Despre lupta cu sindromul impostorului

Una din întrebările pe care le primesc frecvent, sub o formă sau alta, este următoarea:

“Ai avut de-a face cu situații în care erai copleșită de sindromul impostorului și dacă da, cum ai trecut peste? Cu asta mă confrunt și am senzația că dacă vreau să fac un salt din zona de confort mă sabotează creierul cu gânduri de “nu ești suficient de bun să faci asta”.”

Și întotdeauna răspund direct cu un mare: Oh, DA! Sindromul impostorului îmi este cel mai vechi prieten.

Este sentimentul că sunt o fraudă și încep să mă întreb ce naiba caut aici, de ce fac eu asta, nu e treaba mea, nu e rândul meu, sunt alții mai capabili decât mine șamd.

Este senzația care mă lovește când sunt pe cale să fac ceva mare, ceva important, ceva de care mi-e frică. Pare să fie un conflict între certitudine (a rămâne în zona aia călduță, de confort) și nevoia de a evolua – fiindcă la nivel rațional sunt conștientă că nu pot crește fără un pic de adversitate.

Îl văd asemănător cu rezistența descrisă de Steven Pressfield în The War of Art: forța care ne oprește dintr-o activitate creativă prin orice metodă posibilă, fie ea raționalizare, procrastinare, frică, anxietate, distrageri, vocile criticului interior etc.

Dar știi ce e interesant? Am observat că până și cei mai buni din lume au dubii și se întreabă dacă sunt suficient de buni.

Uite o întâmplare pe care am descoperit-o recent, o citez exact așa cum am citit-o la rândul meu:

“On my second or third night there, I was standing at the back of the hall, while a musical entertainment happened, and I started talking to a very nice, polite, elderly gentleman about several things, including our shared first name.

And then he pointed to the hall of people, and said words to the effect of, “I just look at all these people, and I think, what the heck am I doing here? They’ve made amazing things. I just went where I was sent.

And I said, “Yes. But you were the first man on the moon. I think that counts for something.””

^ Este Neil Gaiman povestind despre cum l-a cunoscut pe Neil Armstrong.

Presupunerea mea este că cei care sunt cu adevărat impostori n-o să-și pună niciodată astfel de întrebări, n-o să se oprească și să se întrebe dacă sunt impostori. Poate că este efectul Dunning-Kruger în acțiune.

*

Atunci când simt că încolțește acest sentiment în mine și riscă să mă blocheze, primul lucru pe care-l fac este să mă întreb dacă este o nesiguranță reală sau este venită din ego.

Nu cumva sunt niște non-probleme pe care le fac eu în capul meu mai mari decât sunt în realitate, niște umbre mari cât elefanți, dar care sunt ale unor niște șoricei inofensivi?

Am observat că mă lovește sindromul impostorului în special atunci când nu înțeleg de ce sunt apreciată, de ce primesc laude pentru un anumit lucru. Am reușit fiindcă sunt eu într-un anumit fel, fiindcă am făcut anumite lucruri, sau a fost vorba de noroc? Poate un Mercur în retrograd?

Dacă am impresia că a fost mai degrabă vorba de noroc și uit câtă muncă am investit, câte lucruri am învățat și testat, atunci poate este normal să simt că nu-mi este locul acolo.

Îmi imaginez că la asta contribuie și faptul că citesc despre oameni care au ajuns să facă performanță în anumite domenii, știu care este tavanul existent acum, limitele cele mai de sus – la nivel internațional, din toate timpurile, nu local. Inevitabil, ajung să-mi compar începuturile mele cu vârfurile lor. Uit că au venit la pachet cu niște costuri pe care uneori nici măcar nu mi le doresc – ceea ce e ok, dar am nevoie să conștientizez asta.

Realitatea este că întotdeauna există un amestec între efort și noroc: dacă e doar noroc fără muncă, atunci rezultatele nu țin pe termen lung, și invers: dacă e doar muncă fără un mediu potrivit, degeaba ai talent sau creierul unui geniu dacă te-ai născut într-o țară aflată într-un context nefavorabil, fiindcă vei avea mereu o limită impusă de factori externi.

La fel de inevitabil, citind atât de mult, realizez că absolut toate lucrurile au fost deja gândite, scrise și făcute de mulți alții înaintea mea, dar sub o altă formă, în ton cu personalitatea și valorile lor și ale vremurilor în care au trăit. Chestia asta îmi dă o libertate uriașă, mă ajută să ridic presiunea de pe umerii mei. Ok, nu pot să vin eu acum să reinventez roata, dar pot să construiesc mai departe, pot să îmbunătățesc, să adaptez munca deja existentă, să găsesc niște intersecții interesante, și pot să dau mai departe altora.

Ce am simțit că m-a ajutat a fost să-mi definesc o scală de la 1 la 10 pentru acel lucru care mă face să mă simt ca o impostoare. Ok, e o scală subiectivă, dar măcar îmi pot măsura astfel creșterea și pașii necesari.

Așadar prima mea întrebare este cum arată acea scală, cum arată la minim și cum arată la maxim – dar un 10 care să fie ok pentru mine personal, adică să fiu ok și cu riscurile și costurile care vin la pachet.

Mă întreb unde mă aflu în acest moment, cum am ajuns la numărul respectiv, ce am făcut concret. Uneori mă ajută să cer niște păreri din afară, fiindcă alți oameni le văd mai clar decât le văd eu.

După care îmi fac o listă de acțiuni pentru a evolua, pentru a micșora “prăpastia” între unde mă aflu și unde vreau să ajung. Ce e nevoie să fac, ce acțiuni e nevoie să se întâmple, de la cine pot învăța sau cui pot cere feedback ca să fac salturi semnificative pe acea scală? Și în cât timp mă pot aștepta (realist) să observ niște rezultate sau să-mi trag niște concluzii, ca să reevaluez?

Posibilitatea de a măsura cât mai clar progresul se numără printre motivele pentru care iubesc alergarea montană. La alergări lungi de câteva zeci de kilometri nu am cum să mă păcălesc singură. Nivelul de bullshit este la minim. Nu este o alergare de 5 km prin București alături de alți oameni, unde sunt în siguranță și pot intra oricând la metrou.

Alt lucru care mă ajută atunci când îmi definesc acea scală și care sunt următorii pași pe care am nevoie să-i parcurg pentru a ajunge unde-mi doresc este să mă întreb: Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla?

Aș fi vrut să realizez mai devreme că oamenii sunt prea prinși în capul lor, cu propriile frici și temeri, ca să mai fie atenți și la ce fac alții. Dacă totuși sunt atenți, probabil apreciază efortul sau eventual își spun motive pentru care EI nu ar face asta niciodată.

Și dacă într-adevăr mă voi face atât de rău de rușine încât voi avea parte de 1 minut de faimă (negativă) – așa, și? În ziua de azi, când e atât zgomot, lumea uită rapid, memoria colectivă este varză. Dacă aș sta să mă opresc să arunc pietre la fiecare câine care latră pe drumul meu, n-aș mai ajunge nicăieri. (vorba asta a lui Churchill sună mai bine în engleză decât tradusă).

*

În curând se vor împlini patru ani de când trimit newsletterul Friday Read în aproape fiecare vineri. Îi pot număra pe degetele de la o mână pe cei care s-au abonat și au citit primul email pe care l-am scris: un prieten apropiat și fost coleg de liceu, un fost coleg de muncă, jumătatea mea mai bună și cea mai bună prietenă din copilărie.

Iar pentru mine a fost mai suficient: știam că dacă ajut un singur om prin ceea ce scriu, dacă am un singur om care citește și pot face diferența în viața sa, pentru mine este de ajuns.

Recunosc că acum îmi vine să dau foc sau măcar să rescriu integral 98% din textele pe care le-am scris vreodată (chiar și cele recente) – și văd asta ca pe un semn bun. Probabil că n-aș fi pornit niciodată newsletterul dacă aș fi așteptat să fiu cea mai bună, să mai citesc un pic, să mai învăț ceva, să mai fac încă un curs.

Dacă nu mi-e măcar un pic rușine de lucrurile făcute sau articolele scrise, înseamnă că n-am evoluat deloc, iar pentru mine stagnarea înseamnă moarte. Sunt “forever work in progress“. Hai mai bine să mă concentrez pe a acționa, să mă concentrez pe procesul de învățare. Să fac niște greșeli, dar astfel să mă asigur că nu funcționez din inerție.

Mă ajută cu ceva sau schimbă situația dacă doar mă îngrijorez și nu acționez?

*

Vreau să fie clar: concentrarea pe a acționa nu este o scuză pentru mediocritate, pentru “half-assing things. Sunt conștientă că nu pot să controlez rezultatele, dar pot să mă asigur că am făcut toate eforturile posibile ca să fiu cea mai pregătită.

Una din situațiile în care m-am confruntat grav cu sindromul impostorului a fost în ziua de luni, 25 noiembrie 2019. În acea seară am urcat pe scena TNB și am vorbit la Pe Bune Live, în fața a câteva sute de oameni, la un eveniment care fusese sold out în mai puțin de 6 ore, organizat de Andreea Vrabie și DoR (Decât o Revistă).

Sunt un introvert care a lucrat enorm (și continuă să lucreze) cu propria persoană pentru a putea funcționa în public. Vorbesc la tot felul de evenimente de câțiva ani buni, să tot fie vreo 14, și nu devine niciodată ușor – mai ales atunci când îmi pun pe tavă propria viață.

Țin perfect minte fiecare minut din acea zi. Fiecare pas făcut, cum se simțea vântul pe pielea mea, fiecare om cu care am vorbit, fiecare telefon dat, fiecare cuvânt dezbătut și cum m-am închis în toaletă înainte de eveniment, ca să inspir-expir.

Și, deși țin minte fiecare minut de dinainte, nu mai țin minte absolut nimic din cele 15 minute pe care le-am petrecut pe scenă. Aveam pus un reflector mare pe mine care mă făcea să nu văd absolut nimic în sală, totul era în beznă. Mintea mea și-a luat un blank complet. Am dovezi că am fost acolo, dar e ca și cum s-a întâmplat altcuiva iar eu am pășit în afara corpului meu.

În acea seară de noiembrie am vorbit despre cum m-am lăsat definită de succesul proiectelor în care m-am implicat și cum am fost nevoită să mă redescopăr și “reconstruiesc”. Am vorbit 15 minute – 900 de secunde, 2000 de cuvinte. Cuvinte pe care începusem să mi le pregătesc încă din septembrie. Zeci de drafturi la care am lucrat, editat, repetat, dezbătut și pus la îndoială fiecare cuvânt timp de nenumărate ore. Le-am învățat pe dinafară și încă pot să-ți recit la întâmplare din paragrafe.

Și în acea seară, ca și cu fiecare newsletter pe care-l trimit, mi-am propus ca prin ceea ce fac să ajut un singur om. Știam că dacă un singur om va pleca în acea seară acasă cu ceva util din tot ce am spus, dacă își va pune niște întrebări care vor face diferența în viața sa, pentru mine e suficient și merită să depășesc orice temeri.

În timp, am fost nevoită să mă obișnuiesc cu sentimentul că sunt o impostoare. Este frică, este anxietate, este inima care-mi bate puternic, de ajung să o simt în gât. Este un sentiment care revine frecvent. Îl accept, îl ascult, îl observ. Nu-l ignor sau ascund sub preș, dar mă concentrez pe a acționa. Până la urmă, este doar un indicator că fac lucruri importante și curajoase, iar costurile de a rămâne paralizată sunt mai mari decât pot eu să accept.

Well, of course you feel that way, because you are an impostor. And so am I. Because if you are doing work that hasn’t been done before, which means creativity or leadership, then you can’t be sure it’s going to work. Because it’s never been done. And so instead of denying how you feel, you might look at how you feel as a symptom that you are doing something important and genereous. And when that feeling shows up, we can welcome it, we can sit with it. Because the harder we try to make it go away, the more powerful it becomes.

(Seth Godin)

P.S. Dacă îți vine în gând o persoană pe care crezi că ar ajuta-o să citească aceste rânduri, poate-i dai un forward. Mă ajută și pe mine să ajung la mai mulți oameni pe care-i pot ajuta. Chiar dacă îmi este suficient unul singur.

Un prim draft al acestui articol a fost trimis inițial celor abonați la newsletterul meu, Friday Read, în primăvara 2021. Ceea ce ai citit aici este o variantă editată.


Leave a Reply