Lecții învățate până la 29 de ani

img_20161228_insula_herastrau

Atunci când ziua ta de naștere e de 1 ianuarie, e mai ușor de făcut retrospectiva. An nou calendaristic, an nou de viață.

Azi împlinesc 29 de ani și, înainte de toate listele cu retrospective și planuri, sunt recunoscătoare că sunt în viață, sunt sănătoasă și toți oamenii importanți din viața mea sunt bine.

Am sentimente amestecate legate de 2016. Au fost și lucruri bune, și foarte multe rele. Am făcut greșeli, au fost lecții pe care a trebuit să le reînvăț, dar am încercat să văd partea pozitivă în toate.

Am dat un zoom out, mi-am impus să gândesc pe termen lung și să trec totul prin acest filtru – și proiectele în care sunt implicată, și prieteniile, și fiecare întâlnire pe care o accept, și lucrurile cu care aleg să mă consum.

Mai jos sunt câteva dintre concluziile acestui an:



– Am devenit mai calmă. M-am concentrat pe eforturile mele, pe lucrurile care sunt sub controlul meu, nu pe rezultate. Rezultatele vin ele de la sine, important e să mă concentrez pe următorul pas pe care trebuie să-l fac și să fiu împăcată cu mine, să știu că am făcut tot ce am putut, dar fără a-mi compromite valorile. Probabil că m-au influențate toate cărțile stoicilor pe care le-am citit.

– Am renunțat la a mă mai plânge. Dacă ceva nu e ok, atunci fie fac ceva în privința aia, fie mă resemnez, trec mai departe. Dar nu-mi irosesc energia plângându-mă cât de nasol e. E ca și cum aș fi indignată că plouă afară și aș aștepta să se oprească ploaia pentru a-mi vedea de viață, în loc să-mi pun ceva impermeabil pe mine. E doar ploaie. Se mai întâmplă.

– Am renunțat la a mă mai plânge de cât de ocupată sunt. Îmi asum că mi-am umplut programul mai mult decât pot duce sau pur și simplu tai din lucruri. E alegerea mea. “Nu am timp” înseamnă doar “Nu am timp pentru asta, fiindcă am alte priorități”.

– Am acceptat că am nevoie în mod de egal de perioade de disciplină maximă, cu zilele extrem de bine puse la punct până la ultimul minut, la fel de mult precum am nevoie de cele relaxate, în care nu am nimic programat și pot să acord atenție lucrurilor creative. Dacă nu mențin un echilibru și exagerez cu unele sau cu altele, încep să nu mai funcționez bine.

– Am realizat cât de selectivă este memoria mea, așa că încerc să fiu mai atentă la festele pe care mi le joacă. Fiind o persoană pozitivă, tind să uit momentele nasoale, să le îngrop, și să-mi amintesc doar părțile bune. Mă trezesc după ani gândindu-mă că parcă nu era atât de rău, poate eu eram de vină și poate mai merită să dau o șansă. După care trebuie să recitesc lucrurile pe care le-am scris chiar atunci când treceam prin ele, ca să-mi amintesc exact cât de nasol era. (Ar trebui să mai citesc despre memory biases și rosy retrospection).

– Am lucrat la a-mi schimba perspectiva, am încercat să privesc diferit lucrurile care mă afectau. Acum fac tot posibilul să-mi iau câte ceva pozitiv din fiecare experiență, câte o lecție folositoare pe termen lung. Ah, nu mi-a ieșit proiectul ăsta? E ok, era o lecție pe care trebuia să o învăț, am aflat de ce nu a ieșit, pot corecta pe viitor. (The Obstacle is the Way e de vină)

– A trebuit să învăț din nou lecția următoare: sunt trei lucruri care trebuie să se alinieze pentru ca totul să funcționeze bine pe termen lung. Dar dacă primul lipsește, celelalte două nici nu mai contează. Numărul 1: trebuie să simt că ceea ce fac are un scop. Că este ceea ce trebuie să fac eu în viață, ce nu poate face nimeni altcineva și mi s-ar simți lipsa dacă aș renunța. Sunt lucrurile la care mă gândesc și despre care aș vorbi neîncetat, fie zi, fie noapte, fie weekend, vacanță sau sărbătoare. Dacă ceva e greșit, încep să procrastinez și să evit să aduc în discuții subiectul respectiv. Este și motivul pentru care am revenit la freelancing, la industria muzicală. Presupun că se leagă de personalitatea mea INFJ.

– Oamenii din jurul meu trebuie să fie în permanență curioși, dornici de a se auto depăși. Am nevoie de mentori, de oameni mult mai buni decât mine, ca să pot învăța de la ei. Am nevoie de oameni care sunt la același nivel ca și mine, ca să fim mereu în competiție și să evoluăm astfel (confortul nu ajută). Și am nevoie de începători, fiindcă și eu am fost la rândul meu unul și știu cât de mult ajută susținerea celor din jur. Iar acum e timpul să dau mai departe ce am învățat și să ajut la creșterea comunității / industriei. Lucrul ăsta l-am aplicat și la muncă, dar și la sport, la oamenii cu care alerg.

– În continuare am o relație de love & hate cu banii. Au fost dintotdeauna pe ultimul loc, am mers pe principiul că vin ei de la sine, la un moment dat, dacă fac totul ok. Așa am ajuns să fac multe lucruri pe gratis, fie pentru a primi puncte în plus la karma, fie pentru că simțeam că pot învăța lucruri noi. Plus că toate lucrurile pe care le fac îmi vin acum foarte ușor, deși sunt ani întregi de muncă în spate. Chestia asta pro-bono funcționează pe termen scurt, însă pe termen lung mă frustrez și nu mai fac treabă la fel de bine dacă munca mea nu-mi este recompensată și financiar. Nu pot să-mi plătesc chiria în mesaje de laudă și like-uri pe Facebook.

– Am tăcut. Dacă n-aveam nimic de valoare de adăugat într-o conversație, am tăcut. Aveam prea multe momente de “și eu”. Sau în care încercam să conving pe alții că greșesc. Sau în care veneam cu informații irelevante. Care n-ar fi fost constructive, n-ar fi schimbat în niciun fel situația, ci doar îmi umflau mie ego-ul. Am încercat să le opresc înainte să le verbalizez. (Se leagă de una din cele mai tari cărți pe care le-am citit în ultimul an: The Ego is the Enemy, scrisă de Ryan Holiday)

– Am renunțat să mai vorbesc despre ce fac și ce urmează să fac, am preferat să fac și să las munca să vorbească de la sine.

– Trecem printr-o perioadă din nou dominată de ură, de extremism, naționalism, fanatism. Cea mai mare panică este că am impresia că urmăresc în slow motion cum se repetă istoria, se repetă aceleași greșeli. Din acest motiv, fug de cei care verbalizează păreri extreme. Nu este o soluție, dar momentan asta simt nevoia să fac.

– Nu prea mai am răbdare cu oamenii negativi care nu încearcă să facă nimic pentru a schimba situația. Cu toții avem probleme, diferența e dacă vrei cu adevărat să îți schimbi situația sau doar îți place să te plângi pentru a atrage compansiune.

– Am ajuns și eu la concluzia pe care mi-o spunea Doctorul acum 5 ani: că după o vârstă nu-ți mai faci prieteni, rămâi cu cei pe care-i aveai deja. Că nu mai ai la fel de multă răbdare ca înainte să legi o prietenie, și tinzi să o tai mult mai rapid dacă ceva nu-ți miroase bine. Trebuie să se alinieze foarte multe astre ca să ajungi să-ți faci prieteni noi.

– Asta nu înseamnă că este imposibil să-ți mai faci prieteni noi, ci doar că scad mult șansele. Datorită blogului dar și contextului din ultimul an, comunitatea 321sport alături de care alerg, am cunoscut câțiva oameni noi extrem de mișto, la care nu știu dacă aș mai fi avut altfel acces, prin “bula” mea obișnuită de oameni. Încerc să mă bucur de fiecare prietenie proaspăt legată, atât cât o fi să țină.

– Îți dai seama de valoarea omului după felul în care-i tratează pe cei inferiori din punct de vedere social. Chelnerii, cei care fac curat, paznicii ș.a.m.d.. Un om de nimic îi va trata cu dispreț și aer superior. Oamenii normali se vor comporta normal, cu respect pentru orice fel de muncă. E o lecție pe care o învățasem mai demult, dar înainte mai dădeam șanse celor care picau acest test. Acum fug de ei mâncând pământul.

– Mi-am tăiat aproape toate notificările de pe mobil. Vreau să controlez eu când le văd, nu doar să reacționez la ele pe măsură ce intră. Cu toate astea, încă am o problemă, fiindcă în continuare primesc telefoane, sms-uri și mesaje pe WhatsApp. Toate astea sunt o sursă permanentă de stres și anxietate, de “încă n-am răspuns la mesajul ăla”. Niciodată nu reușesc să fiu 100% prezentă cu mintea undeva – când scriu, doar să scriu, când citesc, doar să citesc, când mă uit la un film, doar să mă uit la un film. Va fi una din principalele lupte pe 2017.

– A fost un an marcat de sport. Sportul făcut zilnic a devenit parte esențială din viața mea. Mi-am depășit foarte multe bariere, am realizat că erau doar în capul meu. Lăsând la o parte bonusurile fizice, legate de sănătate, sportul a fost mai mult formă de meditație. De destresare și făcut ordine în cap.

– Și plimbările extrem de lungi pe jos le folosesc tot ca pe o formă de terapie. Mă ajută să-mi clarific gândurile.

– În primăvară m-am apucat de spinning, sub îndrumarea unui foarte bun prieten (care e și antrenor). M-a ajutat super mult la creșterea rezistenței la alergat. Am continuat cu alergările până am ajuns la nivelul la care mă simt confortabil să fac constant semi maratonuri pe asfalt. Datorită CiucașX3 am descoperit cât de mult îmi plac alergările montane, așa că ăsta e planul pentru anul viitor – cât mai multe semi-uri montane.

– Mă îndrept spre 6 ani de când sunt ovo-lacto-vegetariană. În continuare mă simt bine și analizele îmi ies impecabil, deci la capitolul ăsta nu am schimbări de menționat.

– E anul în care am cam renunțat la alcool (la bere, mai bine zis, că nu beam altceva). Nu știu dacă e din cauză că am băut îndeajuns de mult în “tinerețe” sau pur și simplu nu se pupă cu sportul, că nu pot să beau și după aia să alerg fără să mă simt rău. Dar momentan pur și simplu nu mai simt nevoia să beau.

– N-am mai neglijat somnul, mi-am dormit toate orele de care aveam nevoie pe noapte și am apreciat fiecare zi în care am putut să dorm la prânz. Presupun că vine odată cu vârsta. Am avut ani întregi în care funcționam perfect după ce conduceam sute de kilometri, mergeam la concerte, dormeam 3-4 ore și după aia o luam de la capăt. Acum trebuie să mă culc pe la miezul nopții și să-mi dorm toate orele alea de care am nevoie, altfel a doua zi nu sunt în stare de nimic și mă simt mahmură. E Revelionul, e ziua mea, și îmi doresc doar să dorm.


***

Gata. Oficial, intru în ultimul an cu prefixul 2.

Nu știu dacă voi mai fi de acord cu toate aceste idei peste jumătate de an, peste 3 ani, peste 10, dar așa se prezintă acum situația.

Nu am răspunsuri la toate întrebările, nu știu ce mă așteaptă. Am învățat multe și am impresia că știu din ce în ce mai puține, dar presupun că e normal.



P.S. poza de la început este cu o insulă din Herăstrău, parcul unde mi-am petrecut cele mai multe seri din 2016.


tim-ferriss-tools-of-titans-recomandare-carte
one-book-to-rule-em-all

4 Comments

  1. La Multi Ani!

    Atentie la alergatul pe asfalt; pe termen lung creaza probleme. Incearca sa fugi pe zgura/pamant/iarba.

  2. La mulți ani! Mă bucur că ai scris despre toate astea și tind să-ți dau dreptate pentru fiecare punct notat. De asemenea, legat de stoici, îi uber mulțumesc pentru carte. Acum înțeleg mai bine pe ce te bazezi atunci când vorbești despre timp sau despre ideea de a te plânge și rezonezez cu treaba asta de „move on!”. Recunosc că nu strălucesc încă la capitolul ăsta, dar mă bucur tare că am conștientizat problema și că fac progese în acest sens.

    Ziua mea e tot luna asta și, la fel ca tine, am tras linie pe anul trecut să văd ce s-a schimbat, ce am făcut bine, ce nu și unde mai am de lucrat. Ajuta enorm analiza asta pentru a ști ce am de făcut mai departe. În plus, am citit recent „Arta listelor” și acum pasiunea mea pentru liste a crescut exponențial. Hehe.

    Să ai un an fain de tot! Hugz!

  3. La mai multi ani si multe scrieri frumoase si cu talc! Iti multumesc pt toate concluziile tale, care sunt 100% si ale mele! Un an minunat asa cum il visezi!

  4. Esti geniala. Rezonez cu majoritatea chestiilor pe care le-ai scris. E un sentiment frumos sa vezi persoane care te inspira. Felicitari pentru tot ce faci si scrii.

Leave a Reply