De vorbă cu Andreea Verde – despre muzică și emoțiile actului artistic

Andreea este genul de om cu care am impresia că mă știu de-o viață, deși ne-am cunoscut de abia în urmă cu câteva luni. Am descoperit însă că am urmat un drum atât de comun încât este de-a dreptul ciudat că ne-am intersectat așa târziu.

Avem aceleași cercuri de prieteni în care ne învârtim, lucrăm în aceleași industrii (muzică și media), avem aceleași interese, și până și aceeași frecvență de vărsat cafeaua pe noi.

Numele ei de familie este Lupescu, însă șansele sunt s-o știți drept Andreea Verde. Vine de la culoarea părului ei, pe care și l-a vopsit în urmă cu vreo 10 ani, asortându-l astfel perfect cu ochii.

A făcut parte din mai multe proiecte muzicale, a organizat concerte, a scris (și încă mai scrie) despre muzică pe Metropotam, ia interviuri altor artiști, ține cursuri de scris, face voluntariat cu copii, a făcut și teatru, și sigur mi-au scăpat multe alte aspecte. De câteva săptămâni apare și în reclamele Coca-Cola, unele din ele mari cât blocurile de pe Magheru.

Într-o zi cu soare cu dinți, am scos-o la o apă plată și o narghilea. Inițial ne propusesem să ieșim la o cafea, de fiecare dată zicem că ne vedem pentru cafea și niciodată nu se întâmplă. Dacă separat suntem semi-dezastru, împreună cresc prea mult șansele să facem o mare baie de cafea (și, odată cu noi, și toată lumea din jur).

Am vrut să aflu mai multe despre cum îmbină muzica proprie cu scrisul despre muzica altora, ce greșeli a făcut până acum, ce a învățat din tot procesul și ce are de gând să facă mai departe. Am ajuns să vorbim despre încrederea artiștilor în forțele proprii, despre suprasaturație, efectul internetului și felul superficial în care este consumată muzica azi, trupele de coveruri, oameni toxici, cât de important este să faci ceea ce simți, și multe altele.

Faceți-vă o cană de cafea și vă urez incursiune plăcută în mintea ei.

Mi-a fost destul de greu să gândesc întrebările pentru interviul ăsta. Lumea e obișnuită cu povești cu fir narativ simplu, liniar. Viața în general e oricum numai liniară nu, mai ales a ta, ești activă în toate direcțiile creative.

Ăsta e un avantaj, dar și un dezavantaj. Fac foarte multe și oamenii nu știu cu ce mă ocup de fapt. Am pățit de câteva ori să fiu întrebată “băi, da’ tu cu ce te ocupi, de fapt?”. Am încercat să găsesc un răspuns, să mă gândesc la varianta scurtă pentru când cunosc pe cineva.

Am fost recent la o conferință despre managementul timpului și, când m-au întrebat cine sunt și ce fac, le-am zis că sunt jurnalist și cântăreață. Și au vrut să afle cum adică jurnalist și cântăreață, cum funcționează asta?

Și am stat să mă gândesc că, de fapt, cred că sunt strângătoare de povești. Adică asta fac, drive-ul meu ăsta e.

Am făcut și jurnalism, și muzica pentru a fi în stare să dau mai departe niște povești pe care eu le consider relevante și care trezesc ceva acolo undeva, te fac să-ți modifici unghiul din care vezi anumite lucruri. Adică să vezi și din alte perspective anumite situații. Și, cumva, eu așa am început: cu interviuri și cronici de spectacole.

Și când făceam cronică de spectacole, nu povesteam niciodată ce se întâmplă. Luam anumite highlighturi și le puneam într-o altă lumină.

Am muncit foarte mult ca să fiu cât mai concisă, să renunț la toate bla-bla-urile alea inutile. Atunci când trăiești un lucru memorabil, parcă-ți vine să zici fiecare detaliu, dar apoi îți dai seama că nu e atât de relevant și de multe ori îți ia atenția de la the big picture.

La un moment dat mă simțeam cumva complexată de ideea că fac de toate, dar, de fapt, care e specializarea mea? Că nu m-am dus în profunzime în niciun domeniu, am încercat mai multe ca să văd ce-mi place. Abia apoi mi-am dat seama că toate m-au ajutat să scot ce-i mai bun din fiecare domeniu.

Uite, din toate interviurile pe care le-am făcut cu artiștii mari am învățat ce vreau eu să fac pe scenă și ce nu vreau să fac. Și, cumva, din experiența lor, am avut încă o perspectivă la care nu aș fi ajuns altfel.

Am făcut ședințe foto, dar nu sunt model. Atunci când fac ședințe foto vreau să spun o poveste. Vreau să cunosc omul de dinainte, ca să văd dacă rezonăm, dacă nu rezonăm nu fac ședința foto. Și trebuie să găsim o poveste, un concept, hai să ne gândim, nu mă pui la perete, și… now what? Hai să facem poze?

Există un cuvânt în italiană, “sprezzatura”, o nonșalanță care face să pară că arta este făcută fără efort, fără să fi fost premeditată sau studiată, deși în spate stau ani întregi de muncă, ani în care înveți, este un întreg proces.

Dadada, ca cei de la patinaj, care fac o super piruetă și pare atât de simplu, dar de fapt au ani întregi de muncă în spate.

Eu mi-am dat seama destul de târziu de chestia asta. O lungă perioadă de timp am vrut “acum și aici”. Eram foarte grăbită să le fac pe toate, dar, după ce le finalizam, îmi dădeam seama că s-ar fi putut face mai bine dacă mai aveam un pic de răbdare. Și mi-a luat foarte mult să învăț să am răbdare, să nu mă grăbesc, să aștept momentul potrivit. Și când prind momentul potrivit, să nu-l amân, că asta e altă capcană.

Nu mai știu unde am citit chestia asta dar mi s-a părut mișto: sămânța pe care o pui ca să iasă o plantă din ea. Ideea era că băi, înțeleg că tu vrei repede, vrei acum, vrei să se întâmple, dar gândește-te că, dacă un lucru nu se întâmplă organic, el n-o să aibă o bază puternică și nici n-o să se dezvolte armonios. Pui o sămânță și, orice cadru i-ai da plantei respective, n-o să poți să grăbești procesul de creștere. Mi-a luat mult să asimilez asta.

Legat de interviurile pe care le-ai luat artiștilor – spuneai mai devreme că te-au ajutat să-ți dai seama ce vrei să faci și ce nu vrei să faci. Spune-mi ce nu vrei să faci? Mi se pare mai important să știi asta, de acolo cred că ar trebui pornit.

Mi-am dat seama – bine, are legătură și cu modul în care văd eu un act artistic, nu e neapărat o rețetă, o biblie, dar mi-am dat seama că nu vreau să am un spectacol unilateral și nu vreau să fie nici unidimensional. Pentru mine, e foarte important ca vizualul să se îmbine cu auditivul și chiar cu olfactivul. Am în minte ideea asta de pachet care trebuie să fie în armonie.

Am învățat și că prea mult decor și prea mult pam-pam făcut intenționat, ca să ia atenția de la muzică, e dăunător, dar că este important să nu fie doar niște oameni cu instrumente care cântă. Pentru mine, asta nu este suficient când mă uit la un spectacol. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de-o poveste.

Am mai învățat că, în momentul în care ai un conflict intern, în echipă, se simte și se vede pe scenă automat. Oricât de tare încerci să te prefaci că lucrurile sunt în regulă, se simte și se vede și se reflectă. La fel și cu energia pe care o emani. Dacă nu te rupi un pic de tot, să trăiești momentul ăla prezent, să fii acolo, se simte imediat că ești absent, chiar dacă ești un bun executant și cânți perfect.

Am fost la multe spectacole perfecte din punct de vedere tehnic, dar care nu mi-au stârnit nicio emoție. Pentru că oamenii ăia nu emanau absolut nimic, nu erau cu sufletul acolo. Asta mi se pare foarte important, să fii conștient mereu de ceea ce emani, de ceea ce se întâmplă acolo.

Am mai învățat să-mi asum lucrurile. Să nu fug de confruntări, de conflicte. De cele mai multe ori, lucrurile bune vin în urma unor certuri în care toată lumea e vulnerabilă, toată lumea scoate la iveală frustrări. Doar scăpând de lucrurile respective, poți s-o iei de la zero.

Mi se pare foarte important să faci așa cum simți. Chiar dacă strategia spune contrariul. Chiar dacă vine un specialist și-ți dă o rețetă, îți impune să faci anumite lucruri, care nu-s neapărat în concordanță cu tine.

Inclusiv ordinea pieselor – există această regulă, că trebuie să pornești ușor, să obișnuiești oamenii, să ai un punct culminant și să închei cu ceva super în forță. Nu funcționează mereu așa. Dacă tu nu simți, dacă tu ai alt feeling legat de momentul tău, e mai bine să faci cum simți tu.

Dacă mi-a arătat ceva istoria, e că nu există rețete. Oamenii care au inovat au făcut totul fix invers decât li se spunea că trebuie să facă.

Da, și nu neapărat din dorința de a face invers, ci pur și simplu așa au simțit ei.

Și, până la urmă, cred că poți să rezumi toate chestiile astea pe care le-am zis acum prin a face mereu așa cum simți. Și poate, uneori, e mai bine să nu apari o perioadă, dacă nu simți nevoia să apari, decât să apari forțat. Sau, dacă-ți ia un an-doi să lucrezi la ceva, e mai important să stai acolo și să fii mulțumit de rezultatul final, decât să fii obsedat de ideea că oamenii te vor uita dacă nu faci lucruri constant. Pentru că nu suntem roboți și nu putem să ieșim mereu cu ceva superb.

Altă chestie a mea personală: nu cred că un album ar trebui să aibă 2-3 single-uri și restul pieselor să fie de umplutură, cum se întâmplă de multe ori – chiar și la artiștii mari. Cred că ar trebui să fie doar esența, doar ceea ce contează. Și ce e în plus să ții pentru tine, să le pui sub formă de drafturi, ca special… ceva. Dar să nu fie acolo doar ca să dea bine numărul ăla de 10-12-16 piese, că dacă nu e numărul ăla, atunci nu e album. Astea sunt niște încadraturi care te limitează.

În Coreea de Sud, în urmă cu foarte mulți ani, deoarece oamenii au avut extrem de ușor acces la internet de mare viteză, a explodat și pirateria. Cu mulți, mulți ani înaintea altor țări. Și au început să lanseze doar pachete de câte 2-3 piese, doar esența, plus diverse chestii speciale pentru fani, împachetate frumos, nu umplutură „să fie acolo”.

Ah, apropo de chestiile de umplutură – fix acum, când ai zis, mi-au venit în minte toate interviurile în care artiștii spun ce viață perfectă au și că ei sunt super mulțumiți și norocoși. Mi se pare ipocrizie că oamenii nu vorbesc și despre probleme, că toți suferim, toți avem dezamăgiri. Multe acte artistice se nasc într-un moment în care ești foarte jos și ai self-esteem-ul foarte coborât.

Mi se pare că oamenii au percepția că dacă ești o persoană de succes sau care are foarte multe like-uri sau primește comentarii cu “ești minunată, ești frumoasă”, nu mai ai nevoie de complimente și nu mai ai nevoie ca munca să îți fie apreciată, fiindcă toată lumea deja spune asta și atunci ar fi redundant. Și nu este adevărat.

Dintre persoanele pe care le-am cunoscut eu, cele care aveau cele mai multe comentarii lăudative erau și cele mai nesigure. Și-mi spuneau că pentru ele este foarte important ca oamenii să le aprecieze, să aibă constant feedback.

Nu știu cum să explic chestia asta. Uite, și mie mi s-a întâmplat odată. Eram după un concert, acum câțiva ani, și a venit o fată la mine care mi-a spus “bună, Andreea, știu că probabil auzi asta foarte des, dar…” și mi-a spus cât de mult i-a schimbat viața o melodie și cum a reușit să treacă peste un moment dificil din viața ei. Pe mine m-a bușit plânsul fiindcă mi-am dat seama că oamenii au senzația că mi se spune asta atât de des încât nu-mi mai spune nimeni nimic.

De-asta zic: e foarte important ca oamenii să se manifeste. Și cred că este foarte important și pentru artist să audă lucrurile astea, fiindcă este un combustibil care te ține în priză, te face să mergi mai departe.

Recunosc că am trecut și eu prin ceva de genul. Am realizat târziu că ar trebui să încep să le scriu oamenilor de afară pe care-i citesc, care mă influențează, să le dau niște simple mail-uri în care să le spun cât de mult m-au ajutat. Înainte gândeam altfel, “eh, las că ăia primesc deja sute de mesaje de laudă, nu mai au nevoie și de ale mele”. A trebuit să primesc eu, la rândul meu, mail-uri de la oameni care-mi spuneau cât de mult i-am influențat, și fix așa începeau: „știu că auzi asta foarte des, dar… „. De abia după aia am realizat cât de mult contează gesturile astea simple.

Și eu am început să fac chestia asta și mă simt mult mai bine. Am simțit-o și la articolul tău cu Sia, care ne-a adus aici, să știi. Am simțit nevoia să-ți scriu. A trezit în mine niște chestii așa frumoase, un soi de dor din ăla de documentare consistentă. Pe mine m-a atins foarte tare. Și puteam să țin pentru mine, probabil că acum câțiva ani aș fi făcut asta.

Da, nu conștientizezi până nu simți pe propria piele. Dar e cu două tăișuri, că dacă n-ai încredere suficientă în tine încât să compui ce ți se pare ție a fi esențial, ajungi să fii prea influențat, să ții cont doar de alții, să dai doar ce crezi că o să le placă, să fii un fel de mesager al altora. Și mai și sunt niște ego-uri uriașe pe partea asta artistică.

De asta trebuie să fii tot timpul în gardă, bun pe auto-analiză și auto-critică.

Vorbeam cu un tip de la Vice legat de chestia asta, că mi se pare că la noi artiștii români nu se susțin, sunt puțini care sunt cumva ca o familie, ego-ul ăsta îi face să nu se ducă la spectacolele altora, să nu se susțină sau promoveze. Suntem pe aceeași linie, facem același lucru.

Anul ăsta chiar am încercat să ajung la toate showurile importante, cred că m-a ajutat foarte mult chestia asta, să fiu acolo.

În hip-hop-ul românesc mai sunt artiști care au crescut împreună, s-au ajutat și susținut unii pe alții, cel puțin până într-un anumit punct. Au fost BUG Mafia și Casa, Okapi Sound, Facem Records, și așa mai departe. Dar cele mai multe se întâmplă cât încă sunt artiștii la început, n-am văzut lucruri de genul ăsta la un nivel mai mare.

Asta e o bubă mare, nu e ok. Nu știu de ce nu se schimbă.

Am stat într-o perioadă foarte mult cu actorii și aveau chestia asta: ei nu se anunțau unii pe alții de castinguri ca nu cumva să le fie furat rolul. Fiindcă sunt atât de puține roluri și sunt plătiți atât de prost.

Păi da, dar n-ar trebui să se unească, să crească împreună industria, să facă și mai mulți bani? Cum fac toți ăștia mari de afară, care se susțin foarte mult între ei.

Daaaa! Sunt tot felul de colaborări între ei, își iau energie unii de la alții.

Acum că am lucrat și cu copiii, pe ateliere de povești, mi-am dat seama că poate nu e de la noi. Poate e de atunci, din clasa I, când ești învățat că trebuie să faci mai bine decât colegul, și trebuie să-l urăști pe ăla care ia premiul I, acasă ești certat dacă nu iei note la fel de bune.

E o chestie care ți se induce foarte devreme, că ești mereu în competiție, că trebuie să tragi tare, că e fiecare pentru el, nu lași pe nimeni să copieze de la tine, ține-ți lucrarea în față, și așa mai departe.

Acum câteva zile am văzut un clip cu o chestie foarte tare, o metodă alternativă de educație. Un învățător de afară, cred că din America, înainte să-și înceapă ziua, lua fiecare copil în fața clasei și-l lăuda cu voce tare în fața colegilor lui. Îi scotea în față abilitățile, dar fără să mintă, pe baza aptitudinilor lor le făcea complimente. Iar la final băteau palma.

Au făcut o analiză și un documentar despre asta și, la final, au constatat că nu numai a crescut nivelul clasei și al cunoștințelor, dar au ajuns colegii să-și vorbească foarte frumos, le-a crescut gradul de încredere în ei.

Și mă gândeam cât de simplu este să faci chestia asta, 10 minute pe zi, să îi spui fiecăruia o vorbă de bine. Nu să-i dai cu linia peste palmă că nu știe să spună cât face 7 x 7, cum se întâmpla pe vremea mea.

E frica asta. Țin minte când mă scotea la tablă la geografie și mă punea să arăt Crișul Repede, uitam tot, de frică uitam, nu mai știam să arăt nimic. Muream de frică și c-o să fiu pedepsită într-un fel.

Chiar și asta: să stai cu mâna la spate, să nu miști, să nu vorbești, să nu… nu. E un mediu foarte ostil.

Am simțit diferența asta la cursurile pe care le-am urmat online, la Berklee. Aveam numai profesori din America și sistemul e complet diferit față de ce se întâmplă la noi. Ei n-o să spună niciodată “băi, ai greșit, ești un prost”. Ei vor să ajungi să gândești singur, vor să vadă procesul, vor să vadă cum ai ajuns la rezultatul ăla, să gândești cât mai creativ. Nu-i interesează neapărat rezultatul final, ci să crești, să înveți din ceea ce faci, inclusiv din greșeli. Și să înveți să colaborezi, că nu ești singur pe lume, nu poți face lucruri exclusiv singur.

Haha, așa am ajuns eu pe faza pe Municipiu la olimpiada la fizică. Pentru că sistemul de la olimpiadă este cumva asemănător – ți se punctează fiecare pas, nu rezultatul final. Și eu reușeam să duc toate problemele până într-un punct, dar nu puteam să le duc pe toate până la final. Și, cumva, făcând asta, am luat un punctaj mai mare decât colegii mei care erau mult mai buni.

Revin la o chestie pe care o spuneai mai devreme, privind lucrurile pe care le-ai învățat din interviurile pe care le-ai luat altor artiști. Una dintre ele era asta cu membrii trupei care, dacă nu se înțeleg bine, se reflectă. Spune-mi din experiențele tale anterioare în muzică – atât cu trupa cu colegul tău de ghips, cel din generală, cât și cu Dekadens, spune-mi ce ai învățat din fiecare.

Cu colegul meu Gimi, cel cu ghipsul, cred că a fost cel mai simplu. Pentru că noi am pornit muzica într-un soi de terapie. Eu ieșisem dintr-o relație foarte lungă, prima importantă din viața mea, el era tot așa, într-un moment mai dificil.

Ne-am văzut în Grădina Botanică și ne-am dat seama că, dacă improvizăm efectiv el la chitară, eu la voce, mă simt mult mai bine după și am o energie fantastică. El oricum exersa, scopul lui era să devină un chitarist mai bun.

Din perioada aia am învățat să-mi înving timiditatea. De aia mă duceam în Grădina Botanică să cânt cu el – eram timidă în fața oamenilor și atunci falsam, greșeam, îmi tremura vocea, nu știam să respir, mă panicam. Atunci am învățat să prind încredere în vocea mea.

Ulterior, ajungând în Praga, într-un soi de tabără multi-culturală, la un jam session, m-am urcat pe scenă, am luat microfonul, și mi-am dat seama că-mi place. Și că-mi iau energie de la oameni. Eu nu știam că se poate. Asta am învățat din prima mea experiență cu muzica – că pot să-mi iau energie de la oameni și s-o dai înapoi și să fie un schimb din ăsta, pe care eu nu l-am mai întâlnit în niciun alt domeniu.

Perioada asta s-a încheiat în momentul în care eu am vrut mai mult, iar ei aveau facultate, ne vedeam din ce în ce mai rar. O ruptură a fost din cauza timpului, alta a fost din cauza faptului că mă simțeam mai atrasă de zona asta organică, cu sunete din natură, cu chitară acustică, și ei voiau să facă o chestie electrică, mai agresivă. Mi-am dat seama că nu pot.

Și fix atunci a apărut Dekadens, care-și căuta solistă.

Acum că mă gândesc, nu știu când au trecut 5 ani, dar din experiența Dekadens am învățat cele mai multe lucruri în ceea ce privește actul artistic.

Am învățat în primul rând că nu aveam încredere în mine, că mi-era frică de confruntări, că, din teama că n-aș putea face ceva singură, trebuia să accept lucruri cu care nu mă simțeam confortabil, ca să am în continuare suportul trupei. Mi-am dezvoltat sentimentul că doar în trupă aș putea să fiu cineva și singură n-aș putea să mișc mai nimic.

Încă o chestie: am fugit mereu de coveruri, pentru că nu mă simt confortabil să cânt muzica altcuiva. Mi se pare că, indiferent de cât de bine aș cânta, eu sunt o copie mai proastă a unui original. Și n-am putut să fac asta niciodată: să fac parte dintr-un cover band.

Când am intrat în trupă, ei aveau deja un album scos. Am fost nevoită să cânt niște piese pe care nu le-am compus, nu erau gândite de mine, cu unele am rezonat, cu altele nu. În timp, am compus altele și cele vechi au ieșit din playlist, dar o perioadă a trebuit să le cânt. Și țin minte cât de inconfortabil mă simțeam și cât de mult încercam să mă prefac că e totul în regulă. Mi-era frică să le spun că nu-mi place, că nu e ok.

Am descoperit lucrurile astea pe parcurs, destul de greu, și am început să compun. Începusem deja să fac asta din perioada anterioară – mi-am dat seama că, improvizând, pot să compun.

La un moment dat, mi-am dat seama că ne dorim lucruri diferite.

Ei au făcut un compromis foarte important pentru mine, au fost de acord să facem un act acustic. Am luat toate piesele de la zero și le-am făcut bossa nova cu tot felul de sunete, am scos și un album, Dekadens in Wonderland. Și m-au lăsat pur și simplu să-mi fac de cap în zona asta. Țin minte că am înregistrat șuierul vântului de pe holul Radio România și tot felul de nebunii din astea. Am experimentat și ne-am jucat cu sunetele.

Mie mi se părea că ne-am reparat și avem cumva o coeziune a noastră, că mergem cumva într-o direcție mai bună. Numai că, după ce am încheiat toate evenimentele, concertele – și aveam foarte multe, am cântat și prin țară, am cântat la lansarea Hobbit – chitaristul, care era și liderul trupei, a zis că el nu se simte confortabil și că vrea să revenim la un punk agresiv. Îmi spunea că nu mai are drive să le cânte.

Pur și simplu eram din povești diferite, dar niciunul nu voia să renunțe la proiect. Și, cumva, fiecare mai trăgea: mai trăgeam eu de mine și eram fericită, mai trăgea el un pic spre el. Dar noi nu puteam să fim fericiți simultan, mi-am dat seama de asta mai târziu, că oricât de mult am fi vrut să luptăm în cei 5 ani…

Am început să prind curaj, nu știu cum s-a întâmplat asta, am pus totul pe masă, am zis cine sunt, ce vreau și unde vreau să ajung, așa a făcut toată lumea din trupă, și ne-am dat seama că nu mai putem să continuăm așa.

A fost ca un divorț, am suferit foarte mult, îmi lipsea să fiu pe scenă, chiar și dinamica aia de band. Dar mi-am dat seama că e o ruptură necesară, fiindcă toate activitățile alea ajunseseră să-mi fie toxice, ajunsesem să le privesc ca pe niște greutăți, obligații, nu mă mai simțeam confortabil cu ce făceam.

Aș fi vrut să duc totul la un alt nivel și simțeam că nu rezonăm, că nu putem să ne mișcăm împreună în același sens.

Am ajuns împreună și la Toronto, la Canadian Music Week, am fost foarte apreciați, primeam constant contexte care ne obligau să mai rămânem un pic împreună, deși noi știam că nu funcționează.

Abia după ce am avut curajul să spun tot ce simt și tot ce gândesc și să mă auto analizez foarte visceral, am ajuns în punctul în care s-a produs această despărțire.

Ce am învățat, și mi se pare foarte important, am învățat cât de importantă e partea tehnică, cât de importanți sunt sunetiștii, am învățat dedesubturile muncii, rădăcinile, cum și ce să ceri, cum să te înțelegi cu oamenii.

După ce am ieșit din trupă, m-am apucat de cursuri de pian, că aveam complexul ăsta, că n-am studiat Conservatorul, n-am cursuri, și am vrut să am o bază. Mi-am dat seama, după ce am ajuns să citesc partituri și să cânt cu două mâini, că nu-mi mai face plăcere. Din momentul în care am notele acolo și eu execut, mi se duce emoția. Și prefer să uit, să nu știu notele, să nu știu gamele, dar să merg pe sunetele alea pe care le simt. Dar măcar am încercat – m-am dus, am văzut cum e, am renunțat ulterior.

M-am apucat și de canto dar nu era profesorul potrivit pentru mine. Era genul care ar fi vrut ca, la final, să cânți Mariah Carey sau Whitney Houston, și eu nu îmi doream să fac asta, eu doream să-mi descopăr vocea.

O lungă perioadă după ce am ieșit din trupă, cam un an, am încercat să caut oameni cu care să mă potrivesc. Și am încercat atât de tare încât nu mi-a ieșit absolut nimic. Eram atât de disperată să găsesc orice oportunitate să cânt… Și am avut mici colaborări.

Am avut un act artistic cu un DJ, la un moment dat. Apoi am cântat cu o fanfară din Elveția care venise în Green Hours, și am făcut un moment de improvizație cu ei. Apoi am cântat cu o trupă din Turcia venită la Balkanik Fest.

Eram efectiv peste tot, dar nu eram nicăieri în același timp. Pentru că erau mici momente, foarte intense, dar care nu duceau spre un rezultat concret.

Am compus o piesă, cu Alexei de la Travka și Adi Spier (Velosonics). A fost ca un fel de punct final în care am încercat să aduc tot ce învățasem eu până în punctul ăla. A ieșit o piesă foarte cinematică, de care sunt foarte mândră, e pe sufletul meu. Dar, iarăși, a fost un moment random.

Ok, am bifat asta. Am vrut să cânt cu un Dj – am bifat și asta, am vrut să cânt cu o fanfară – ok, am bifat și asta. Am pus foarte multă energie, dar erau efectiv ca niște baloane care, la un moment dat, își luau zborul și se duceau. Ok, le-am bifat, și acum ce? N-aveam niciun fel de direcție, nu știam unde și ce vreau să fac.

Până când am plecat la Istanbul, de Revelion. Foarte pe scurt, m-am urcat pe scenă cu un cântăreț turc din New York, am încercat să improvizez cu el într-un bar de blues din Taksim, că aflase că și eu sunt cântăreață și a zis că hai să facem asta. Și am stat 20 de minute pe scenă, am cântat, s-au ridicat turcii pe mese. Am încercat mai multe variante de voce, și mai groasă, și mai subțire, și vorbită, și mi-am dat seama că am uitat să fac asta.

Am uitat să mă joc și să-mi descopăr vocea. Cântasem 5 ani aceleași piese, în aceeași gamă, cu aceeași voce, într-o rutină din asta. 5 ani de zile am uitat să mă joc.

În momentul ăla am zis ok, stop, nu mai sunt disperată, nu mai trag cu dinții de orice oportunitate mi se arată, nu mai caut nimic. Hai să-mi descopăr vocea.

Am început să compun tot felul de drafturi de piese, să improvizez. Îmi ieșeau din ce în ce mai bine, eram din ce în ce mai fericită. Îmi dădeam seama că sunt foarte ok să fac lucruri pentru mine fără să le împărtășesc cu oamenii și că e o perioadă în care efectiv mă descopăr.

Foarte pe scurt, dintr-o întâmplare, dintr-o greșeală, l-am întâlnit pe E. Așa am început să lucrez la albumul meu – asta fac acum. L-am întâlnit fix la momentul potrivit, când eu încheiasem toate socotelile cu trecutul, știam foarte bine ce vreau și ce vreau să dau mai departe. Și, cel mai important, mi-am dat seama că, dacă nu pot să fac un produs de care să fiu eu mândră, mai bine nu fac nimic.

Spuneai într-un interviu mai vechi că, deoarece nu ești nevoită să trăiești din muzică, ai luxul ăsta de a nu face compromisuri. Pe de altă parte, o carieră muzicală durează extrem de puțin, vedem tot felul de rockeri în vârstă care nu mai vor să se dea jos de pe scenă, nu știu când să se oprească. Te-ai gândit vreodată care va fi momentul ăsta, când vei spune “băi, gata, până aici a fost, hai să-mi iau catrafusele și să plec acasă”?

Nu. Ce-i mai amuzant e că, contrar firii mele, nu mi-am mai făcut nicio proiecție, n-am mai gândit decât pas cu pas. De exemplu, nu nu mă gândesc acum decât la astea două piese la care lucrez și vreau să le aduc la cea mai bună variantă. Nu mă gândesc nici la ce urmează să compun, nici la ce am compus.

Nu știu nici măcar dacă, după ce va fi gata albumul și o să fie în varianta lui cea mai bună, o să ies live cu el. Dacă o să simt să fac asta, o să fac. Dacă nu, nu.

Momentan eu simt că trebuie să creez lucrul ăsta și că trebuie să-l dau mai departe oamenilor. Atât în punctul ăsta, în prezent, azi, asta simt.

Dacă o să se găsească o variantă prin care mesajul să se ducă mai departe printr-un live, atunci vreau. Dacă nu, n-aș vrea să fac compromisuri, să fac o combinație ca să ajung să-l cânt live.

Simt în continuare nevoia să fiu pe scenă și, atunci când se mai ivește o colaborare, mă duc și-mi face plăcere. Chiar și vara asta, am fost la Balkanik Fest, am cântat cu două fanfare, am făcut noi o fanfară extraterestră, cu mai mulți oameni din trupe românești, am fost 16 oameni pe scenă, am avut și țambal, și orgă, și vioară. A fost așa, un melanj psihodelico-nebun, și a fost foarte plăcut, pentru că am nevoia asta. Dar sunt două chestii diferite.

Mi se pare că, pe partea asta de management artistic, unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le fac este să salvez omul de propria lui persoană.

Da. Și de la suprasaturație. Dacă e prea mult, oamenii o să fie enervați de tine și de prezența ta. Oricât de grozav ai fi, dacă ești peste tot, e intruziv.

Exact. Și e super greu, e ca și cum aș avea grijă de un copil – trebuie să-l las să fac greșelile alea ca să învețe din ele? Sau încerc să-l opresc, cu riscul să-l îndepărtez de mine?

Cred că e foarte important ca, măcar câțiva ani din contextul tău artistic, să greșești și să înveți singur. Pentru că, altfel, nu le asimilezi așa cum trebuie. Treci la suprafață prin ele și nu te ating în lucrurile alea care apoi să te ajute să identifici pericolele, să știi ce nu vrei. Cum ai zis și tu, să știi ce nu vrei și cum nu vrei să fie.

Îți povesteam zilele trecute de cartea aia a lui Nassim Nicholas Taleb, spunea la un moment dat în ea că se ferește mai mult de oamenii care n-au făcut nicio greșeală în viața lor, decât de cei care fac dar nu repetă greșeala a doua oară.

Exact, e important și asta. Mie, în ultimii doi ani, mi s-au repetat anumite patternuri de persoane cu care am avut probleme în trecut și care m-au marcat. Și i-am identificat și am știut să nu mai lungesc, să nu mai intru într-un context despre care știam deja cum o să evolueze.

Asta vorbeam recent cu Edi Enache. Ne știm de aproape 10 ani, de când cu Moden.info, și discutam despre cum ne-am lovit la început de multe persoane toxice, care ne-au făcut mult rău, dar am învățat multe în timp. Și acum le “mirosim” imediat, știm să nu ne mai apropiem de ele, fiindcă știm unde va duce.

Asta mi se pare regulă de aur, asta cu prezențele toxice care te influențează până în cel mai mic detaliu al ființei tale. Și nu poți să faci abstracție de asta.

Nici nu știu, parcă am ajuns în stadiul în care nu mai avem timp, nu mai avem răbdare să încercăm să schimbăm pe cineva.

Eu am zis foarte mulți ani că oamenii nu se schimbă, dar anul ăsta mi-am schimbat părerea. Pentru că m-am revăzut cu niște oameni din trecut și, discutând cu ei, mi-am dat seama cât de mult au evoluat, cât s-au schimbat.

În trecut nu eram pe aceeași frecvență, n-am fi putut să vorbim mai mult de un sfert de oră, am ajuns în prezent să ne lungim la ore în șir de vorbit și împărtășit. Asta s-a întâmplat pentru că am trecut prin niște momente cheie, momente dificile, care ne-au schimbat în interior.

N-a fost o schimbare de complezență, o schimbare de dragul cuiva, a fost o schimbare interioară. Cred că, atunci când schimbările astea vin din interiorul tău, se pot petrece și oamenii se pot schimba. Și în bine, și în rău.

[…]

Am mai învățat o chestie din dedesubturile acestei lumi. Am învățat să spun “iartă-mă, am greșit, ai dreptate”. Eu nu puteam să fac asta în trecut.

Dacă scoteam o melodie de care nu eram foarte mândră – adică știam că s-ar fi putut mult mai bine – și-mi dădeai un feedback negativ pe ea, intram automat într-o stare defensivă și o apăram până în pânzele albe. Acum nu mai fac asta cu nimic. Îmi asum că poate nu e cea mai bună variantă și poate, da, într-adevăr, ar mai fi fost lucruri de îmbunătățit. Și încerc să aștept să ajung la cea mai bună variantă, măcar din punctul meu de vedere.

Începusem la Marșul pentru Colectiv să discutăm despre câte lucruri s-au schimbat – sau nu s-au schimbat – în ultimul an. Ți se pare că s-a schimbat ceva în cei care merg la astfel de concerte?

Acum câteva nopți am fost la showul muzei lui David Lynch, în Control. Chrysta Bell. Am discutat cu ea după concert și mi-a mulțumit. Că eu m-am dus în primul rând și am simțit foarte puternic ce s-a întâmplat, și am și arătat lucrul ăsta. În general artiștii se feresc să se simtă bine la alte concerte, ca nu cumva…

Da’ eu acolo eram în calitate de fan, nu de artistă. Eram eu care am venit să văd un spectacol, să mă simt bine. Și tipa mi-a mulțumit că i-am dat energie.

În timpul concertului m-am uitat în jurul meu și am văzut că oamenii erau foarte ostili, inhibați. Nu se simțeau bine, nu se mișcau, nu dansau.

Și am pornit discuția asta, despre faptul că nu mai sunt fani fideli. Nu vreau să generalizez, dar este un lucru pe care l-am observat în ultimii ani.

Ok, trupele consacrate, care cântă de mulți ani, au deja o bază formată care merge cu ei peste tot și îi susține. Dar trupele mici, underground sau nou-veniții nu au parte. Fanii migrează dintr-o parte în alta, nu există o constanță. Azi ascultă asta, mâine parcă nu mai e cool să ascult asta, azi mă duc, mâine nu mă mai duc.

Nu există o unitate în a fi fan, a respecta munca unui artist, a te duce, a promova. Să fii acolo pentru el, să-i dai energie și să primești energie. Să te simți bine, să aplauzi, să țipi.

Eu n-am mai trăit de foarte mult timp chestia asta de concert, de entuziasm de la public, să aplauzi, să urli, să trăiești momentul ăla, să nu strâmbi din nas, să nu stai să analizezi, să vorbești. Și asta cu vorbitul, mi se pare atât de important să trăiești momentul ăla, nu să stai să comentezi tot felul de alte chichițe pe care, evident, le poți discuta după.

Sau asta cu filmatul concertului, să vezi concertul prin ecranul telefonului. N-o înțeleg.

Nu mai zic de asta. Nici când scriu despre și am nevoie, mă feresc să-mi scot mobilul. Uite, și la Sia, unde nu se vedea nimic, toată lumea era cu mobilul și filma o lumină albă pe un fundal negru. Nu știu.

Știu că s-au schimbat foarte multe lucruri, și relațiile interumane s-au schimbat în ultimii ani.

Am vorbit cu un psihoterapeut la o conferință și spunea că perioada asta a noastră e în plină formare și, cumva, îi depășește și pe ei. Pentru că tot ce au învățat și studiat se bazează pe niște comportamente dominate de un mediu care acum nu mai există.

Era un mediu dominat de carte, televizor, serate, whatever. Și acum… Facebook, Tinder, Twitter.

Cred că au dispărut comunitățile astea fidele de fani și din cauză că e mult mai ușor să ai acces la un anumit artist. Ah, intri la el pe Facebook, știi că e mereu acolo.

E o chestie care s-a dezvoltat foarte repede, sărind niște pași, cumva. A fost o explozie a internetului care a schimbat foarte multe lucruri. Lucruri pe care noi încă nu le-am asimilat, nu știm efectiv cum să facem, ce să facem.

Asta cu fanii e un subiect foarte greu de analizat, pentru că n-ai de unde să știi ce se întâmplă de fapt în mintea lor. De ce nu se întâmplă lucrurile astea, care pe vremuri se întâmplau? De ce nu există o comunitate închegată acolo? Fanii migrează foarte repede de la o trupă la alta, de la mai multe trupe la altele, trupele rămân cu un minus în viața lor de scenă.

Văd asta la generația tânără care urmărește vloggeri. Azi e unu la modă cu milioane de vizualizări, mâine altul. Nu-mi dau seama dacă pur și simplu s-au săturat de ăla și simt nevoia de altceva sau e un attention span mult mai redus…? Nu știu, e un mix de factori.

Chestia asta se întâmplă și cu modul în care citim articole. Știi că, în mare parte, studiile arată că ce e mai mult de trei paragrafe nu se mai citește.

Hahaha, articolul ăsta al nostru e blestemat din start. Am pornit cu un handicap. Cine a rezistat până acum sigur are peste 30 de ani.

Nu mai avem timp și știu asta. Mie-mi place foarte mult să citesc, îmi deschid mai multe articole și nu apuc să le citesc până la sfârșitul zilei. Sunt, într-adevăr, interesante, dar sunt prea lungi.

Și cred că asta se întâmplă și cu muzica, o consumăm foarte superficial.

Fac acum un lucru pe care ar fi trebuit să-l fac de mult timp dar nu s-a întâmplat. Îmi fac timp special să ascult anumite albume și mă simt foarte câștigată după, din toate punctele de vedere. Simt că am făcut ceva meaningful. Îl înțeleg altfel, înțeleg altfel artistul, înțeleg esența poveștii altfel.

Până și prin modul în care este structurată ordinea pieselor, tranzițiile dintre ele, e cu totul altceva dacă ascult doar două piese și gata.

Am avut și dezamăgiri, și surprize plăcute. Am avut dezamăgiri de la artiștii de la care-mi plăceau câteva piese și, ascultând albumul, mi-am dat seama că nu stătea în picioare, nu era coerent. În afară de alea două piese, restul n-aveau legătură, erau de umplutură. N-aș fi fost conștientă de asta.

Revenind, da, mi se pare că este foarte superficial consumul și, în consecință, toate acțiunile noastre devin superficiale.

Mi se pare că timpul trece mult mai repede acum. Vorbeam și cu bunica mea despre chestia asta, îmi zicea că și ea are același sentiment, dar că poate pentru că se mișcă mai greu, că e la bătrânețe, că-i ia mai mult să facă anumite chestii, dar nu cred asta. Cred că pur și simplu timpul trece mai repede.

[…]

În timp ce mergeam mai devreme prin Kiseleff mă gândeam ce ia uite, ce frumoasă e România, și chiar dacă ieri mă gândeam să plec, azi simt că vreau să rămân. Dar ideal ar fi să călătoresc câte o săptămână în fiecare lună, să-mi iau doza, și atunci n-aș mai avea gândul ăsta de plecare.

Așa că acum noua mea misiune este să găsesc o modalitate prin care să pot să fac chestia asta, în fiecare lună să călătoresc o săptămână, și să se alinieze toate așa cum trebuie. Pentru că adevărul este că nu vreau să plec din România, nu vreau să plec de tot, nu vreau. Nu știu de ce, nu știu să-ți spun concret.

Nu acum. Never say never.

Da. Uite, altă chestie, am analizat – am scris pe o foaie, și mi-am dat seama că de fiecare dată în viața asta, de când am fost mică și până acum, de fiecare dată când am zis “eu n-o să…”, mi s-a întâmplat să ajung fix în situația aia. Până și exemplele alea de când eram mică, “eu n-o să mănânc niciodată praz”, de la astea până la alea mai meaningful, de etică și moralitate.

“Eu niciodată…” și am ajuns fix în punctul ăla. Mă gândeam că e cineva acolo, e o ață în univers: “A, ai zis niciodată? Zbang!” și mi se întâmpla fix chestia respectivă. Ok, nu imediat, după un an, doi, trei, cinci ani. Și de asta am scos din vocabular.

[…]

E foarte ciudat că mă simt mai tânără pe măsură ce trec anii. Eu nu m-am simțit atât de bine cu mine, din toate punctele de vedere, nici în liceu, nici în generală, nici în copilărie. Am încercat să mă gândesc la ce simțeam în legătură cu mine, la cum mă vedeam, și niciodată nu m-am simțit atât de tânără și de fresh, de împăcată cu mine, dar și deschisă în legătură cu ce urmează să se întâmple.

Cred că e o maturizare care vine odată cu vârsta, că simt la fel.

E posibil.

Bine, în continuare am căderi și dezamăgiri. Adică nu e din cauza faptului că merg toate excelent, ci fiindcă știu că o să fie bine. Sau, dacă n-o să fie bine, o să iasă ceva bun din asta.

Din cele mai rele lucruri din viața mea a ieșit ceva bun.

***

Pe Andreea o puteți urmări pe Facebook (contul ei personal / pagina) sau Instagram.

Credite foto: Anastasia Nashko, Ana Borta, Alex Gâlmeanu

***

Din aceeași serie de interviuri:

Radu Restivan și povestea comunității 321sport

Vali Petcu (zoso) – de la jurnalism la cel mai citit blogger din România (Interviu)