În urmă cu aproximativ o lună eram în vacanță prin Stockholm, unde am reușit să mai bifez o chestie de pe bucket list: să mă plimb cu metroul lor.
A fost inaugurat în 1950, fiind construit pe locul unor linii vechi de tren.
Are 106 kilometri lungime și leagă 100 de stații, dintre care 47 sub pâmânt și restul de suprafață.
Sunt trei linii principale:
– linia verde, cea din 1950, numită după culoarea primelor trenuri;
– linia albastră, de la sfârșitul anilor ’70, numită după culoarea trenurilor noi folosite pe ea;
– linia roșie, din 1964, care inițial era portocalie – a fost denumită astfel doar ca să se diferențieze de celelalte două.
Pe liniile respective au circulat mai multe modele de trenuri:
– C1-C15 – numite general Cx; sunt modelele vechi, începând cu 1950;
– C20 – sunt cele noi, făcute de firma canadiană Bombardier, de unde avem și noi stocul anterior de trenuri (din 2011 am început să introducem CAF-urile din Spania).
Stațiile de pe linia roșie și linia albastră au fost făcute mai lungi decât pe linia verde, ca să încapă mai multe vagoane de trenuri Cx. Atunci când au introdus modelul nou de trenuri, C20, au realizat însă că nu au loc 4 vagoane pe platformă. Din cauza asta este posibil să vedeți trenuri de lungimi diferite, de 3 sau 4 vagoane.
Metroul circulă între 5 dimineața și 1 noaptea, cu excepția zilelor de vineri și sâmbătă, când funcționează non-stop (se aude, Metrorex, cum e în orașe cu de 2 ori mai puțini locuitori?).
Dacă aveați impresia că la noi se pun frâne puternice, stați să vedeți ce e la ei. Sunt toate șansele să picați în nas la fiecare stație.
Corect ar fi să menționez și faptul că, în ambele cazuri, este vorba de sisteme de frânare automată. Doar că la suedezi, circulându-se cu o viteză mult mai mare decât pe liniile noastre de metrou (viteza maximă la ei e de 80 km pe oră – viteză care la noi există doar pe hârtie), și frânele sunt mult mai agresive.
***
Probabil vă întrebați ce mi-a venit să fac ditamai prezentarea la un amărât de metrou, de parcă n-am avea noi metrou și acasă. Păi îl avem, dar… nu arată așa. Nici de departe.
Metroul lor este cea mai mare galerie de artă din lume. Mai bine de 90 din cele 100 de stații sunt decorate cu tot felul de picturi, sculpturi, mozaic, stânci aranjate, diverse instalații, gravuri etc.
Peste 150 de artiști au lucrat împreună cu arhitecții și inginerii, pentru a crea o operă de artă coerentă, care să reziste pe termen lung (au început munca încă dn anii 1950).
Câteva stații, în special cele de pe linia albastră, au fost lăsate cu stâncile expuse, cu un look nefinisat. În loc să le placheze cu beton, au preferat să le acopere cu un strat de doar 7-8 cm, care urmează forma rocilor în care s-a săpat. Ai impresia că ai intrat într-o stație construită în peșteră.
Uitați ce am pozat pe acolo:
***
În anii ’80, Stockholm a început să fie împânzit de graffiti, fiind o perioadă de aur pentru artiști.
Trenurile rămâneau în circulație mult timp după ce se desena pe ele, unele din ele chiar și ani întregi, fără să fie curățate.
Orașul avea pereți pe care se desena legal, murale pentru care artiștii erau plătiți. Și-au dezvoltat astfel un stil propriu al orașului, în locul look-ului clasic de New York.
Oamenii vedeau graffiti-ul ca pe o cultură interesantă a tinerilor.
Până în 1994, când autoritățile au decis să-i pună capăt.
Au angajat firme private de securitate, firme care au fost acuzate de diverse măsuri ilegale, precum gărzi îmbrăcate în haine de civil și care atacau fizic grafferii.
Reacția lor a fost să deseneze mai mult și mai rapid, în timp ce alții au plecat din oraș ca să poată desena legal.
Stilul de a desena s-a transformat, a fost înlocuit de un look mai simplu și rapid de făcut, în loc de muralele elaborate ale anilor ’80.
Șeful de securitate al sistemului de transport, una din cele mai vocale persoane anti-graffiti, a fost ulterior arestat pentru corupție – luase mită de la una din companiile private de securitate.
***
În 2004, Promoe, membrul grupului suedez de hip-hop Looptroop (și pe care l-ați putut vedea weekendul trecut pentru a treia oară în România, la Creative Fest, unde a venit alături de colegul lui de trupă) a lansat o piesă despre cultura graffiti suedeză, „These Walls Don’t Lie„:
***
În 2007, Suedia a venit cu o măsură și mai extremă: a dat o lege de zero toleranță pentru graffiti, chiar și cel cu aspect estetic. Au interzis orice fel de activități sau evenimente care ar fi putut încuraja graffitiul – de la expoziții la conferințe sau festivaluri de artă. Orice formă de graffiti trebuia ștearsă în 24 de ore.
Această lege venea în contradictoriu cu mândria de a avea „cea mai lungă galerie de artă din lume”.
Furia oamenilor a crescut și odată cu împânzirea sistemului de transport cu reclame. Până la urmă, cine este în măsură să spună că graffitiul este mai mult sau mai puțin artă, mai mult sau mai puțin ok față de panourile publicitare cumpărate de companii?
Finsta, unul dintre cei mai mari artiști suedezi și care a început să facă graffiti în anii ’90, spunea într-un interviu că:
„Companiile de securitate fac foarte mulți bani aici. Orașul meu a avut zero toleranță împotriva graffitiului timp de mulți, mulți ani. Asta înseamnă că, de exemplu, ți-ai putea pierde slujba dacă ai învăța copiii cum să facă schițe în stil graffiti. Magazinele nu pot alege să aibă graffiti la intrare. Dar, în ciuda a toate astea, scena graffiti are o istorie puternică și foarte bună în Scandinavia. Originalitatea este foarte bine văzută aici, mereu a fost un accent pe stil. Climatul greu pentru graffiti a ajutat stilurile să devină ‘raw’ și pline de atitudine.”
Ministrul culturii din Finlanda a trecut prin ceva asemănător, după ce timp de 10 ani au avut zero-toleranță față de toate formele de artă urbană din Helsinki și au decis să renunțe la lege în 2008. El spunea, la un festival de artă din Stockhom din 2011, că:
„Întotdeauna va fi graffiti realizat ilegal, și nu spun că ar trebui să acceptăm asta, dar trebuie să ne gândim cum e cel mai bine să procedăm de acum înainte. Din punctul meu de vedere, prefer să pun la îndemâna tinerilor oportunități să-și folosească creativitatea într-un mod pozitiv, decât să avem zero toleranță pentru orice.”
Unul din primele filme de graffiti, Area 08, din 2000:
***
Începând cu 2014, în urma multor proteste și acuzații de cenzură (dar și datorită unui nou guvern), Suedia a renunțat la acea lege.
Stockholm a devenit orașul din Europa cu cei mai mulți pereți pe care se poate face legal graffiti.
***
Foto folosite în acest articol au fost făcute cu telefonul meu, la sfârșitul lunii iunie.
Mai puteți vedea foto și la Cabral pe blog.
(re)surse:
Mai am de bifat metroul din New York și cel din Moscova.
