dar in acelasi timp simteam si o tristete cu gandul ca pierd pentru o perioada activitatea care mi-a fost de multe ori terapie in momente grele. Si aveam sa aflu postpartum ca aceasta perioada se va prelungi mult fata de cum speram si ca va veni cu dureri pana si la 2km de mers. Inca astept sa pot pune ceasul la treaba(acum un fenix7s), insa in acest moment, la 7 saptamani de la nastere, pare ca drumul spre recuperare este unul greu. Raman momentan cu amintirea ultimei drumetii, din aprilie, si ultimei alergari din martie, cand m-am simtit mandra, libera, increzatoare in corpul meu capabil de efort in timp ce creste o alta fiinta.
Iar peste un an, ma vad bucurandu-ma de o alergare intr-o duminica dimineata linistita, cand gandul din prezent ca nu o sa mai pot va fi de mult plecat, sau de ce nu, cu bebe asteptand la linia de finish la un concurs sa facem ultima suta de metri impreuna.
Mă numesc Andrea, și am avut o perioadă în care obișnuiam să fiu foarte activă, fiindcă îmi aducea plăcere să îmi ocup timpul liber pe care îl aveam cu ceva. Eram studentă și îmi placea ca între cursuri și teme ori proiecte să merg la sală, ori la pilates, sau chiar alergat, și uneori înot. Însă, după încheierea facultății a început un program de masterat și totodată m-am angajat ca inginer biomedical (domeniul în care am terminat facultatea). Deși sunt mândră de parcursul meu profesional, simt că pe plan personal am cam uitat de mine – îmi spun constant că nu am timp să mai fac mișcare, fiindcă greu mai găsesc timp liber in programul aglomerat pe care îl am acum. Însă în urmă cu puțin timp am început treptat sa reintegrez mișcarea în viața mea – alergatul, pentru început. Și se simte clar diferența de cât puteam înainte si cat pot acum. Si am realizat ca de acum inainte doar la vale o va lua corpul meu daca nu am grija sa ii ofer grija de care are nevoie, care include, bineînțeles, si miscare. Asadar peste un an ma vad continuând sa duc stilul de viata sanatos pe care l-am reinceput acum, iar ceasul cu siguranță m-ar ajuta in monitorizarea acestui parcurs pentru a evolua.
1. Ultima dată am făcut mișcare acum aproape o lună. La 10 săptămâni post-naștere: o tură în IOR cu nod în gât de emoții. Nu mai alergasem de aproape un an, de când am aflat de sarcină. Sarcină care a fost cu risc. După naștere am tot visat că alerg maratoane. Probabil pentru că atunci când m-am oprit, îmi planificat antrenamente pentru Maraton. Bifasem doua semi-maratoane și mă simțeam pregătită psihic pentru mai mult.
Am încetinit de 3 ori să plâng de bucurie, regăsirea sentimentului de plutire. Am fost înceată, ușor stângace și mi se părea că aud plânsete de bebeluș prin muzica din căști. Viața mi-a dat alt maraton mai întâi, iar pe cel pe asfalt tot îl bifez eu. Îi va veni vremea și lui.
2. Peste un an, îmi leg șireturile fără durere, iar pașii mei pe asfalt sunt din nou ușori. Am un Garmin foarte cool la mâna stângă. Trec linia de sosire cu copilul meu care mă așteaptă râzând la final.
Nu mai fug de nimic și de nimeni, ci alerg in sfârșit spre mine: liberă, vindecată și împlinită.
Hello! Sunt in aceeasi perioda ca tine, doar ca am un avans de cateva luni, poate un an( sarcina, nastere…)
Ultima oara cand am facut miscare a fost cand eram insarcinata in primele luni – era inca bine. Faceam deja yoga de 3 ani si ma simteam foarte bine! Evident acum este mai greu, dar imi este dor.
Intr-un an visez sa reiau activitatea fizica dupa concediul de crestere copil si ma simt mult mai bine psihic si fizic.
Bună Cristina, eu te-am descoperit relativ recent, dar ma bucur să te fii găsit.
Încă nu m-am oprit din sport, dar nici nu stimt ca îl mai fac aşa cum puteam acum 2 ani. În 2024 am rămas însărcinată şi am continuat sa fac miscare( drumetii, plimbari, mers pe banda) pana cu o zi inaite sa nasc. A scazut intensitatea si durata miscarii dar am simtit ca nu ma pierd pe mine, continuand sa ma misc. Dupa sarcina, am facut kineto si apoi am revenit la sala si m-am reintors la alergare ( cu care am o relatie de live-hate) am facut 5 curse in 2025 si am crescut distanta de la una la alta, pana am ajuns la semi-ul ciucasx3 care a fost humbling. Din martie, mai astept o gogoaşa mica, care ar trebui sa vina la inceput de decembrie. De alergat, nu am mai putut, dar mai fac drumetii usoare si incerc sa merg la sala de 2x pe saptamana, mai mult pentru psihic decat ptr fizic 😅.
As vrea ca dupa nastere, in 2027 sa reiau cele 5 curse din 2025, dar mai constiincios, cu antenamente si pregatire si as vrea sa pot sa fac mai bine. As vrea sa ma simt din nou puternica sa urc muntii si sa alerg fara sa mi se lichefieze plamanii, sa imi car copiii fara dureri de spate si cu mintea limpede.