personal Archive

Discutând zilele trecute cu un prieten, am ajuns să fac un recensământ al tuturor proiectelor în care m-am implicat în ultimii 10 ani.

Au fost multe, foarte multe. Câteva zeci. Au fost cele care au devenit cunoscute de toată lumea fiindcă au avut super succes (nu o să le enumăr fiindcă nu ăsta este scopul articolului și oricum sunt doar la o căutare pe Google distanță).

Dar, pe lângă alea, au mai fost cel puțin încă pe atâtea care au eșuat. Sunt slabe șanse să știți de ele fiindcă nu le-am anunțat niciodată public. Poate m-au mai “dat de gol” cei cu care lucram, prin vreun tag pe social media, dar eu personal n-am vorbit niciodată despre ele. Nici când le-am pornit sau am decis să mă alătur lor (în cazul în care erau proiecte deja lansate), nici când am decis să le pun punct.

La momentul respectiv, îmi spuneam că nu discut public despre ele fiindcă un proiect sănătos trebuie să supraviețuiască și să aibă succes fără să-l împing eu. Nu voiam să fie fragil.

În continuare cred acest lucru, dar, după toți anii ăștia, mi-am dat seama că nu despre asta era vorba. Faptul că evitam să mă asociez public cu un proiect la care lucram era, de fapt, un semnal de alarmă. Undeva, în subconștient, deja știam că sunt slabe șansele de reușită iar neasumarea era un fel de anticipare a eșecului.

Da’ atunci de ce m-am mai băgat în ele dacă știam că nu va merge, veți întreba? Și eu mă întreb același lucru. Presupun că explicația este următoarea: fiindcă erau proiecte care aveau sens pe hârtie, argumentele erau în favoarea lor, toată lumea cu care vorbeam îmi spunea același lucru, deși instinctul îmi spunea că pierd vremea și nu va funcționa pe termen lung.

Sau poate că, de fapt, s-a întâmplat invers. Poate toate acele proiecte au eșuat tocmai fiindcă m-am sabotat singură încercând să demonstrez că instinctul meu are dreptate. Poate a contribuit faptul că nu mi le-am asumat public, că implicarea mea n-a fost de 100%, că n-am făcut tot ceea ce a fost sub controlul meu.

Două articole mai vechi despre poveștile pe care ni le spunem:

  • Mental Badassery: Becoming Aware of the Stories We Tell Ourselves (Leo Babauta)
  • The Narrative Fallacy (Ryan Holiday)


  • Scriu din 2005, atunci eram pe platforma Yahoo 360. Încă eram în liceu, așa că articolele mele se învârteau în jurul problemelor existențiale caracteristice vârstei.

    În decembrie 2006 am pornit un alt blog, de data asta pe Blogspot, platforma Google. Deja intrasem la facultate, începusem să interacționez cu industria muzicală, așa că îmi amestecam gândurile personale cu comentarii despre muzică.

    În iunie 2007 m-am mutat pe domeniul Voce.ro, datorită lui Alex Negrea (pe vremea când el scria sub nickname-ul Buddha). Am pornit Monden.info în paralel și mi-am mutat acolo opiniile despre muzică. Am păstrat pyuric.voce.ro strict ca pe un jurnal.

    La sfârșitul lui 2008 am vândut Monden.info și am cumpărat în avans domeniul Pyuric.ro, doar ca să stau liniștită că nu mi-l ia vreun “binevoitor”.

    Trei ani mai tarziu m-am mutat pe domeniul Pyuric.ro, cu ajutorul lui Alex Ciucă (aka Hoinaru). Am reluat articolele cu gânduri despre muzică.

    Azi transform Pyuric.ro în CristinaChipurici.ro. Tot cu ajutorul lui Alex Ciucă, fără de care blogul ăsta ar fi fost de mult în moarte tehnică.

    Nu pot să ignor faptul că trăiesc într-o lume în care aparențele contează iar traseul profesional îmi impune altă prezentare. “Pyuric” e porecla mea de aproape 24 de ani și va rămâne felul în care îmi spun prietenii, n-o să renunț la ea în spațiul privat. Dar nu-mi mai este de ajutor în cel public, așa că mutarea pe CristinaChipurici.ro am văzut-o ca pe o soluție naturală.

    Și da, pregătesc terenul pentru niște proiecte care vor face să se vorbească despre numele meu, real, întreg, nu o poreclă: Cristina Chipurici.

    one-book-to-rule-em-all
    Status: It’s complicated.

    Am învățat singură să citesc, după un abecedar din Moldova, când încă eram prea mică pentru a merge la școală. Este motivul pentru care mai târziu, când eram în clasa I și doamna învățătoare ne arăta literele, mă plictiseam teribil. Este și motivul pentru care, atunci când ne-a pus pe toți să zicem un oraș din România care începe cu litera prenumelui nostru, nu înțelegeam de ce e greșit că am ales Chișinăul. Read more…

    img_20161228_insula_herastrau

    Atunci când ziua ta de naștere e de 1 ianuarie, e mai ușor de făcut retrospectiva. An nou calendaristic, an nou de viață.

    Azi împlinesc 29 de ani și, înainte de toate listele cu retrospective și planuri, sunt recunoscătoare că sunt în viață, sunt sănătoasă și toți oamenii importanți din viața mea sunt bine.

    Am sentimente amestecate legate de 2016. Au fost și lucruri bune, și foarte multe rele. Am făcut greșeli, au fost lecții pe care a trebuit să le reînvăț, dar am încercat să văd partea pozitivă în toate.

    Am dat un zoom out, mi-am impus să gândesc pe termen lung și să trec totul prin acest filtru – și proiectele în care sunt implicată, și prieteniile, și fiecare întâlnire pe care o accept, și lucrurile cu care aleg să mă consum.

    Mai jos sunt câteva dintre concluziile acestui an: Read more…