Gând despre asumare

Discutând zilele trecute cu un prieten, am ajuns să fac un recensământ al tuturor proiectelor în care m-am implicat în ultimii 10 ani.

Au fost multe, foarte multe. Câteva zeci. Au fost cele care au devenit cunoscute de toată lumea fiindcă au avut super succes (nu o să le enumăr fiindcă nu ăsta este scopul articolului și oricum sunt doar la o căutare pe Google distanță).

Dar, pe lângă alea, au mai fost cel puțin încă pe atâtea care au eșuat. Sunt slabe șanse să știți de ele fiindcă nu le-am anunțat niciodată public. Poate m-au mai “dat de gol” cei cu care lucram, prin vreun tag pe social media, dar eu personal n-am vorbit niciodată despre ele. Nici când le-am pornit sau am decis să mă alătur lor (în cazul în care erau proiecte deja lansate), nici când am decis să le pun punct.

La momentul respectiv, îmi spuneam că nu discut public despre ele fiindcă un proiect sănătos trebuie să supraviețuiască și să aibă succes fără să-l împing eu. Nu voiam să fie fragil.

În continuare cred acest lucru, dar, după toți anii ăștia, mi-am dat seama că nu despre asta era vorba. Faptul că evitam să mă asociez public cu un proiect la care lucram era, de fapt, un semnal de alarmă. Undeva, în subconștient, deja știam că sunt slabe șansele de reușită iar neasumarea era un fel de anticipare a eșecului.

Da’ atunci de ce m-am mai băgat în ele dacă știam că nu va merge, veți întreba? Și eu mă întreb același lucru. Presupun că explicația este următoarea: fiindcă erau proiecte care aveau sens pe hârtie, argumentele erau în favoarea lor, toată lumea cu care vorbeam îmi spunea același lucru, deși instinctul îmi spunea că pierd vremea și nu va funcționa pe termen lung.

Sau poate că, de fapt, s-a întâmplat invers. Poate toate acele proiecte au eșuat tocmai fiindcă m-am sabotat singură încercând să demonstrez că instinctul meu are dreptate. Poate a contribuit faptul că nu mi le-am asumat public, că implicarea mea n-a fost de 100%, că n-am făcut tot ceea ce a fost sub controlul meu.

Două articole mai vechi despre poveștile pe care ni le spunem:

  • Mental Badassery: Becoming Aware of the Stories We Tell Ourselves (Leo Babauta)
  • The Narrative Fallacy (Ryan Holiday)



  • 4 Comments

    1. de obicei, îți asumi un proiect asupra căruia ai o urmă de control.

      • Da, probabil. Dar fiecare are alt procent de control pe care-l consideră confortabil. E un amestec între încrederea în propriile forțe + vârsta + plasele de siguranță (banii deja strânși, banii nevestei, banii părinților) + contextul social/politic etc.

    Leave a Reply